Strada Lungă este una din cele mai vechi străzi ale orașului, atestată documentar încă de la realizarea primei clădiri a Braşovului, Biserica Bartolomeu, în secolul al XIII-lea. Lungimea străzii este de 2.420 metri, de aici venind și numele. În perioada dominaţiei sovietice, numele străzii Lungi a fost schimbat în strada Voroşilov, revenind la vechea denumire începând din anii ’60.
În Povestirea „Cerceii din stele de mare“, din volumul aflat în pregătire, despre Braşovul copilăriei mele, am descris strada Lungă, aşa cum o vedeam atunci, aşa cum a rămas şi în 2022.
Amintiţi-vă… Aşa era?
Din goana maşinii sau din mersul grăbit pe unul dintre trotuare, strada Lungă pare una obişnuită, cu case vechi având doar parter sau cel mult un etaj, cu porţi masive şi chei de fier din care fiecare locatar primea câte una, fiindcă nu venise vremea interfoanelor – a noastră era cât o cheie de cetate, dar se plia printr-un sistem ingenios, astfel încât să încapă în orice buzunar sau poşetă. Ferestrele caselor priveau toate spre strada pietruită cu cuburi din bazalt pe care tropăiau caii junilor când coborau din Şchei în Duminica Tomii sau mărşăluiau strigând lozinci cu jumătate de gură oamenii muncii la defilarea de 1 Mai.
En passant, spuneam, arăta ca o stradă oarecare. Asta până când deschideai una dintre porţi. Era ca-n tablourile neorealiste în care artistul se pictează pe sine însuşi cu pensula în mână în timp ce zugrăveşte un al doilea autoportret unde se vede încă unul şi încă, la nesfârşit. Pe strada Lungă, din prima curte se deschideau altele, nu chiar la infinit, fiindcă ultima se înfigea în Dealul Făgetului ca într-un dig verde. Aşa îşi făceau saşii casele, cu camere înşiruite în „stilul vagon“ – ar fi putut trece dintr-o încăpere în alta ca într-un tren unde locomotiva era la poartă, iar ultimul vagon în spatele curţii. Am spus ar fi putut, lucru care nu mai era valabil, fiindcă Spaţiul Locativ al Primăriei decuplase vagoanele între ele, dând repartiţie pe fiecare câte unei familii sau mai multora. Cu excepţia zilelor de Duminică, oamenii plecau dimineaţa la serviciu la aceeaşi oră, iar atunci curtea semăna cu un tren ajuns la destinaţie din care toţi călătorii coboară în grabă, aglomerând peronul.
Privită de pe Tâmpa, strada Lungă arăta ca o gară cu sute de peroane lângă care erau trase trenuri ce nu plecau niciodată. Exista însă o diferenţă. Spre deosebire de gările socialiste, cu zugrăveala scorojită, nemăturate din cincinalul trecut, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară şi mucuri de ţigară aruncate pe jos − curţile săseşti erau pline de flori. Iar dacă s-ar fi ţinut un concurs frumuseţe, numărul 61 de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o mică papetărie, merita să câştige marele premiu.
Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre albe, de râu, iar dintr-o parte şi din alta se revărsau talazuri verzi în care se topise un curcubeu de nuanţe. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de-a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se dezlănţuia o adevărată junglă, într-o orgie de culori şi miresme. Erau acolo muşcate, garofiţe, narcise, zambile, dalii, petunii, anemone, salvii, crăiţe, crini, bujori, trandafiri, regina-nopţii, stâjenei şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându-se pe ziduri ca o iederă sălbăticită. N-aveau cum să înflorească toate deodată, plantele au şi ele ceasul lor biologic, răstimpul lor de glorie efemeră când urcă pe scena lumii vegetale ca nişte actriţe la o gală Oscar – dar întotdeauna erau destule care să îşi etaleze petalele catifelate, îmbobocite sau în amurgul splendorii lor, pentru ca fundătura curţii să arate ca un adevărat Eden. „O grădină e oglinda sufletului celui care o îngrijeşte“ – sau aşa se spune.
Rodica Bretin
