Sunt… am ajuns un nebun… scăpat de la revoluție…
21 decembrie 1989… ora 12.30, Piața Universitații… nucleul…
Am țâșnit ca o pasare, tânăra, atunci, spre libertate… și după 30 de ani și mai bine m-am izbit de un perete de sticlă… la pământ, acum, cu oasele sfărmate, cu organele interne în deranj, cu inima aproape zdrobită… și dincolo…. nimic. Abisul.
Și poate în asta constă libertatea unei păsări scăpate din colivie. În zborul ei. Doar atat. Fără a ajunge în vreun cuib. Fără a atinge nimic. Nici măcar înaltul cerului. Poate doar înșelătorul perete de sticlă. Atât…
Dar ca să nu rămân în nota asta… pe 28 seara, decembrie, anul trecut, într-un troleibuz, cu rucsacul în spate, cu mainile ocupate cu bagaje, în ciocate și nu în bocanci(foarte important aspectul), dupa o frână bruscă, aruncat din spate spre mijloc, m-am proptit cu pieptul într-o bară. Nopți de durere înăbușita. Azi, după trei ore la Universitar, dupa radiografie: fără fracturi, fără fisuri costale.
Ce spuneam de pasarea aia? De revolutie… de peretele de sticla?… 🙂
(Cristian Botez)
