În data de 2 noiembrie s-au împlinit 19 ani de la moartea Lucreției Jurj. A stat 4 ani în munți fiind partizan în Grupul Șușman din Apuseni. A fost condamnată de Tribunalul Militar Oradea la muncă silnică pe viață și a făcut 10 ani de închisoare politică.
Lucreţia a fost singura femeie care a făcut parte din Grupul Şuşman din Răchiţele. Avea 22 de ani în toamna anului 1950, când se alătura Şuşmanilor. De fapt îşi urma bărbatul, pe Mihai Jurj, care cu câteva luni mai devreme pornise pe drumul confruntării cu dictatura comunistă.
A îmbrăcat haina luptătorului anticomunist timp de patru ani. Au fost anii marilor greutăţi şi privaţiuni: ai fricii, ai foamei, ai frigului. A fost o perioadă în care Lucreţia şi Mihai au fost nedespărţiţi parcurgând împreună poteci nebănuite ale iubirii şi speranţei, ale curajului şi demnităţii, ale suferinţei şi credinţei. Se gândiseră că vor rămâne împreună în moarte şi dincolo de aceasta. Hotărâseră că nu vor ajunge vii în mâinile Securităţii pentru a nu putea fi torturaţi, necinstiţi şi mai ales separaţi unul de celălalt.
Cu toate acele vise îndurerate şi tulburătoare, Mihai şi Lucreţia, dar şi cumnatul Oneţ Roman, au fost capturaţi de trupele Securităţii în august 1954. Era o noapte de vară senină şi, aparent, cufundată într-o imperturbabilă linişte, iar cei trei intrau într-o şură aflată la marginea localităţii Sudrigiu (jud. Bihor).
Aşteptându-i de mai multe zile, Securitatea organizase o capcană prevăzută cu un puternic dispozitiv militar. Au urmat clipe teribile, în care, înainte să fie încătuşaţi, partizanii au fost supuşi unei brutalizări extreme. Lucreţia a fost lovită în cap, fiindu-i zdrobită o parte a craniului. Mihai era rănit grav, probabil prin împuşcare. Oneţ era supus unor agresiuni neînchipuite.
Noaptea aceea dramatică, avea să fie ultima pe care Lucreţia şi Mihai au trăit-o împreună. Rănit grav la cap, aflat în agonie, Mihai a murit la scurt timp după arest. Lucreţia a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, iar Oneţ Roman era condamnat la moarte şi executat. După proces, Lucreţia a făcut 10 ani de temniţă grea. A „colindat” penitenciarele din Oradea, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Văcăreşti (închisoare-spital). Dincolo de greutăţile penitenciarului, de îmbolnăvirea gravă, marea tortură a Lucreţiei pare a fi fost legată tot de Mihai, anume de imposibilitatea de a obţine vreo informaţie sigură despre soarta acestuia. Trista certitudine a morţii lui Mihai, pe care Securitatea i-o ascunsese, o obţinea abia după 1964, odată cu eliberarea din închisoare.
Într-un final, Lucreţia Jurj a supravieţuit nu doar închisorii, ci şi comunismului. A mai trăit după 1989 aprope 15 ani. Au fost ani binecuvântaţi, buni şi rodnici. Ani care, în cazul Lucreţiei, au stat sub semnul bucuriei libertăţii recâştigate, dar mai ales sub acela al destăinuirii, al mărturisirii tragediei Grupului Şuşman. “Dorinţa mea, după Revoluţie, – povestea cu ochii înlăcrimaţi Lucreţia Jurj – o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul Şuşman. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simţit obligată să fac în aşa fel încât să ştie lumea de Şuşmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să se ştie cine o fost, de ce o fost fugiţi şi ce-o făcut.
Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tot timpul hăituit de Securitate şi să umbli cu raniţa în spate după alimente, prin frig şi prin ploaie. Cât de tristă era viaţa aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simţit vinovat. Am greşit, am făcut, acuma suport consecinţele, da aşa … Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liberi?”.
Dr. Cornel Jurju
Via Caută Mântuirea
Editor: Liviu Ioan Manole
