close
DocumentarPromovateSocial

Petrowka sau calvarul Dorei Dumitru (7)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XVIII)
(urmare din ediția 5 iunie 2020) 

”Am primit o știre care m-a afectat enorm. Tatăl meu, care era suferind de inimă, nu a suportat despărțirea produsă, decedând la foarte scurt timp după deportarea mea”.

Moartea tatălui

”Timp de aproape patru ani nu a pătruns nicio veste de acasă până la noi. La sfârșitul anului 1948, eu am fost prima fericită care, prin intermediul Crucii Roșii din Elveția, țară unde trăia o verișoară de-a mea – Minchen sau, pe scurt, Mina -, a primit o scrisoare de acasă”. Dora s-a bucurat nespus, dar bucuria ei a fost de scurtă durată. A durat până a desfăcut plicul și a citit primele rânduri. ”Am primit o știre care m-a afectat enorm. Tatăl meu, care era suferind de inimă, nu a suportat despărțirea produsă, decedând la foarte scurt timp după deportarea mea. Eu am fost deportată la începutul lui februarie 1945, iar tata a decedat în mai același an. Așadar, la tragismul vieții din lagăr se adunau evenimentele tragice care se petreceau acasă”.
Textul scrisorii nu conținea vești încurajatoare. ”Nu exista nicio referire la o posibilă eliberare a deportaților. Eu asta așteptam. Ai mei nu cunoșteau nimic despre viața din lagăr. Nu-mi solicitau vești, întrucât, în aproape patru ani, realizaseră că nu le pot primi. Mă rugau insistent să am grijă de mine”.

O săptămână

Legătura cu cei de acasă nu a putut fi întreținută, cu toate că Dora primea trimestrial cărți poștale prin intermediul Crucii Roșii. Scria, la rândul ei, numeroase scrisori ”cu multă nădejde că vor ajunge la cei dragi mie, scrisori care niciodată și niciunde n-au ajuns la destinație”.
În timpul șederii sale în lagăr, din fericire, nu a fost afectată de vreo boală gravă. A făcut, e drept, după un an de ședere acolo, o avitaminoză rebelă, care i-a cuprins tot corpul. Singurul remediu a constat în expunerea îndelungată la soare, atunci când timpul i-o îngăduia. A mai fost accidentată în mină. În timp ce cupla vagoneții, o bucată mare de cărbune i-a căzut pe mână și i-a strivit un deget. ”Rana nu a fost prea gravă, însă, neîngrijită fiind, s-a infectat, și am fost scutită, timp de o săptămână, de a mai merge la lucru”. Avea să fie singura săptămână liberă până aproape de părăsirea lagărului.

Crosul păduchilor

Cu păduchii deținutele se mai distrau câteodată. Înșirau câțiva păduchi pe un pat și organizau un cros, pariind pe ”concurenți”. Nu erau mize majore în joc, ”pentru că n-aveam ce să dăm și să primim, în afară de bunăvoință și, eventual, un zâmbet”. Păduchii Dorei s-au numărat de multe ori printre ”câștigători”. Nu acordau mare importanță acestor ”crosuri”, ”dar mai făcem și noi haz de necaz, pentru a ne menține moralul. Era o <<distracție>> pe care ne-o permiteam din când în când, întrucât ne era la îndemână. Și nu de păduchi duceam lipsă”, comentează, cu tristețe și umor. Toate mizeriile îndurate le-au maturizat prematur pe deținute, unele adolescente, având drept urmare pierderea încrederii în oameni și viață. Traume peste care, și la ora actuală, se trece foarte greu.

Dora merge la biserică

”Au existat, totuși, și momente de liniște și mulțumire sufletească. Într-un an, de Paști, la ieșirea din schimbul doi, împreună cu o prietenă, am mers la o bisericuță improvizată, din lemn”.
Trecând mereu pe acolo, în drum spre lucru, Dora l-a cunoscut pe bătrânul preot ortodox, ”care ne invitase să asistăm la slujba de Înviere. A fost impresionant pentru noi să vedem că foarte mulți bătrâni veniseră la slujbă”.
Bătrânii cunoșteau situația celor din lagăr. La sfârșitul slujbei, localnicii – din puținul ce-l aveau – le-au oferit deportaților câte două-trei ouă roșii și o chiflă făcută din făină, drojdie și apă. ”Ne-au îmbrățișat, spunând că și ei au copii duși pe front, despre care nu știau unde se află. Oamenii mai în vârstă erau evlavioși și generoși, întrucât ei trăiseră și alte vremuri înainte de instalarea terorii comuniste, care funcționa de 30 de ani în ceea ce s-a numit Uniunea Sovietică. Generația tânără, educată în spirit <<progresist>>, se comporta diferit”.

Locul de unde nu se poate evada

A fost singura dată, în cei cinci ani petrecuți în lagăr, în care Dorei i s-a oferit ocazia de a intra în biserică.
Deportații n-aveau voie să meargă nicăieri. Oricum, sătenii nu-i primeau pe deportați în casele lor. ”N-aveau nici măcar intenția să ne primească, întrucât se confruntau și ei cu destule lipsuri. Unii dintre etnici încercaseră, la început, să evadeze. Zadarnic însă. N-aveai unde să te duci. Cei mai mulți s-au resemnat curând. Așa că, după încheierea programului de muncă al fiecărei zile, deportații se îndreptau spre lagăr, unde se mai puteau odihni cât de cât. Din Uniunea Sovietică nu se putea evada. A încercat și concetățeanul nostru, Artur Schuller, despre care ați scris, și ați văzut cu ce rezultat. Era închisoarea perfectă. Noi, deportații, am fost obligați să suportăm viața așa cum era”.

Locul unde nu se poate muri de sete

Și viața era tot mai dură. ”Într-o noapte – își amintește Dora -, venind din schimbul doi, am întârziat puțin, dar am mers, totuși, la baie. Eram două fete în această situație. Cealaltă era cea mai bună prietenă a mea, Ida”. La un moment dat, ușa s-a deschis cu mult zgomot și, furios, a năvălit în încăpere însuși comandantul lagărului. Fetele s-au speriat foarte tare și s-au refugiat într-o încăpere nefolosită, situată în podul băii. Au fost căutate cu înverșunare, dar s-au ascuns într-un ungher și n-au fost descoperite. Fetele se temeau să nu le lovească, ”deoarece am realizat că omul era băut. Trebuie să mai spun că stăpânii noștri, când erau treji, se supuneau directivelor și nu se comportau incorect, însă, când erau puțin amețiți, greu îi ținea cineva în frâu. Nu putea fi vorba despre abuzuri sexuale, întrucât pentru astfel de fapte pedepsele erau extrem de severe. Dar, mai ales când trăgeau ceva la măsea, comandanții și supraveghetorii îi mai loveau pe deținuți, fără a face nicio deosebire între bărbați și femei. Și băutură se găsea. Nu l-am auzit niciodată pe vreunul dintre stăpânii noștri să spună că nu găsește de băut. Toți ofițerii și supraveghetorii noștri beau. Nu puteau muri în niciun caz de sete”

Frică și frig

Într-un final, fetele au părăsit ascunzătoarea și au fugit repede la baracă. ”Pe neobservate, ne-am întins în paturile noastre bucuroase că am scăpat de această încercare”. Dar târziu, în noapte, au fost trezite de o santinelă care avea ordin să le ducă la carceră. Carcera era o încăpere mică, întunecoasă, cu ciment pe jos, pe care erau așternute câteva fire de paie. Era noapte, iarnă și foarte frig, de înghețau pietrele. ”Nu ni s-a permis să păstrăm pe noi decât o îmbrăcăminte sumară. Ne-am <<echipat>> în prezența unei supraveghetoare care ne-a mai lăsat doar câte o haină militărească, apoi ne-a închis. O haină am așternut-o pe jos, iar cu cealaltă ne înveleam. De somn nici nu putea fi vorba, deoarece tremuram cumplit de frig. În jurul nostru totul era înghețat, inclusiv urina, care făcea parte din <<dotarea>> carcerei, întrucât deținuților nu li se lăsa un vas în care să urineze. În plus, mișunau șobolanii, care ne provocau o mare spaimă. Băteam din când în când în <<podea>> pentru a-i îndepărta. Frică și frig, doar asta simțeam”.
(urmare în ediția din 22 iunie 2020)

                                                                                                A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

 

 

 

 

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.