close
DocumentarPromovateSocial

Petrowka sau calvarul Dorei Dumitru (8)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIX)
(urmare din ediția 12 iunie 2020)

”Eu intenționez să aștern aceste gânduri în limba română, pentru a le face oamenilor cunoscute unui cerc mai larg. Retrospectiv, aș avea desigur motive să deplâng cele întâmplate, însă nu vreau să învinovățesc pe nimeni, vreau doar să atrag atenția asupra unor fapte”.

Brigada de pedeapsă

Cele două deportate au trecut și peste acea noapte. Dar ”cum a trecut noaptea, aproape nu am mai știut. Totuși, a trecut. S-ar putea spune că ne-am numărat printre <<norocoase>>”. Unii dintre deținuți, considerați mai <<recalcitranți>>, erau dezbrăcați la piele când intrau în carceră, lăsându-li-se doar mantaua militară. Printre aceștia se numărau cei care încercau să evadeze și cei care nu se prezentau la muncă. Mai erau unii care își rupeau din timpul de somn și mai fugeau din lagăr pentru a lucra la săteni pentru o bucată de pâine în plus. ”Noi am fost două și ne-am mai putut încălzi cât de cât, profitând și de cele două mantale. Însă unii făceau carceră <<solo>>, neavând această <<șansă>>. Vă dați seama prin ce calvar treceau acești nefericiți?”. Dimineața, santinele le-a scos de acolo și le-a trimis la baracă. Dar ziua de carceră reprezenta doar prima parte a pedepsei. După ce și-au schimbat hainele, au fost duse într-o cameră mai mare, ”urmând ca, timp de 30 de zile, în cadrul ”brigăzii de pedeapsă”, să efectuăm restul pedepsei pentru a ne <<ispăși>> <<vina>> noastră”.

Un calcul sumar

Dora face o socoteală sumară. Au ajuns circa două mii de etnici germani în lagărul de la Petrovka. Pe parcurs, până în decembrie 1949, din cei 2000 de etnici germani deportați, peste 400 au fost trimiși acasă, grav bolnavi, unii infirmi pe viață. Alți 800 (și câteva zeci) aveau să moară în lagăr. Dora și ceilalți își vor face această socoteală la final, în decembrie 1949, când vor constata că au fost urcați în vagoanele care urmau să-i readucă în România cam 700 de supraviețuitori (Când câte unul suferea un accident sau cădea frânt de oboseală era transportat la spitalul din baracă ”Nu pot să vă redau întreaga tragedie, ci doar pe a celor în a căror vecinătate mă situam”).
Mai târziu, aveau să apară unele cifre oficiale. Lagărul număra la început două mii de oameni. La final, aveau să se întoarcă în țară 687, deoarece, între timp, cum aminteam, unii au murit, alții fiind trimiși, în trei rânduri, în țară, întrucât deveniseră incapabili de muncă, în urma îmbolnăvirilor grave.
Reamintim faptul că Dora Kenzel a fost trimisă în subteran, la circa 1500 de metri adâncime. Pe timpul iernii, pentru a supravețui la temperaturi foarte scăzute, ”aduceam zilnic, pe ascuns, fiecare câte un bulgăre de cărbune, iar vara, în spiritul german pentru ordine, aduceam câte o piatră pentru a pava incinta lagărului, deoarece în timpul ploilor pierdeam galoșii și obiectele din ei, care rămâneau împotmoliți în noroi”.

Acasă

            În tot acest timp, gândul la cei de acasă nu a părăsit-o niciun moment. ”Speranța că îi vom revedea într-o zi ne-a dat puterea de a supravețui”. După cinci ani s-a întâmplat și această minune. ”Am fost pregătiți pentru reîntoarcere. Înainte de plecare ne-au fost controlate bagajele. Am fost transportați la gară, unde am fost îmbarcați tot în vagoane pentru animale, fără a se mai încuia ușile. Drumul a durat cam o săptămână, până când, într-o dimineață, am auzit vorbindu-se românește. Ajunseserăm în țară, ceea ce a creat în rândul nostru o stare de euforie. Am râs, am plâns, ne îmbrățișam, am sărutat pământul, unele îmbrățișam soldații care ne preluau”. Drumul cu trenul de persoane l-a parcurs mai mult în picioare, nemaiavând niciun pic de răbdare.
”Am ajuns acasă noaptea, în culmea bucuriei, dar lipsa tatălui meu, care, fiind suferind de inimă – după cum v-am relatat -, a decedat la scurt timp după plecarea mea, m-a întristat foarte tare și mi-au dat lacrimile”.

Să nu vinzi cămăși brodate rusoaicelor!

Dar șirul nenorocirilor Dorei Dumitru nu s-a curmat odată cu întoarcerea în țară, de parcă ar fi fost urmărită de un blestem. ”În 1959 – povestește Dora, am povestit persoanelor mai apropiate evenimente petrecute în lagărul de la Petrovka, printre care și un aspect hazliu: cum am vândut unei rusoaice, care făcea parte din paza noastră, o cămașă de noapte brodată. O purta în zilele ei libere și peste ea încinsese centura de la uniformă. Am fost acuzată, prin asta, de subminarea orânduirii socialiste. Am fost judecată și condamnată de tribunalul militar la nouă ani de temniță grea, cinci de interdicție civică și confiscarea și a ultimei haine. Verdictul a fost dat pentru crimă și uneltire contra ordinii socialiste. În anul 1962, s-a revizuit procesul și am rămas cu o condamnare de trei ani pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei și – cum spuneam – uneltire împotriva ordinii socialiste. Am efectuat trei ani din această condamnare, după care, în urma recursului, am fost eliberată. După ieșirea din închisoare, am lucrat un timp la cantina unei întreprinderi de construcții, pe post de magazioner, de unde m-am transferat la Casa de Copii Bușteni, pe post de contabil”. După pensionarea contabilului șef al întreprinderii, a preluat această funcție, pe care a deținut-o timp  de șapte ani, după care s-a pensionat.

I s-a răpit dreptul de a fi mamă 

          A fost căsătorită, din 1969, cu Apostol Dumitru, care i-a fost sprijin permanent. Soțul său a luptat vreme de 16 ani pentru a o convinge să-și aștearnă gândurile pe hârtie, dar, mai ales, cele ”pățite”. Dora a mai fost căsătorită, dar primul soț a părăsit-o după ce a fost condamnată ”pentru crimă și uneltire contra ordinii socialiste”. Nu dădea bine la dosar.
Cel mai greu de suportat pentru Dora au fost urmările unei anumite întâmplări. În lagăr fiind și băieți și fete, se legau uneori prietenii, care deveneau destul de serioase. Esențial era să nu se procreeze… Drept urmare, fetelor li se administrau injecții în sân. Urmarea: Dora, injectată și ea, nu avea să fie mamă niciodată. ”A fost bine, a fost rău?” – se întreabă ea, pentru a răspunde:  ”Nu știu… De multe ori înclin să cred că este bine, nemaiexpunând și o altă ființă la suferințele vieții. Am trecut prin multe, am luptat cu foamea, frigul, lipsa elementară de curățenie, ploșnițe, păduchi. Boli. Alteori, simt că doream un copil. Aș fi fost o mamă bună. Aș fi avut atâta de dăruit… Aș fi putut să fiu mamă. Mi s-a luat acest drept. Am fost condamnată la sterilitate”.

P.S. În cadrul unei manifestări a membrilor Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), desfășurată în 2008 la Cercul Militar Ploiești, Dora Dumitru a primit Diploma de Excelență ”pentru întreaga activitate desfășurată în cadrul Forumului și pentru demnitatea cu care a onorat calitatea de etnic german și de cetățean al Ploieștilor”. ”Această diplomă constituie o treaptă către un titlu pe care Dora Dumitru îl merită din plin. Etnicii germani se gândesc să propună Consiliului Municipal să-i decerneze Dorei Dumitru titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești”, declara Nadia Niculescu, președintele de atunci al FDGR. Până la urmă, nu s-a întâmplat asta. Dora a plecat la cele veșnice fără să fi primit înalta și meritata distincție.

Dora Dumitru nu învinovățește pe nimeni pentru suferințele pe care le-a îndurat. ”Aceste întâmplări sunt aproape necunoscute opiniei publice”, consideră fosta deportată. Atât în România cât și în Germania au fost publicate numeroase amintiri și relatări din anii deportării, însă numai în limba germană. Eu intenționez să aștern aceste gânduri în limba română, pentru a le face oamenilor cunoscute unui cerc mai larg. Retrospectiv, aș avea desigur motive să deplâng cele întâmplate, însă nu vreau să învinovățesc pe nimeni, vreau doar să atrag atenția asupra unor fapte”.
(Sfârșit)

                                                                                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu

 

 

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.