Am recitit de curând jurnalul lui Tennessee Williams, Memoriile unui bătrân crocodil — o lectură devastatoare care pătrunde în spațiul viciat, bântuit de anxietăți și febrilitate creativă, în care s-a născut o literatură viscerală, strigată din adâncul umanului fracturat.
În Brando, Williams nu vede doar un actor. Vede o forță revelatoare:
„Nu exista nicio barieră, nicio ezitare în prezența lui Marlon. Tot ce aspir să fiu ca scriitor, el era deja — deplin, ca actor și ca bărbat: liber, sălbatic, prezent, lipsit de frică. Deschis și sălbatic în expresie. Era un monument al virilității, dar și la fel de sensibil și furiș precum un pisoi speriat. O gorgonă și o gheişă. Iată titlul. Iată nota pe care să o scrii.”
Williams este, poate, ultimul mare cronicar al unui cataclism interior devenit artă. În personajele lui, femeile cele mai fragile devin oglinzi tăioase ale sufletului, iar bărbații cei mai duri își poartă sensibilitatea ca o rană deschisă. El scrie dintr-un colț de întuneric care nu-și cere scuze, ci luminează. Exact ca Marlon Brando în acea cameră de repetiții din 1947: un bărbat care nu joacă masculinitatea, ci o sparge în mii de cioburi pe care le oferă ca dar.
Maurice Munteanu
