La bunică-mea, mă strecuram printre masă și bufet și mă așezam pe scaunul meu, cu spatele la perete.
Era al meu pentru că nimeni altcineva nu încăpea în locul ăla strâmt, inutil, ocupat cu un scaun vechi cu spătar, negru, scorojit
și aveam două perne puse pe el ca să ajung la masă,
era un scaun de dincolo, din Ghiocei, unde mamaie și tataie avuseseră curte mare, și găini și gâște și leandri uriași care iernau în pivniță, și un cais în care mă urcam la început de vară să-mi umplu bluza îndoită cu fructele verzi, odăi mari încălzite cu sobe pe motorină și o veioză mică, roz sidefat, în formă de rață, cu un abajur ars,
dar acum ei stăteau la bloc, la Lizeanu,
într-un apartament minuscul, cu ferestre pătrate și cu toate obiectele prea mari ale fostei vieți înghesuite într-o casă prea mică, fiecare pe unde încăpuse.
Mă strecuram pe scaunul meu și becul era mereu aprins în bucătărie, oricât ar fi fost ceasul,
lumina palidă îmblânzea încăperea și-i dădea un aer cald, de acasă,
primeam pâine prăjită și brânză tare, sărată și ceai negru foarte dulce
luam guri mari ca să înghit cu ele brânza prea sărată, care nu-mi plăcea,
dar nici nu ceream altceva. Era un ritual care se încheia cu o felie mare de pâine cu gem.
Cel de căpșune era preferatul meu, dar cel mai adesea primeam de gutui ori de prune.
Apoi aveam voie în balcon, care mă fascina. În balconul unde tataie își transferase universul, nedrept, un șopron întreg extins în curte ajunsese acum în câțiva metri pătrați,
cu rafturi de metal până sus de tot, ticsite de obiecte și cutii și pungi, cu un banc de lucru improvizat pe care era fixată menghina mare a lui tataie, la care mă jucam eu în Ghiocei încercând să turtesc obiecte,
cu pile, șurubelnițe, ciocane, chei, sârme, cuie,
cu toate de care avea sau nu avea nevoie,
căci tataie meșterea.
De fapt, nu mai meșterea. Doar stătea cu orele, pe scăunelul din balcon și privea în gol. Fuma țigări fără filtru și bea.
Lumea lui, strada, gardul pe care-l vopsea an de an, atelierul din celălalt capăt al străzii, unde lucrase o viață și unde mai mergea să schimbe o vorbă și să bea o bere cu baietii, curtea mare și magazia cu scule, toate obiectele care se stricau și pe care el trebuia să le repare, totul dispăruse.
Tataie nu-și mai găsea rostul.
A murit apoi. Au zis că băutura l-a omorât, dar eu cred că blocul a făcut-o.
Am și acum o menghină mică, niște pile grele, ruginite, un ciocan mare și foarte greu și un șubler de la tataie. Le-am purtat cu mine peste tot și o sa i le las fiica-mii, care o să mă bombăne și, normal, o să le arunce. Niște fiare care călătoresc prin timp, cu niște povesti ce vor fi uitate. Și nici măcar nu-s tristă.
Mănânc o felie de pâine prăjită cu brânză și mă uit cum plouă. Ceai negru n-am, beau cola verde.
Oana Costea
