Ar trebui să scriu ceva în genul <aseară, în micuța sală @Glenn Gould Studio-CBC, grație Tradicious și biletelor cumpărate la primul zbor peste ocean al Festivalului George Enescu, o mână de oameni i-am ascultat vrăjiți pe Alexandru Tomescu și pe Omar Massa>.
Dar, nu. Pe mine, externalizarea fizică a festivalului m-a dus prin alte locuri și vremuri. Poate undeva într-un trecut când exista TVR Cultural și puneam un foarte mic umăr la promovarea acestui eveniment bianual (însă nimerită la finalul <marketingului>, când bugetele alocate se subțiaseră rău și eu una am avut sprijinul colegilor din presa scrisă, cărora le mulțumesc mereu). Atunci, norocoasă că muncesc din plăcere. Acum, tot norocoasă că, deși am lucrat în Weekend, de la ora 6.45 am, seara am reușit să fiu spectator în Toronto. Vrăjită în primul rând de metropolă, care-mi amintește la fiece vizită ce intens te ia un oraș mare pe sus. Subjugată de vreme – avem iar oleac’ de vară indiană-n final de Septembrie. Și, în cele din urmă, surprinsă de-un mânuitor al unui alt fel de acordeon, bandoneonul – argentinianul Omar Massa. Alexandru Tomescu n-a fost surpriză, ci încântare, ca oricând în bunele mele vremuri de-acas’. Iar Balada lui Ciprian Porumbescu (în ciuda telefonului necivilizat care a sunat chiar la final) mi-a adus-o pe mama la piept, într-o îmbrățișare care nu ține cont de loc, an, vreme, distanță.
Omar Massa a compus o piesă cu, pentru și despre o familie de români cu o istorie grea de plecări și reveniri în țară. Ascultând-o, mi-am dat seama din nou că nu-mi pare (prea) rău de ce-a(m) fost. Cu regretele oricum nu prea știm cum stăm: trăiești la tine acasă, cu tot amalgamul bine-rău? Sau îți cauți drumul departe (cu același binom)?
Da’ știți ce? Oriunde alegi, muzica, filmul, cărțile, prietenii, omul drag vin – mai devreme sau mai târziu, toate sau parțial – după tine. Cam asta numesc eu azi noroc.
Și mai e ceva: da, postăm tot o fericire-ntru’ feisbuc. Sper însă că știm cu toții că nici măcar o coadă de câine nu poartă covrigu’n ea. Niciunde. Și e bine așa. Putem frământa noi înșine coca. Pentru covrigi, nu înțelegeți greșit 😄
(Amorena Minculescu)
