Vorba cântecului: Amintirile mă chinuiește, amintirile mă răscolește.
Mi-am amintit de un caz halucinant, cred că din 1995 sau 1994. Eram în presă pe atunci. Simona Ionescu, actualul redactor șef al EVZ și-l amintește, cu siguranță.
Informația, absolut de noaptea minții, ne-a parvenit din surse ținând de instanțele de judecată. De la un avocat care a citit probatoriul din dosar sau chiar de la judecător. Nu îmi mai amintesc.
Cazul era următorul. O femeie simplă, femeie de serviciu la o școală, care își creștea singură fiica de 12 ani se duce la o secție de Poliție din București și reclamă faptul că actualul concubin i-a violat în mod repetat copila. Fata nu mai rezistase și, în ciuda amenințărilor brutei, i-a mărturisit totul mamei. Polițistul care a preluat cazul, după consultări cu procurorul, a ajuns la concluzia că simpla declarație a fetei nu constituie o probă suficientă pentru arestarea animalului. De aceea propune, de fapt impune, obținerea unei probe irefutabile (mișto cuvânt într-un caz de viol).
”Organul” cere ”capcanarea” (ce cuvânt idiot, mă urmărește și azi) fetiței, în scopul obținerii unei probe incontestabile împotriva violatorului. Capcanarea consta în tratarea zonei pubiene a copilului cu o substanță, care să se poată transfera ulterior pe pielea violatorului și, la lumina unei lămpi speciale aceasta să dovedească incontestabil că pubisul violatorului a luat contact cu pubisul fetiței.
Adică, altfel spus, femeia a fost instruită să nu spună nimic în casă, să îl lase pe concubin să o mai violeze o dată pe fetiță, și ulterior acesta să poată fi arestat pe baza dovezilor de netăgăduit. Ceea ce s-a și întâmplat și violatorul a ajuns după gratii.
Polițistul respectiv și procurorul cred că sunt pensionați de câțiva ani, și se bucură de pensiile speciale, mâncate cu conștiința datoriei împlinite.
Caz 100% real.
(Mihai Valentin Neagu)
