NOTĂ: Am scris acest text în urmă cu doi ani, pentru o conferinţă – care a avut loc la Cluj – dedicată istoriei noastre recente. Şi atunci, lucrurile despre care e vorba în paginile ce urmează mi s-au părut a ţine de problematica preyantului; o serie de evenimente recente le face mai actuale decât mi-aş fi dorit. D-l Mihai Demetriade, cercetător la CNSAS, a publicat (în “Caietele” insituţiei) un studiu în care arată – printre altele – că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care – neîndoielnic – au supervizat totul), ci s-a bazat şi pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară. Nu e un secret pentru nimeni dimensiunea violentă (şi violenţa ca instrument soteriologic) a(l) Legiunii. Imediat, d-l Demetriade a fost acuzat a) că vehiculează teme ale foştilor supervizori securişti ai ororii şi b) că deculpabilizeaâză adevăraţii vinovaţi, c) profanând memoria victimelor lor. Nu cred că aceste acuzaţii se susţin; mie unuia textul d-lui Demetriade mi s-a părut temeinic document şi coerent. Însă argumentele dânsului scandalizează deoarece pun în discuţie imaginea comună, formată în aceste trei decenii asupra odiosului “experiment”: aceea a unui război al răului cu binele, a morţii ca izbăvire şi a învierii – în duh (a) – celor au fost supuşi (în trup) probelor infernului. Or, e uşor de observat că toate lucrurile enunţate mai sus ţin de un vocabular religios. Singura modalitate în care victimele Piteştiului (şi noi toţi) – graţie “literaturii mărturisirilor” – au/am putut depăşi trauma ororii a fost aceea de a o integra unui scenariu religios (unde niciodată răul şi moartea nu au ultimul cuvânt), menit a da unu sens celui mai şocant absurd. Felul în care oamenii îşi semnifică experienţele şi viaţa e unul (şi ţine de prea multe date personale pentru a-l reduce la câteva rânduri); felul în care se scrie istoria poate fi complet diferit. Un istoric onest e obligat să caute “de ce?”-ul şi “cum?”-urile evenimentelor (chiar şi a celor mai ininteligibile, precum acesta) în înlănţuirile faptelor, aşa cum le atestă documentele şi toate datele existente (dintre care mărturisirile sunt doar o parte). Aceste date şi documente, lecturate cu o metodologie din ce în ce mai elaborată (pe măsura deschiderii arhivelor, a formulării noilor ipoteze şi a contactului cu diverse alte bibliografii), pot aduce elemente noi şi bulversa habitudini – (relativ) stabile – de raportare la trecut. Acesta e normalitatea cercetării istorice. Nu e menirea istoriei cea de a confirma “ştiinţific” semnificaţii personale sau viziuni religioase cu privire la anumite fapte. Istoria, ca ştiinţă, nu are nimic de spus despre consecuţia – cu tărie de necesitate – dintre moarte şi înviere, care e taina ultimă a credinţei. Ca atare, istoria nu poate fi redusă la condiţia ancilară de instrument al unei teologii (în acest caz, a martiriului). Mie unuia mi se pare că în această direcţie duc – şi sunt accentuate de disputa ce a urmat – concluziile d-lui Demetriade şi eu unul (aşa cum se va vedea) sunt întru totul de acord cu ele. În polemica ce s-a inflamat, după sinteza propriilor cercetări într-un interviu acordat de d-l Demetriade la RFI, câţiva dintre cei care s-au situat de aceeşi parte cu dânsul – d-l Mădălin Hodor (care, cu o formulare cel puţin neinspirată a alimentat “scandalul”), d-l WilliamTotok şi d-l Vladimir Tismăneanu – au fost atacaţi într-un mod care mi se pare a constitui dovada cea mai evidentă a a adevărului spuselor celui dintâi. Căci, să nu uităm, în lumea noastră (etern) premodernă, violenţa e o constantă de care ne debarasăm foarte greu. Aici am văzut o revărsare de violenţă de limbaj inacceptabilă în spaţiul public. Pe mine unul aceasta mă determină să-mi exprim solidaritatea cu toţi cei patru domni menţionaţi. Dar să nu uităm violenţa efectivă: cea conjugală, cea a părinţilor împotriva copiilor, cea pe care ne-au scos-o în faţa ochilor “cazurile” mult mediatizate (precum cel de la Caracal) şi – mai ales – violenţa laşă a indiferenţei (din spitale, orfelinate, instituţii de tot soiul), la care suntem – mai mereu – campioni europeni. E suficientă violenţă în lumea noastră cât să se hrănească din ea şi legionarii, şi comuniştii, şi progeniturile lor.
Scopul acestui text nu e nici acela de a acuza, nici acela de ce a scuza şi, la modul general, nu e acela de a judeca. Teza lui e aceea că în paralel cu elaborarea unei istoriografii academice despre trecutul recent, acesta din urmă se sedimentează în mentalul public independent de discursul istoric, din care preia anumite elemente şi respinge altele, până când se consolidează suficient pentru a-i pune în discuţiile concluziile. Discursul istoric îşi are propriile lui reguli, suficient de clare pentru ca profesioniştii domeniului să poată deosebi pe de o parte faptele de interpretări, pe de alta interpretările pertinente de cele partizane sau fanteziste. Mentalul public e mult mai liber, mai înainte de toate pentru că e difuz: el are geometria varabială a intereselor (de durată sau de moment) ce vizează o anumită problematică istorică a indivizilor sau a grupurilor bazate pe anumite afinităţi. Dar, în principal, el este liber pentru că se raportează fără nici un fel de reguli – sau cu reguli laxe, constituite şi adaptate “din mers” – la datele disponibile (indiferent de sursa lor). Faptul că acest mental este instabil şi fluid nu înseamnă că felul în care diverse elemente se articulează în interiorul lui este lipsit de orice logică. Miza acestui text este aceea de a descrie câteva dintre modalităţile prin care se construieşte după Revoluţie imaginea unei comunităţi victimizate în anii comunismului şi, mai ales, aceea a unor eroi populari (cu atribute de sfinţi) ai rezistenţei anticomuniste.
Pactul victimar. Într-un anume fel, lucrurile au început în decembrie 1989, atunci când mulţimile masate în pieţele marilor oraşe scandau împotriva lui Ceauşescu. Ceea ce se uită de multe ori, atunci când subiectul e prezentat, este faptul că pentru cei care demonstrau – şi care erau, totuşi, doar o infimă parte a populaţiei României – experienţa era una inedită. Nimeni, în România comunistă, nu ştia ce înseamnă manifestaţiile antisitem. Singurele adunări publice posibile până atunci fuseseră cele în care era aclamat Partidul şi “cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceauşescu. Faptul că toţi trăiam, în acele vremuri, într-un stat al multiplelor interdicte lăsa se înţeleagă, suficient de la clar, de la început, că puterea va reacţiona la protestul oamenilor. S-a văzut repede cât de violentă a fost această reacţie – căci nici statul comunist nu era obişnuit cu protestele şi, ca atare, nu cunoştea logica ripostei graduale. Incapabile să se raporteze altfel decât prin hiporbolă la o lume închisă, posturile de ştiri străine şi, mai ales, “Europa Liberă” – intens ascultată în acele zile – au făcut cunoscută amploarea (la început mult exagerată a) represiunii de la Timişoara. Toate acestea au avut ca efect, pe lângă entuziasmul contestării, o frică, în virtutea căreia s-a creat – acolo, în stradă – o solidaritate umană pe care, de asemenea, cei participanţi la evenimente nu o mai cunoscuseră. Aflaţi “în prima linie” şi “în bătaia puştii”, oamenii din pieţele marilor oraşe se simţeau legaţi de un destin comun şi erau capabili să identifice fără probleme “duşmanul” în direcţia din care se trăgea în ei. Când, în dimineţa zilei de 22 decembrie – după sinuciderea generalului Vasile Milea – armata şi-a abandonat “comandantul suprem” şi a fraternizat cu mulţimea, iar aceasta s-a convins că nu mai e ţinta deţinătorilor (vizibili) de arme, frica zilelor precedente s-a metamorfozat, kathartic, în euforie. Soldaţii – care, în zilele precedente, fuseseră conjuraţi să nu tragă – erau acum aclamaţi ca “eroi”, deşi cei mai mulţi nu făcuseră nimic (altceva decât manevrele comandate). “(…) în aceste zile grele (…) adevărata armată de români, şi-a dovedit până la urmă credinţa sfântă în popor, şi-a dat seama că adevăraţii duşmani ai săi nu erau în faţa trupelor, ci în spatele lor.” – titra, încă din 23 decembrie, “Scânteia Poporului” în textul cu un titlu marcat de jargonul publicistic al “epocii” ce se-ncheiase cu o zi în urmă: “Recunoştinţă fierbinte armatei române”[[1]] Deasupra casetei cu titlul ziarului, acelaşi prim număr al (efemerului) cotidian (al cărui nume va deveni “Adevărul”) purta un logo scris cu majuscule groase: “Glorie patriei libere, poporului erou!” Această trecere foarte rapidă de la frică la entuziasmul victoriei şi de la implorarea soldaţilor la eroizarea lor a avut două efecte cu o bătaie foarte lungă: mai întâi i-a făcut pe “ei” indiscernabili. Dacă la început era limpede cine cu cine se confruntă, “întoarcerea armelor” de către armată şi apariţia “eşalonului doi” în locurile în care se contura noua putere – Comitetul Central, Televiziunea şi Ministerul Apărării Naţionale – au creat un vid între “popor” (care, acum, îi cuprindea pe toţi) şi “clica dictatorială” (care-l viza pe Ceauşescu personal, pe membrii familiei sale – în primul rând soţia – şi pe câţiva acoliţi imediaţi). Toată vinovăţia – nu doar pentru crimele Revoluţiei, ci şi pentru deceniul anterior de privaţiuni a fost pasată acestui grup infim şi, în ultimă instanţă cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu[[2]], în vreme ce toţi ceilalţi – în bloc – au fost exoneraţi de orice vină, căci aparţineau “poporului erou”. Aşa se explică faptul că puţină lume a simţit anomalia procesului şi a execuţiei din 25 decembrie. Dimpotrivă, lumea – care vedea pentru prima dată celebrarea Sărbătorilor religioase la televiziune – a trăit acut sentimentul (re)naşterii, al zorilor unei lumi noi ce dădea o anvergură religioasă sacrificiului din zilele represiunii. Prelungirea incertitudinii, cu “teroriştii” şi crimele de după prinderea lui Ceauşescu, precum şi ecoul străin al evenimentelor din România, n-au făcut decât să sedimenteze aceste percepţii. Al doilea lucru care s-a realizat în acele zile a fost omogenizarea “poporului” sub semnul “eroismului” şi al “rezistenţei”. Nu doar micul număr al celor ce ieşiseră în stradă şi cei câţiva (sunt primele nume – nu mai mult de cinci! – ale “Comunicatului către ţară” al Frontului Salvării Naţionale) care îndrăzniseră să i se opună lui Ceauşescu, ci întregul popor – care, în majoritatea lui strivitoare, urmărise Revoluţia la televizor – era, de acum înainte, un popor de “victime” şi de “ luptători împotriva comunismului”. Victime ale unui “tiran” (neapărat străin – atunci era făcut ţigan) care-i ţinea în frig, în penurie şi în mizerie, supravegheaţi tot timpul de omniprezenta (dar invizibilă – şi, prin urmare, fără chip) Securitate şi luptători pentru supravieţuire, fiecare “decurcându-se” cum putea pentru asigurarea unui minim necesar vieţii decente. Toate aceste acte anodine (şi perfect pasive în raport cu puterea politică), ba chiar şi furtul mărunt de la locul de muncă, ori trucarea datelor, a orarelor şi tot micul “şperţ” pe care-l îngăduia poziţia sau contextul activităţii au devenit, în mod tacit, acte de “rezistenţă” faţă de tirania lui Ceauşescu şi faţă de statul comunist. În loc să ne punem, onest, problema disfuncţionalităţilor economice şi pe aceea a apatiei politice, am transformat aceste două realităţi într-o formă de subversiune – e drept, şmecherească, dar în consonanţă cu “blândeţea tradiţională” a românului – la adresa dictatorului şi a regimului său. Cu cât Ceauşescu şi aparatul său păreau mai puternici, cu atât această “rezistenţă” apărea ca fiind mai merituoasă. Mai mult decât atât, devreme ce rezistasem toţi cum putusem (“tovarăşul securist” nu “rezistase” şi el, încercând să le îndulcească aplicarea, unor ordine stupide venind de la “dictatorul nebun”?!), nu eram cu toţii victime? În definitiv, împreună îndurasem sărăcia, întunericul şi umilinţele ultimului deceniu comunist. Iar victimele nu erau doar “eroi”, în virtutea rezistenţei lor, ci şi neîndreptăţiţi care-şi aşteptau – în “lumea nouă” – compensarea (cât de poate de materială a) suferinţelor îndurate. Cineva – statul cel nou, străinii “cu privirea aţintită asupra noastră” – trebuia să le facă tuturor dreptate, dându-le, după un coşmar de de zece ani, ceea ce-şi doreau şi ce meritau. E foarte adevărat că, atunci, nu ştiam prea bine ce să dorim – cu excepţia lucrurilor de care ne privase în mod nemijlocit Ceauşescu (căldură, apă curentă, alimente, mai ales portocale şi banane, haine, combustibili etc.), însă ideea aceasta că “merităm să ni se dea” şi-a făcut loc în mentalul public şi a constituit unul din elementele care au structurat realitatea postdecembristă a României.
Pe scurt, ceea ce susţin este faptul că, încă din decembrie 1989, se operează – sub presiunea fricii, mai întâi, apoi a euforiei – conversia pasivităţii majorităţii populaţiei în “rezistenţă” şi statutul de victimă, perfect valabil pentru morţii şi răniţii Revoluţiei, se extinde asupra tuturor. Cu toţii am suferit şi cu toţii am fost victimele comunismului. Abolit într-o noapte, comunismul rămâne ceva vag şi imprecis, o formă a răului care ne-a lovit din afară şi de care ne-am eliberat dinlăuntru. Sau cel puţin aşa credeam atunci.
Progresul prin regres. Comunismul a fost o ideologie şi, atâta timp cât s-a aflat la putere, a deţinut monopolul discursului public în România. Toate informaţiile oficiale erau selectate, corectate şi orientate în funcţie de “programul Partidului” şi de deciziile de moment ale lui Ceauşescu de un imens aparat de propagandă şi cenzură. Aceasta viza nu doar prezentul, ci şi trecutul, în care Partidul Comunist îşi căuta (o) legimitate (a cărei carenţă i-a marcat originile). Acest lucru înseamnă că – pe toată durata regimului comunist – istoria (mai ales cea recentă) a fost trucată pentru a o adapta necesităţilor ideologice. Raportul dintre ceea ce se cunoştea şi ceea ce nu se cunoştea de către majoritatea publicului, înclina către ultimul termen. Anii de violenţă socială (1948 – 1964) lăsaseră urme în memoria multor familii, însă amintirea suferinţei nu era partajată nici măcar în mediul proxim, astfel că nimeni (cu excepţia “cadrelor” de vârf care supravieţuiseră anilor respectivi) nu cunoştea anvergura represiunii. În plus, la finele anilor ’80, puţini erau cei care îşi mai aminteau de România dinainte de 1947. Pentru cei mai mulţi, aceasta era produsul propagandei de partid (care se desfăşura pe mai multe nivele, de la benzile desenate destinate copiilor, la culegerile de documente pentru specialişti şi la filmele pentru toată lumea) ce creiona o lume polarizată între bogaţi cu înclinaţii fasciste şi “oamenii buni”, comunişti ilegalişti. Toată lumea înţelegea artificialitatea acestui maniheism, dar – în acelaşi timp – puţini aveau acces la surse care să amelioreze această imagine. Monopolul informaţional al Partidului – cu toate corectările interioare (precum trecerea de la internaţionalism la naţionalism la jumătatea anilor ’60) – a reuşit să menţină o ignoranţă istorică destul de compactă. E adevărat, aceasta era dublată de suspiciune: cei cărora li se refuza accesul la trecut erau sceptici cu privire la varianta oficială şi căutau, avizi, orice informaţii alternative (care erau lecturate ca o formă de rezistenţă la discursul public).
Imediat după căderea regimului comunist, schimbarea reală a fost la nivelul discursului (în vreme ce economia a intrat în descompunere). Mai înainte de toate, s-au modificat regulile de bază ale vieţii publice, resetându-se cadrul politic şi, în mod particular, instituindu-se pluripartidismul. Primele partide politice ale României post-comuniste sunt – ca pentru a marca închiderea unei paranteze istorice – tocmai cele pe care comunismul le desfiinţase: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat. Revenirea “partidelor istorice” înseamnă şi apariţia pe scena publică a unor supravieţuitori ai politicii interbelice (Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu), care – invariabil – cunoscuseră experienţa carcerală şi/sau cea a exilului. Împreună cu ei, aceste subiecte, care oficial erau prohibite, iar în particular se discutau cu rezervă, devin teme ale discursului public. Comunismul apărea nu doar ca maşina de ucis a lui decembrie 1989 şi cauza mizeriei din deceniul precedent, ci şi ca teroarea care anihilase, cu brutalitate, elita interbelicului, punând capăt dezvoltării României din prima jumătate a secolului XX. La începutul lui 1990, proaspăt apăruta Editură Humanitas publică teribila sinteză a lui Virgil Ierunca “Fenomenul Piteşti”, iar Revista Orizont din Timişoara publică în serial apărarea lui Mircea Vulcănescu la procesul în urma căruia fusese condamnat.[[3]] Ulterior, se naşte o întreagă literatură a mărturisirilor carcerale care face ca nonficţionalul să să surclaseze ficţiunea în preferinţele cititorilor[[4]] şi să “coloreze” ecranele televizoarelor monopolizate, timp de doi ani, de dezbateri politice.
În contrast cu dezlănţuirea violenţei pe care o atrăsese comunismul asupra întregii ţări (şi pe care o potenţa acumularea mărturiilor), etapa precedentă – interbelicul – apărea ca una idilică, în care “generaţia de aur” a intelectualităţii române (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, proaspăt decsoperitul Petre Ţuţea şi alţii) îşi petreceau timpul între cursurile universitare şi şuete pe Calea Victoriei. Ceea ce începea a se cunoşte atunci era un interbelic idealizat şi metonimic. Cum problematica socială era asociată cu comunismul, ea nu mai interesa şi, în lumea nouă, scena o acapara o elită minusculă care – graţie reuşitei ulterioare (cel mai adesea în străinătate) a unora din membrii ei – se înfăţişa ca fiind “adevărata Românie” a acelui timp. Monarhie, aristocraţie, cultură, “economie de piaţă” (căci ăncă nu îndrăzneam să spunem capitalism) şi democraţie – toate se asociau acelui timp mitic, căruia comunismul îi pusese capăt cu brutalitate. În anii ’90 exista un consens asupra nevoii de schimbare, căci mizeria la care duseseră politicile lui Ceuşescu din ultimul deceniu era evidentă pentru oricine. Numai că această schimbare era înţeleasă diferit la cele două capete ale eşichierului politic: stânga vedea mai curând o mişcare lentă, care să conserve industriile şi să subvenţioneze muncitorimea urbană, având ca finalitate revenirea la statutul economic al “anilor de glorie” ai prim-ministeriatului lui Ion Gheorghe Maurer, de la care pornind s-ar fi putut merge pe “modelul (social-democrat) suedez”; în vreme ce dreapta voia o privatizare şi o “restitutio in integrum” care să ne întoarcă – în ceea ce priveşte punctul de plecare al noii economii – la finele interbelicului. Ce e straniu în aceste două viziuni, e faptul că ambele sunt regresive: fiecare îşi ia ca termen de raportare o secvenţă – ţinută a fi de maximă dezvoltare – a trecutului. Faptul că România lui 1990 – la fel ca întreaga lume – era alta decât cea a lui 1968 sau 1938 părea a nu da de gândit nimănui. Morala acestei cecităţi a constituit-o faptul că, timp de un deceniu, ne-am focalizat nu pe problemele prezentului (rentabilizarea economiei, logica pieţelor globalizate, avansul informatizării şi al interconectării, rolul cercetării în dezvoltarea noilor tehnologii etc.), ci pe cele ale trecutului (dezbaterea asupra identităţii naţionale, aceea a dreptei interbelice, a comunismului sovietic şi naţional etc.). Trebuie să ţinem cont de faptul că, în acel timp, România era doar candidată la intrarea în NATO şi Uniunea Europeană, avea o economie secătuită iar cenzura şi interdictul plecării în străinate din vremea lui Ceauşescu avuseseră ca efect restrângerea orizontului intelighenţiei la temele abordabile, cu instrumentalul disponibil în ţară.
Două lumi opuse. Ieşirea în străinătate – ca bursieri – a generaţiilor de 30 – 40 de ani (din acel timp), are ca efect radicalizarea peisajului intelectual. Deja din anii ’70, în mediile intelectuale apare o fractură între partizanii cosmopolitismului, care pun accent pe teoria lovinesciană a sincronizării culturii române la temele şi metodologiile occidentale[[5]] (dublată de teza călinesciană a autonomiei esteticului – în speţă a nesubordonării culturii imperativelor politice) şi adepţii protocronismului, care consideră că soluţiile autohtone preced dezvoltările străine şi sunt opera “geniului întregului popor” (făcând astfel loc “coordonării politice”).[[6]] În fapt, această polemică reia teme ale interbelicului – precum disputa dintre partizanii urbanizării (şi ai industrializării) şi cei ai tradiţiei rurale – care, la rândul lor, trimit la marea dezbatere dintre partizanii Occidentului şi slavofili în lumea rusă a finelui de secol XIX şi a începutului secolului XX.[[7]] Discursul asupra interbelicului nu înseamna, automat, revenirea la modelul democratic al acelui timp, dealtminteri puţin cunoscut în anii ’90, ci şi – în egală măsură – descoperirea unei critici a democraţiei şi a unor “soluţii de criză” ale finelui perioadei, mai apropiate de modelul autoritarismului comunist (şi, implicit, de ceea ce oamenii cunoşteau). Fascinaţia interbelicului ca “vârstă de aur” a culturii române oculta, în primul moment, faptul că au existat mai multe interbelicuri, nu doar diferite, ci şi antagonice. Nu doar recuperarea memoriei ne întorcea “acel timp” mitizat, ci şi regăsirea unor probleme pe care comunismul le suprimase fie interzicându-le (ca teme ale discursului), fie dându-le un răspuns unilateral. Ceea ce atunci nu se vedea suficient de clar (şi astăzi e adesea uitat) este faptul că prăbuşirea comunismului nu a însemnat doar finele lui regim politic (marcat de violenţă, arbitrariu şi autoritarism), ci şi dispariţia unei explicaţii a lumii şi eşecul unei tentative de modernizare a României. Deşi după 22 decembrie cadrele cotidianului au rămas, din multe puncte de vedere, aceleaşi, schimbarea lumii era mult mai mare decât o realizau oamenii acelui timp. Dezastrul economic şi colapsul politic puneau acut problema căilor de dezvoltare ale ţării. Dacă în primul moment ieşirea din autarhia impusă de Ceauşescu şi (re)conectarea la Europa păreau a fi de domeniul evidenţei, destul de repede lucrurile au devenit mult mai ambigue. Nu era ceva nou, căci, asemeni ruşilor, de-a lungul întregii noastre modernităţi şi noi am fost sfâşiaţi între complexul înapoierii faţă de Occident şi nevoia de modernizare a unei lumi pe care secolul XIX o găsise încă în feudalism. Această tensiune a oscilat fie în direcţia unei modernizări rapide, împrumutând (adesea fără discernământ) modelele vestului, fie în cea a replierii pe “tradiţia” noastră şi pe încercarea de-a crea un “model” autohton al dezvoltării.[[8]] Grosso-modo, prima atitudine este aceea însuşită de liberali (şi în particular de aripa lor stângă), celalaltă de conservatori (şi cu accente marcate de dreapta). Această “durată lungă” a dezbaterii asupra modernizării reapare în anii ’90 şi e marcată, pe de o parte, de ceea ce se publică şi se dezbate din supravieţuirile interbelicului, pe de altă parte de ceea ce se traduce din bibliografiile străine şi de entuziastul primului val de bursieri români în Occident. Dacă la început cele două tendinţe par a avea mai multe în comun – democraţia dintre războaie, vocaţia culturii, cariera occidentală a câtorva dintre reprezentanţii generaţiei ’27 – în timp ele se vor polariza şi interbelicul va fi revendicat tot mai insistent de dreapta naţionalistă.
Un alt tip de discurs. Atunci când lumea românească se răstoarnă, în 1989, eram – după patru decenii de transformare economică, de mobilitate socială şi de învăţământ ideologic – suficient de departe de anii dinainte de 1948 pentru a nu-i mai înţelege, dar, în acelaşi timp, trăiam într-o lume plină (şi în ţară şi în exil) de martori ai acelei perioade relativ străine. Distribuţia acestor martori arăta ca o secţiune geologică: erau în viaţă monarhişti (şi carlişti şi partizani ai Regelui Mihai), legionari (şi codrenişti şi simişti), adepţi ai lui Antonescu, nostalgici ai “comunismului internaţionalist” de sub Dej, bineînţeles, ţărănişti, liberali, social-democraţi, susţinători ai lui Ion Iliescu şi, destul de repede, vor reveni în scenă şi ciracii lui Ceauşescu. Asta înseamnă că – la nivelul discursului – se actualizează dintr-o dată (şi cu toate polemicile ei) toată istoria României dintre 1927 şi 1990. În absenţa unor lucrări credibile asupra istoriei perioadei, singurele repere rămân a fi mărturiile supravieţuitorilor diverselor “epoci” care o alcătuiesc. În acest context, informarea şi dezbaterea publică nu sunt marcate atât de elemente raţionale (documente, argumente logice, metodologii de studiu etc.), cât de capacitatea de seducţie a vocilor subiective care reconstituie trecutul. Or, într-o primă perioadă, seducţia aceasta se bazeză pe accentuarea maniheismului pe care l-a scos la lumină Revoluţia: acela dintre “noi” – luptători, victime şi rezistenţi – şi “ei” – ucigaşi, torţionari şi instrumente ale răului. Graţie vocii supravieţuitorilor, în mod particular a celor care trecuseră prin puşcăriile comunismului anilor ’50, distincţia e clară şi polarizarea absolută. Nici noua putere – alcătuită, în majoritate, din elemente ale eşaloanelor secunde ale defunctului Partidului Comunist – nu are nimic de pierdut din expunerea dramei primelor decenii comuniste, dat fiind că protagoniştii acelui timp în marea lor majoritate dispăruseră din motive biologice. Aruncarea oprobiului pe ruşi (care, se spunea, ne invadaseră şi apoi ne ocupaseră după 23 august 1944) şi pe uneltele lor interne nu prejudicia cu nimic poziţia unor oameni care-şi începuseră cariera pe vremea “comunismului naţional” al lui Ceauşescu sau, dacă veneau dinainte, se reconvertiseră în contestatari ai regimului (precum cei şase foşti demnitari, semnatari ai scrisorii comune din martie 1989[[9]]). În definitiv, din raţiuni interne,[[10]] comuniştii înşişi – în anii de început ai ceauşismului – criticaseră “excesele” anilor ’50 şi, cu toate că istoriografia nu se putuse aventura pe acest teren, îi fusese dată o libertate limitată literaturii (şi derivatelor ei: teatrul şi filmul) de a încerca o negociere a memoriei trecutului proxim. Lucrurile întrezărite în “literatura obsedantului deceniu” puteau fi, în sfârşit, enunţate public la începutul anilor ’90. Logica anilor anteriori se răstoarnă şi adevărul mărturiei devine – într-o adevărată “negare a negaţiei” – opusul miciunii ideologice. A mărurisi – fie şi post-factum, după căderea regimului – nenorocirile pe care comunismul le-a înscris în carnea şi în sufletul oamenilor e o formă de anti-comunism, de rezistenţă tăcută, dar tenace care şi-a aşteptat ceasul. Personalitatea liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Corneliu Coposu, care traversase 17 ani de detenţie grea (dintre care 8 recluziune totală)[[11]], se impune treptat, în contrast cu imaginea stereotipă şi marcată de ticuri vetuste a foştilor aparatcici ajunşi după Revoluţie la conducerea ţării. Un alt prizonier al anilor ’50 devine celebru: Petre Ţuţea, cel al cărui verb rupe monotonia discursului aulic cu care lumea era obişnuită, pentru a face accesibile (cu accente hâtre) marile teme ale gândirii unui public slab informat. Figura esenţializată a lui Corneliu Coposu şi cea ţintuită pe un pat de spital a lui Petre Ţuţea mărturisesc suferinţa anilor de prigoană, tot aşa cum discursul lor – nealterat de şabloanele propagandei – măruriseşte continuitatea tradiţiei culturale a interbelicului şi rezistenţa la agresiunea ideologică.
“Memorialul Durerii”. Faptul că mărturiile încep să apară editorial[[12]] şi pe ecranele televizoarelor răspunde nevoii de cunoaştere a trecutului pe care o simţeau oamenii ieşiţi din comunism (şi din istoria ideologizată) şi, în acelaşi timp, marchează clar distanţa dintre pretenţiile regimului prăbuşit în decembrie 1989 şi realitatea lui. Într-o anumită măsură lucrurile acestea erau cunoscute fie din memoria familială, fie din literatura “obsedantului deceniu”, aşa limitată cum fusese ea de cenzură. Ceea ce nu se cunoştea era anvergura violenţei. Pe aceasta o va prezenta, cu mijloace minimale, dar cu un impact uriaş, seria de documentare “Memorialul durerii” realizate de Lucia Hossu Longin, cu începere din 1991.
Episoadele “Memorialului” schiţează, prin diversitatea lor şi acuitatea mărturiilor, deopotrivă extensia şi intensia represiunii din România comunistă. Sinistrul experiment de la Piteşti se învecinează cu epurarea Academiei, destinul ofiţerilor Armatei Regale se continuă cu cel al luptătorilor din munţi şi enorma dramă a Canalului cu tragedia “frontieriştilor” şi a celor scoşi din case după arestarea celor apropiaţi. Suferinţa se multiplică, dar – graţie mărturiei directe (şi, de cele mai multe ori inedite – căci protagoniştii se exprimau adesea în premieră) – nu pierde nimic în intensitate. Secvenţe la limita suportabilului (precum ororile prin care au trecut studenţii la Piteşti) se întretaie cu evocări, deopotrivă lucide şi comprehensive, ale unor oameni pe care experienţa suferinţei i-a transfigurat. Două mărturii aparte zugrăvesc această metanoia pe care o face cu putinţă experienţa carcerală: “Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt[[13]] şi “Cu Dumnezeu în subterană” a lui Richard Wurmbrand.[[14]] Steinhardt în mod particular (evreu convertit în închisoare la creştinism şi intrat, după eliberare, în monahism), dar nu mai puţin Wurmbrand, Vulcănescu (cu al său mesaj ultim: “Să nu ne răzbunaţi!”), Ţuţea, Dumitru Stăniloae, chiar Noica (cel din “Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” dau un alt înţeles enormei drame prin care trecuseră (şi prin care trecuse, în mod analog, întregul popor): suferinţa e o “lămurire”, o experienţă a forjării de sine, care-i face cu adevărat buni pe cei devotaţi binelui şi-i doboară pe cei şovăielnici. Martorul tragediei (lui şi a tuturor) nu mai e doar un martir (care a suferit – pe nedrept – pentru el şi pentru ceilalţi), ci şi un mărurisitor (“îmbunătăţit” de experienţa prin care a trecut şi afirmând transfigurarea pe care ea o face cu putinţă). Treptat-treptat, pe nesimţite, discursul glisează din istorie – care se încarcă cu orori neispăşite – spre religios – ca (singur) plan pe care poate fi operată conversiunea suferinţei în binecuvântare şi a absurdului în sens.
Va urma…
NOTE_____________________
1 « Scânteia Poporului », Anul I, Nr. 1, Sâmbătă 23 decembrie 1989, p. 1 (textul citat e semnat de Gh. Mitroi şi A Papadiuc).
2 In cel de-al doilea număr al său, « Scânteia Poporului » titra : « Ultima zvâcnire a mercenarilor unui tiran » (deşi titlul acoperă o recenzare a presei franceze despre evenimentele din România, în care nu apar deloc mercenarii !) v. « Scânteia Poporului », An I, Nr. 2 p. 4 (textul e nesemnat).
3 Ambele erau, de fapt, doar editarea în ţară a unor texte apărute în exil (şi, parţial, difuzate la Radio Europa Liberă) : Virgil Ierunca – « Piteşti », Ed. Limite, Madrid, 1981 şi numărul dedicat lui Mircea Vulcănescu al revistei « Ethos », caietul al IV-lea, 1983 (redactori : Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca).
4 Criticul literar Dan C. Mihăilescu îi dedică primul volum al sintezei sale « Literatura română în postceauşism », subintitulat semnificativ « Memorialistica sau trecutul ca re-umnaizare », Ed. Polirom, 2004
5 A se vedea : Eugen Lovinescu – « Istoria civilizaţiei române moderne », Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
6 Intreaga problematică a « dezbaterii protocroniste » e prezentată detaliat de Katherine Verdery în « Compromis şi rezistenţă . Cultura română sub Ceauşescu », Ed . Humanitas, 1994
7 Cum bine a văzut-o Ioan Petru Culianu în Addenda la volumul « Mircea Eliade », Ed. Nemira, 1995
8 Mona Mamulea, în « Dialectica închiderii şi deschiderii în cultura română modernă », Editura Academiei Române, 2007, face un inventar al pricipalelor momente şi dezbateri ale celor două căi de modernizare a României.
9 Textul scrisorii şi o bună prezentare a contextului ei făcută de Profesorul Vladimir Tismăneanu în « Les Temps Modernes », 45[e] année, janvier 1990, No. 522, pp. 25 – 45
10 A se vedea Vladimir Tismăneanu – « Stalinism pentru eternitate », Ed. Polirom, 2005, începutul capitolului 7, «Comunismul dinastic al lui Ceauşescu (1965 – 1989) »
11 A se vedea Tudor Călin Zarojanu – « Viaţa lui Corneliu Coposu », Ed. Maşina de Scris, 2005
12 Din 1990 apare cu regularitate « Memoria. Revista gândirii arestate », avându-l ca prim director pe Banu Rădulescu
13 apărut în 1991 la Ed. Dacia
14 apărut în 1994 la Ed. Casa Şcoalelor
(contributors.ro)
