Azi e 24 august, dar eu am crezut, până adineauri, că e 23
și-am tot învârtit în minte o amintire, cred că prima amintire clară legată de data asta,
eram mică, aveam 3 ani, cel mult 4
și-n ziua aia am plecat la mare.
Revăd drumul până la gară pe întuneric, mai întâi cu un troleu care ne-a hurducăit, bagajele multe, grupate ca un castel din cuburi colorate din care, la frâne, mi se rostogolea câte unul până la picioare și râdeam,
tata înjura printre dinți, îl auzeam totuși,
mama se uita aiurea pe fereastră și cu o mână îmi tot băga tricoul în pantalonii scurți,
dar, la dracu, troleul mergea prea încet, de la Armenească am luat un taxi pentru că, deși era foarte devreme, pentru taică-miu era foarte târziu, se agitase că o să pierdem trenul
bine,
taică-miu se agita oricum, la orice plecare,
mereu i se părea că am uitat ceva,
că altceva e prea mult, prea puțin, prea lung, prea scurt, că pierdem toate trenurile, mai apoi, când aveam mașină, că o să ni se termine benzina ori apa pentru stropit parbrizul, că ratăm toate cazările, că seacă marea ori înșiși munții o iau din loc și nu-i mai găsim,
așa că era mega-neliniștit și ultra-nervos
plecările în călătoriile copilăriei, tensiunea, grija exagerată că n-o să ceva, nu știm ce, m-au dus, în timp, în extrema cealaltă,
forțez limitele înaintea călătoriilor mele de adult, nu-mi prea pasă de bagaje și jonglez aproape întotdeauna cu ultimul minut de dinaintea închiderii porților la aeroport,
dar atunci, pe 23 august 1975 sau 76,
deși mă apucasem să studiez locomotiva,
m-am lăsat smucită de mână și târâtă în fugă pe un peron galben-murdar, alunecos și interminabil, repede, repede, vagon, compartiment, uite locurile, bagaje sus, bagaje jos, bagaje sus,
un film pe repede înainte din care n-am inteles nimic,
se luminase de ziuă,
și eram instalată comod pe canapelele maro de scai, mă jucam cu degetele pe broderiile cu CFR de pe perdele,
citeam pe litere e p e r i c u l o s o s p o r g e s i
mă fâțâiam și frecam exasperant ușa aia glisantă, călăream geamul, mi-am scos toate jucăriile din gentuță, le-am băgat la loc,
mama, fac pipi
așteaptă, să plece trenul
când pleacă?
o să plece, așteaptă
tata, fac pipi
El fuma calm pe peron, în fața ferestrei deschise a compartimentului. Purta un ceas mare, cu brățara metalică, l-a consultat didactic și i s-a adresat maică-mii:
Poți s-o duci la baie în gară, că e timp.
Atunci am înțeles că timpul e relativ.
Mai apoi, pe drum a fost foarte, foarte cald și am stabilit legătura dintre numele lunii și anteriorul cuptor, acum gustar și-apoi, când începeam grădinița, răpciune.
Și, ca un făcut, in halta 23 August, cu exact o stație înainte de Neptun-Olimp, unde aveam să întâlnim, in sfârșit, marea, a luat foc o ma-și-nă pe și-nă și trenul a rămas nemișcat ore în șir, habar n-am câte. Învățasem deja că timpul e relativ.
Ziua asta parcă-i blestemată, s-a revoltat mama.
Mama, ce-i aia blestemată?
Sssst, a șușotit taică-miu. M-am mirat, el nu șușotea niciodată.
Dar așa am aflat și ce dată era.
(Oana Costea)
