Tu Anuță, vedz’ laboșu’ ăsta? Ni ce oloi lucitor, degrab’ fierbător. Mi-l adusă Crisorașu. Ciorbărește sîngur. Eu numa’ dărăbui șî țâp verzăturile ș’odat’ îi gata zama. Văzut’am minunățîia la Olga de la șepte. Adusă de tătâne-so, după ce-o gustat zamă de lobodă gătată-ntr-o clipită. Feștecare-i dubaș di’ une-i luat cutare lucru, io barem știu că tăte ne-om lua laboș d’ăsta. Cum șî lambriuri ne-am pus la fel tot blocu’ după Chetăreasa, Tanța și Culițerii din scara unu. Nu ne trabă nouă lăcrame de televizor.
(textișor postat timid ieri pe minunatul grup @Ficțiuni Reale)
Mă tot îmboldesc amintirile, bunicii îmi trăiesc în cap. Și viețuiesc ei bine-acolo mai cu seamă de când au foști chemați să povestească îngerilor. Nici graiul ardelenesc, nici cel muntenesc nu îmi stau pe limbă. Prea m-am născut și-am crescut printre tramvaie și IOR. Doar îmi susură între urechi accentele celor două graiuri. Frânturi de glas, ce mai aud la vreo dragă mătușă de la distanță și cam atât. Restul, în inimă. A, și pe internet. Caut, caut, până oi ajunge din nou în vreo arhivă fizică. Uite,
Sau cealaltă rădăcină mă trimite hăt, sus, la
https://humanitas.ro/assets/media/levantul.pdf
domnului Mircea Cartarescu.
În fine, ce vreau să zic. Cu cât mosorul vieții-mi desfășoară ața spre final, cu-atât mă fac mai mică. Abia astept să stau din nou în poala maicii și s-ascultăm poveștile lu’ mamamare.
(Amorena Minculescu)
