Traversam pasarela de la Gara Mică, ocolind cu grijă și cu mare teamă locurile unde lipseau scîndurile, ținînd în mîna dreaptă cutia viorii. Eram foarte bucuros că era goală. Nu pentru că dacă ar fi fost vioara înăuntru ar fi atîrnat cine știe ce, ca greutate. Cred că eram pur și simplu fericit că voi aduce de la Băbuca, bunica mea, care locuia în cartierul Între Vii, aproape de pădure, vioara cea veche a unchiului Florian, pe care el mi-a promis-o în dar în timpul uneia dintre pașnicele sale beții. „Știu ai tăi că ai plecat?“, am întrebat-o pe Beatrice. „Cum adică?“, întrebă fata, cu privirea încordată. „Adică le-ai zis că mergem împreună la bunica mea?“ „Nu le-am zis. Eu fac ce vreau.“ „Tu vorbești serios?“ „Da.“ „Și nu ți-e frică să n-o încasezi?“ „Nu. Oricum o încasez. Așa e viața la caravană.“ „Și-or să mă bată și pe mine?“ „Bineînțeles. Doar tu ești de vină. M-ai răpit, așa că o să dai socoteală.“ Izbucni în rîs. Nu se mai oprea, rîdea cu tot sufletul, pînă la lacrimi. Îmi trase o palmă scurtă după ceafă, potolindu-și rîsul, cu‑ncetul. „Știe mama. I-am spus, stai fără grijă.“
Aveam de ales traseul, fie pe strada Stuparilor, fie pe Albinelor, către Ion Ionescu de la Brazi. Părea mai scurt drumul pe Albinelor, numai că pe-acolo erau cîinii foarte răi. Așa că alegeam de cele mai multe ori micul ocoliș pe strada Stuparilor, cu case mai rare și curți îngrădite temeinic cu sîrmă ghimpată. Altă primejdie erau cîinii lui Brînzei, vecinul mătușii mele Jeni, prin curtea căruia era obligatoriu să trec, pe lîngă fîntîna cu apă sălcie din stînga și tufele cu trandafiri. Erau mulți, cred că vreo zece și, asemenea tuturor cîinilor de curte din Timișoara, erau foarte-foarte răi, după cum avertizau și plăcuțele de la porți, pe care erau desenate capete mari și negre, de-a dreptul diavolești, rînjind încruntate, cu colții la vedere și pupilele sticloase. Cimitirul era în stînga, mă învățasem să trec cu ochii închiși pe lîngă gardul lui, să nu fiu ademenit de strigoi, pînă dădeam de primele case ale micii așezări cu aspect de sătuc. Îmi plăcea și cuvîntul stupi. Părea mai blînd decît cuvîntul albine, care mă ducea cu gîndul la un posibil atac al acelor insecte zburătoare, foarte rele și ele, care-ar fi putut să creadă că vreau să le fur mierea. Paza bună trece primejdia rea, mi-am zis. Așa că n-am mai bătut la poarta casei cu aspect de conac al lui Brînzei, ci am dat ocol pe lîngă ferma de curcani albi și ferma de porci care-și cumulau mirosurile pestilențiale. Instinctiv, strînsesem protectiv cutia viorii la piept, uitînd că era goală. Nu m-am abținut să provoc curcanii la dialog și-am fluierat. Mii și mii de glu-glu-glu-uri răsunau instantaneu din gîtlejurile păsărilor cu înfățișare ciudată și nu se isprăveau, secunde întregi, după care fluieram din nou. Beatrice nu știa să fluiere, scotea doar un soi de pufăit, înciudată. Porcii leneveau în mocirla lor din ograda imensă a crescătoriei, fără nici o reacție la stridentul cor păsăresc, alungînd în răstimpuri muștele prin mișcarea urechilor și a cozilor răsucite în spirale precum cîrceii viței de vie de-abia înflorite de prin curțile oamenilor.
Nu știu de ce mi se părea atît de frumos cîmpul care se întindea pînă la liziera pădurii. De-abia fusese secerat grîul, ici-colo stăteau adunate paie grămadă, numai bune de lenevit pe ele, cu mîinile sub ceafă, privind trecerea norilor pe cerul albastru, ca niște cete de îngeri care plutesc lin precum berzele, nu se știe nici de unde, nici încotro și nici de ce. Mereu m-am gîndit că atît îngerii, cît și berzele pot zbura peste ape și păduri, pur și simplu, pe negîndite, ascultînd vreo muzică celestă pe care numai ei o pot percepe și înțelege. „Îngeri pe cer!“, i-am arătat fetei cu degetul. Am dat la o parte claia de paie, cu gînd să ne întindem un pic, și-am rămas înmărmurit. În spatele paielor era o mitralieră de război, un Kalașnikov. Văzusem doar la cinematograf așa ceva, în filmele cu hitleriști nemiloși și soldați ruși foarte curajoși. Un obiect straniu din metal lucios, sprijinit pe cutia sa de muniție cu o sută de cartușe. M-am așezat lîngă mitralieră, privind din cînd în cînd în jur. Nici țipenie de om. Vor fi fost la instrucție soldații ruși pe-aici și au uitat-o? Vor fi fiind încă în pădure, la umbră, și-au ațipit? N-am îndrăznit s-o ating, dar am studiat-o cu atenție, ca și cum m-aș fi aflat în fața unui animal ireal, un balaur pe care l-am văzut în filme scuipînd pe gură flăcări nesfîrșite, cu o hărmălaie de nedescris, care aveau darul de a ucide zeci și zeci de oameni, dintr-o singură rafală. Doar îmi povestise tatăl meu cum a fost la război. Și-acum, iat-o, în fața mea! Un soi de greier, o lăcustă, un cosaș sau un rac uriaș din oțel, cu picioare subțiri sub formă de trepied și coada din lemn lustruit. Pînă și banda încărcată de cartușe avea ceva din aspectul unei carcase de crustaceu.
Țeava, complicată ca un flaut de argint, avea ștanțate în ea cîteva litere și cifre. Am întins mîna, să o ating. Chiar în clipa aceea s‑au auzit dinspre pădure niște strigăte. Mi‑am ridicat privirea. Erau vreo șapte-opt soldați care alergau spre noi, făcîndu-ne semne disperate cu mîna. Ajungînd la numai douăzeci de pași distanță, s-au oprit ca hipnotizaţi, cu mîinile ridicate. „Ne prikasaite! Ne striliaite!“ Mi-am retras încet mîna dinspre țeava mitralierei, m-am ridicat în picioare, am întins brațul drept ochind către ei cu degetul arătător, rostind cu hotărîre: „Pfff-pfff-pfff!“. Trei dintre soldați au căzut spectaculos la pămînt, în mișcări dezordonate, ca secerați de gloanțe. Beatrice mi-a luat de pe jos cutia viorii și m-a cuprins încet după mijloc, speriată. „Ești complet nebun“, mi-a șoptit. Dar soldații au început să rîdă înveseliți. Ne-au îmbrățișat, sporovăind pe rusește, numai ei știau ce anume. Unul dintre ei era ofițer, pentru că avea chipiu și pistol la centură. Mi‑a explicat ceva îndelung, repezit și serios, probabil tehnic, apoi a strigat foarte supărat către tovarășii lui, care-au luat-o brusc la fugă. Ofițerul s-a trîntit dintr-o singură mișcare lîngă mitralieră, a apăsat pe trăgaci și a tras către ei o rafală. Camarazii lui erau acum lungiți la pămînt, fără suflare, tot ca-n filme. Am simțit-o pe Beatrice tremurînd din tot corpul, strîngîndu-mă pe după mijloc. Ca prin farmec însă, soldații s-au ridicat sprinteni de la pămînt și s-au pornit din nou să rîdă. Cel care trăsese rafala mi-a întins un cartuș. Voia să mi-l dăruiască, era clar. „Nu“, am refuzat hotărît. Mi-am dat seama destul de repede că erau doar cartușe de manevră și totuși, ca și Beatrice, tremuram de spaimă. În cele din urmă rusul cu chipiu a scos din buzunar cîteva creioane. „No, vot. Neskoliko karandași v padarok. A tî znaieș, malicik, eti ne bîli nastaiașcie patronî. Spasibo i da svidania!“ Au luat mitraliera și-au urcat într-un camion cu prelată, răsărit ca din pămînt, care a demarat în trombă, lăsînd în urma lui un nor mare de praf.
Le-am povestit întîmplarea mătușii mele Jeni și verișorilor Laura și Nicu-Mic, care ne‑au ascultat tăcuți, complet neîncrezători. Singura care ne-a crezut a fost Băbuca. „Nu-i nicio problemă amu‘ cu rușii-aiștia, ne-a spus ea. Mai la-nceput după război s-or ținut de prostii, da’ după ce unu’ o violat o femeie tînără la Gara Mare, pe sub podul de pe Bega, o vinit un ofițer și l-o-mpușcat fix în cap cu pistolu‘ de i-o zburat toți creierii și-amu‘ zice lumea că-i gata, tot. Or să se-ntoarcă în Rusia de unde-or vinit, cu tot cu ceasuri și cu ce-or mai prădat. Da‘ fătuca asta frumoasă cine-i, hm?“ „O prietenă de la Luna Park, de la piața de fîn“, i-am explicat. „Beatrice“, s-a prezentat fata, făcînd o reverență cu privirea în pămînt, ca în fața vreunei contese. Și Băbuca, zîmbind, i-a oferit o punguță cilindrică, lunguiață, răsucită dintr-o foaie veche de caiet școlar, plină cu semințe de dovleac, sărate și prăjite pe plita din fontă a cuptorului, dintre cele pe care ea le vindea uneori la colț de stradă cu douăzecișicinci de bani cornetul. „Uite ce scrie-aici, în interior, i-am arătat fetei fanta în formă de F de pe burta viorii, care era exagerat de ridicată, precum un deal abrupt în mijlocul unei cîmpii. Jacobus Stainer ex Absam propre Oenipontum fecit Cremonae 1665. Dacă te măriți cu mine, ai dat lovitura, pentru că sunt un om bogat. Sînt moștenitorul acestei viori care costă cît palatul Lido de pe Corso.“ „Dar și eu sînt bogată, mi-a tăiat Beatrice elanul, ridicînd ușor dintr-o sprînceană. Voi moșteni caravana întreagă, cu tot cu bărcile uriașe. Iar ceea ce nu știe absolut nimeni e faptul că aceste bărci, sub vopseaua lor verde, sînt cu totul și cu totul de aur.“
Am făcut drumul de întoarcere spre casă tot pe la ferma de porci și pe la curcanii cei albi. Am deschis cutia în care se afla acum vioara unchiului Florian și-am dat să o acordez. Și la fiecare trăsătură de arcuș pentru acordaj, curcanii făceau larma aceea infernală, Glu-glu-glu! Glu-glu-glu!. Porcii se înghesuiseră și ei la gard, curioși nevoie mare. Am început să cînt ușor, cu ochii închiși, aria din Suita a treia în re major de Bach. Ca prin minune, miile de curcani au amuțit. Stăteau nemișcați, tăcuți, cu gîturile ridicate, rotindu-și doar capetele din cînd în cînd spre dreapta și spre stînga, să mă vadă mai bine cîntînd. Aș putea jura că se-auzea alături de vioara mea doar vîntul suflînd ușor prin firele de iarbă și florile de cîmp. La sfîrșitul piesei, am auzit un șir rar, ritmic, de aplauze. Am deschis ochii. Era ofițerul rus, cel cu mitraliera de pe cîmp. „Bravo!“, mi-a spus înclinînd scurt capul spre piept și a salutat militărește, ducîndu-și degetele strînse și întinse perfect la chipiu. Mi-a strîns mîna energic, a făcut militărește stînga-mprejur și a dispărut îndărătul barăcilor de muncitori de la ferme. După ce i-am povestit acasă de-a fir a păr totul, tatăl meu mi-a spus cu un ton sec: „E chiar ofițerul care l-a împușcat pe nenorocitul ăla de la Gara Mare. Să nu te mai prind niciodată pe cîmp!“.
Sursa: Observator Cultural Nr. 958 (Ioan Mihai COCHINESCU)
