În prima jumătate a anilor 1800, Ploieștiul avea 16 mahalale, care se deosebeau unele de altele prin culoarea acoperișului, casele fiind construite în jurul unor bisericii. În zilele de marți și miercuri era târg, iar în zona centrală a început construirea de noi prăvălii. în 1843, un incendiu devastator a schimbat însă fața Ploieștiului. La fel s-a întâmplat și în perioada 1943 -1944, când în urma bombardamentelor, aproape 9.000 de imobile au fost distruse și avariate. Pisica Albă era o cârciumă mică aflată pe fosta stradă 23 August, actualmente Gheorghe Grigore Cantacuzino.În spatele cârciumii, pe locul unde acum este parcare, era grădina de vară. Restaurantul era mic, dar boem, spun cei care au prins perioada 1975 – 1979. Alții spun că era o cârciumă, ca toate cârciumile, unde oamenii uitau de rația de la pâine și de coada de la „frații Petreuși”, puii care nu cântăreau mai mult de 400 de grame”. „Eu am prins cârciuma de la Pisica Albă. Era o zonă importantă a orașului, care se dezvolta în zona unor biserici importante. De altfel, Ploieștiul era orașul bisericilor și al cârciumilor. Oamenii păcătuiau în cârciumi și mergeau apoi la biserică să se pocăiască, cum spunea regretatul Iorga. Ploieștiul a avut multe cârciumi, cum ar fi „La trei tăciuni”, dar și multe hanuri și hoteluri… Dezvoltarea orașului a fost una impresionantă, dar multe clădiri vechi au fost distruse..Mai era un coafor și era o frizerie, unde, prin anii 1980, toată lumea se tundea școlărește.Eu îmi aduc aminte de frizerul Nea Lupu…și încă unul care avea un banjoo agățat în cuier la care mai încerca și să cânte! Oamenii își mai amintesc de magazinul de pâine, care era intermediară. După Revoluție, cârciuma a mai funcționat o vreme, dar prin anii 2000, locul a fost părăsit. Pisica Albă era o cârciumă plasată pe Strada Gh. Gr. CANTACUZINO la intersecţia cu strada Logofătul Tăut construită în piaţa formată şi de intersecţiile cu străzile I. L. CARAGIALE şi LOBACEVSKI care a primit şi ea acelaşi nume, Pisica Albă
Frizeria HERESCU
Frizeria HERESCU era vecină cu cârciuma Pisica Albă şi era compusă din două încăperi distincte, în faţă fiinţa frizeria pentru bărbaţi a domnului HERESCU, iar în încăperea din spate salonul de coafură a doamnei HERESCU. Cei doi erau o pereche stranie mai ales că din punct de vedere fizic se potriveau ca nuca-n perete. Doamna era o femeie corpolentă bine făcută, imbrăcată şi aranjată întotdeauna foarte frumos şi cu toate că avea o figură obişnuită, era impozantă prin atitudinea seniorală pe care o afişa, în momentul când începea să vorbească devenea plăcută. Domnul era un pătrat cu picioare scurte care pe lângă faţa buhăită, nu se prea omora cu aspectul fizic, avea o dificultate la mers, iar vocea ciudată îl făcea şi mai caraghios. Istoria legăturii lor nu s-a răsuflat prin mahala, dar era cert că doamna îl iubea din tot sufletul şi ar fi fost în stare să-i facă orice plăcere. Şi cum plăcerea acestui monstru cu două picioare erau fetele, era vai şi amar de bietele coafeze pe care le regula cu frenezie ca un maniac sexual ce era. Nici nu se punea problema angajării unei fete dacă nu făcea frumos la domnu HERESCU, în timp ce dădea proba de lucru celelalte fete o prelucrau şi dacă vroia să fie angajată trebuia nu numai să pice, dar să o facă ori de câte ori i se scula domnului. Doamna era complicea lui în mod evident, trimitea fetele acasă să ducă câte ceva şi acolo era aşteptată de domnul care o executa, iar la întoarcere fetele râzând o întrebau cum a fost, fără să se jeneze de doamna care se amuza împreună cu ele. Culmea consta în faptul că domnul era selectiv, cu unele nu făcea mare lucru, iar pe altele le devasta pur şi simplu motiv pentru care cele din prima categorie nu rămâneau prea mult angajate. Ştiu toate astea de la una din fete, Maria vecină cu noi, care o coafa pe bunica acasă şi nu se ferea de dânsa cu nimic, probabil şi bacşişul era pe măsura bărfelor oferite, iar eu care-mi făceam lecţiile în camera de alături am înregistrat totul imediat, după care nu a trebuit decât să fac unele legături cu fragmentele pe care le-am auzit din alte surse. Cum patronii nu avuseseră copii au convins pe una din fete să rămână gravidă cu domnul şi aceasta a născut un băiat pe care l-au înfiat şi a învăţat frizeria de la părinţii lui adevăraţi şi adoptivi în acelaş timp, pe care l-am cunoscut şi eu. Mă tundeam numai la el fiind un copil puţin mai mare decât mine şi îl chema tot Mircea. Mai târziu, când soţia mea a lucrat cu fata lui, o desenatoare cuminte şi frumoasă am reuşit să-mi completez încă o piesă dintr-un puzzle fără de sfârşit al Pisicii Albe.Ploieştenii duc povara mitului cum că sunt cam cheflii şi că le place să-şi omoare vremea prin cârciumi încă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorii consemnează numele de oraşul lui „Ce bei?“ şi susţin că acesta se traduce prin faptul că ploieştenii nu s-ar saluta ca în alte părţi ale ţării, cu formulele obişnuite, ci direct cu întrebarea: „Ce bei?“.a 1862, oraşul avea 119 cârciumi, adică una la fiecare 247 de locuitori, după cum scrie Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştiului“. În aceste localuri se petrecea cu vin, ţuică bătrână de prună sau „din cea înţepată de boască“, sarmale dolofane, musacale, pui şi boboci de raţă rumeniţi şi tăvăliţi prin mujdei de usturoi şi, evident, lăutari.Aproape jumătate de secol mai târziu, statistica oraşului din 1913, citată de geograful Ion Th. Simionescu, număra 287 de crâşme, câte una la aproape 200 de locuitori. Creşterea a fost continuă, astfel că, în 1934, în Ploieşti erau 353 de cârciumi şi de bodegi. La recensământul din 1912, Ploieştiul avea o populaţie de aproape 57.000 de locuitori, iar la cel din 1930, de aproape 80.000 de locuitori.
Stabilit la Ploieşti, compozitorul, pilotul şi scriitorul Ionel Fernic (1901-1938) lasă „imagini“ memorabile ale unui oraş care trăieşte pentru localurile sale, scriind despre cârciumari celebri ai Ploieştiului, la vremea aceea: Manasache, Kalderimi, Ion pe Regală, la Hambrea, Nae Vârtej.Personajele lui Fernic au fost evocate apoi de criticul literar şi profesorul Dan Gulea în monografia culturală a oraşului, „Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploieşti (2012)“: „Fauna e la apel, prin personaje dublate adesea de note de subsol: un moş, un actor, Sulică (un beţiv îndrăcit din Ploieşti), «un bun pilangiu, însă fraier, cu cioc şi cu ghete de lac», conu’ Vlădoiu («decanul beţivilor ploieşteni»), Sinescu Bazil («unul care nu cunoaşte apa…»)“. Într-o astfel de atmosferă cheflie, boema locală avea reprezentanţi printre cei mai de vază oameni din oraş, semn că petrecerile ţin, cu siguranţă, de o anumită psihologie şi un comportament al locuitorilor. „Chiar şi astăzi, ploieştenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian (1840-1897), vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: «Din Ploieşti pân’ la Gheboaia / M-a bătut vântul şi ploaia»“, povesteşte Dorin Stănescu. Această atmosferă a oraşului de la începutul secolului al XX-lea este sintetizată perfect de criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu. „Petrecerea – cheful – reprezintă un ritual social pentru că la Ploieşti se petrece pentru orice, din orice. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu, mai ales, pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic“, scrie Iorgulescu în „De neamul ploieştenilor“.„Renumele oraşului este însă definitiv descris şi consacrat de Radu Tudoran, prin naratorul din «Retragerea fără torţe». Tabloul oraşului lui «Ce bei?» este fără dubiu“, explică Gulea. Tudoran îi „compromite“ iremediabil pe ploieşteni: „Capitala judeţului meu, unde am mers prima oară să învăţ carte, era supranumită oraşul lui «Ce bei?». «Ce bei?», spuneau oamenii, în loc de bună ziua, când se întâlneau pe stradă. Şi intrau la cârciumă, îi vedeam încă din zorii zilei, rezemaţi de tejghea, ca să nu piardă timpul cu aşezatul la masă, bând în picioare, vin sau ţuică, la botul calului, aşa se spune. De la marginea oraşului până la şcoală, aproape de centru, întâlneam 17 bodegi şi cârciumi. Una dintre ele se numea «La furnica», nu ştiu de unde până unde, iar alta «La băieţii veseli», aşa da, puteam înţelege. Într-un timp, m-am apucat să număr sistematic cârciumile din tot oraşul, cifra exactă am uitat-o, cred că erau peste 100 de cârciumi la 40.000 de oameni, numărul populaţiei. N-ar fi fost prea mult, una la patru sute, dar dacă scad pruncii din scutece, copiii, tinerii nenărăviţi încă, săracii care n-au bani de băutură, atunci se schimbă proporția…“.Pe la începutul secolului XX, undeva în Ploieşti locuiau două familii despărţite de un gard mai mic decât cele obișnuite, deoarece familiile trăiau în deplină armonie de vreo două generaţii. Actualii proprietari s-au apropiat şi mai mult, femeile la o cafea, bărbaţii la o tablă şi ca să nu iasă în neglije prin stradă, pentru a intra unii la alţii, au făcut o portiţă în micul gard prin care treceau cu uşurinţă. Nu erau oameni prea pricopsiţi, dar nici rău nu o duceau, aveau de toate, aveau servicii destul de bune şi cum nu erau nici prea pretenţioşi, nici nu aveau vicii, o duceau fără grija zilei de mâine.
