Unele chestii mi se termină deodată. Chestii gen răbdarea, înțelegerea, bunăvoința, toleranța, “înțelepciunea”.
Se termină brusc, ca o cutie de cola verde în care credeam că mai am cel puțin jumătate.
Și când vreau să beau, realizez de când o ridic de pe masă că e cam ușoară și totuși, cu gestul reflex al obișnuitei, o duc la gură și-mi dau capul pe spate, să prind ultimele picături dulci si deja fără acid.
Dar e goală. În primul moment mă enervez și mi vine să strâng cutia aia în mână, s-o fac praf.
Pe urmă nervii lasă loc dezamăgirii.
Eram atentă la altceva și habar n-am când s-a terminat, nu știu când am luat ultima gură, nici nu-mi mai amintesc. Pe urmă doar am crezut ca e.
Devin analitică.
A fost.
După o vreme nu-mi mai pasă.
E doar o cutie goală pe masă si o să o arunc.
Și o să beau apă. Cică e mai sănătos.
(Aiurea, o să-mi iau altă cola verde. Paharul ăla cu resemnare se servește la altă masă.)

Oana Costea