close
CronicăPromovate

Unsprezece

 

Eram în vagonul de metrou F, pe ruta Lower East Side, la câteva zile după şi trebuia neapărat să ajung la sediul general, să depun nişte bani şi nişte chitanţe, să-mi ridic salariul, să stau de vorbă cu şefii şi colegii, să încercăm împreună să ne revenim cumva din şoc, să dăm o explicaţie de moment la inexplicabil.

Mâinile se sprijineau de bara de susţinere, mâna mea şi a celorlalţi călători de diverse naţionalităţi, în linişte, cu calm, făcând momentul absurd de suportat, forţându-mă pe mine să mă gândesc, că aşa ceva, asemenea situaţie acasă nu s-ar fi petrecut niciodată în metroul bucureştean.

M-a sunat destul de târziu duminică seara, lucru ciudat să sune el, dar nu m-am mirat.Pe vremea aia era primul care deschidea biroul şi ultimul care-l închidea.

Mi-a zis sec, în stilul lui caracteristic să-mi notez adresa.. L-am ascultat cu atenţie, dar nu l-am întrebat nimic despre clienta la care trebuia în mod normal să merg dimineaţa..

Nu-i plăcea să fie chestionat şi întotdeauna era strict în abordarea cu angajaţii. I-am repetat adresa ca să fiu sigură că este corectă şi ne-am luat la revedere.

Cu foarte mulţi ani după, când deja am trecut de la stadiul de sef-angajat şi am devenit foarte buni prieteni, ne aduceam aminte des de discuţia din seara respectivă.

Nu era nimic surprinzător în faptul că un client voia să schimbe ziua în care avea nevoie de serviciile firmei.

Anumite întâmplări sunt predestinate.

Aceasta este una dintre ele.

În mod normal la adresa de pe Liberty Street trebuia să merg luni. M-am bucurat în schimb că nu trebuia să mă mai trezesc atât de devreme, ca să ajung la timp din Astoria Queens, la Cortland Station în Manhattan, călătoria luându-mi în mod normal aproape o oră.

Se anunţa o săptămână călduroasă şi senină.

Ziua de luni s-a dovedit destul de liniştită, mi-am terminat programul destul de devreme, am sunat la sediu şi mi s-a spus că marți o să merg la adresa de pe Liberty Street, cu atenţionarea că trebuie să fiu acolo la ora opt, nu cum era stabilit dinainte de clienţii noştri permanenţi, la ora nouă.

Mergeam la familia respectivă de pe la jumătatea lunii iulie, săptămânal,

Apartamentul se afla la etajul treizeci, un penthouse imens la care se făceau remodelări de construcţie, avea o privelişte către toate punctele din Manhattan, stilul era neo clasic şi-mi plăceau la nebunie arcadele şi pervazele late de la ferestrele mari, care lăsau lumina să se întrepătrundă în nenumărate fascicole, dacă era senin. Un apartament mare şi extrem de scump pe care puţină lume şi l-ar permite în zilele de astăzi, luând în consideraţie amplasarea lui şi cartierul, colţ cu Broadway, paralel cu Wall Street.

Proprietarii, o pereche de vârstă mijlocie, cu doi copii. Fata C avea patru ani la vremea aceea, iar micuţul J abia împlinise doi ani. Încă se împleticea păşind caraghios pe holurile mari ale casei. Dimineţile când ajungeam acolo, ridica mâinile râzând ca să-l ridic de la podea, un puşti simpatic din toate punctele de vedere. Devenisem buni prieteni instant.

Bona copiilor era de origine Jamaicană, o persoană liniştită şi prietenoasă, care nu vorbea mult dar oferea întotdeauna prăjiturele cu spanac, zâmbea cald, iar faţa negricioasă exprima căldura specifică insularilor.

Îşi făcea datoria fără falsitate, copii o iubeau iar familia o respecta.

Am purtat câteva discuţii împreună, era curioasă despre Europa, şi-mi povestea despre familia ei rămasă acasă, în special despre nepoţi, cărora le purta dorul.

Apartamentul nefiind în totalitate renovat, trebuia menţinut la un nivel de ordine, iar cele cinci ore pe care le petreceam acolo treceau repede.

Uneori interacţionam cu diversele echipe de muncitori angajate,zugrăvi, faianţari, parchetari, instalatori, etc.

Am coborât la Cortland Street, dar ajunsesem mult prea devreme. Mi-am cumpărat o cafea de la standul de pe strada, apoi m-am îndreptat către parcul din apropierea clădirii.

Lumea deja se grăbea să ajungă la birourile de la WTC sau la cele de pe Wall Street, forfota obişnuită din Downtown, bărbaţi şi femei, ţintind clădiri de unde într-un fel se scrie zilnic istoria unei părţi de omenire. Forfota unui oraş în continuă mişcare, unde te poţi pierde în mulţime, sau unde te poţi regăsi printre gigantice forme de ciment, fier şi sticlă.

Mi-am aruncat privirea către cerul senin şi Turnurile Gemene, negrul geamurilor de la clădirea Băncii germane lucea în soarele cald de toamnă. Ştiu exact ce am gândit în acele minute în care-mi savuram cafeaua, mi-au trecut prin gând munca şi epuizarea sutelor de fiinţe, care au pus umărul şi au făcut posibilă construirea şi înălţarea acelor coloşi. Eram fascinată de acest gigantism. Mi-am revenit din contemplare şi cu vreo cinci minute înainte de ora opt am urcat cu liftul cele treizeci de etaje.

C era încă acasă, bona se pregătea să iasă cu cei mici în parc iar câţiva dintre constructori începuseră să-şi facă simţită prezenţa. Voiau să termine lipirea parchetului din sufrageria care avea vedere către Broadway şi Turnuri.

Am schimbat câteva vorbe cu C, pleca la birou şi mi-a strigat că ne vedem săptămâna viitoare luni, conform programului normal.

La vreo patruzeci de minute de la plecarea lui C, mi s-a părut că aud o bubuitură înfundată, ceva ca sunetul surd al unei ţevi de eşapament, mă aflam în baia mare de lângă dormitorul principal, echipa care monta parchetul în sufragerie. N-am dat importanţă zgomotului. Manhattanul are zeci de sunete în repertoriu şi la un moment dat te obişnuieşti cu ele.

La scurtă vreme văd în uşa băii silueta şefului de echipă, care-mi spune să vin repede în sufragerie ca să văd ce se întâmplă afară, peste drum. Expresia feţei lui, transmitea stupoare.

Am parcurs cei câţiva zeci de metri până în sufragerie, am urcat cele trei trepte ale postamentului larg de lemn şi m-am apropiat de fereastra care avea forma unei inimi mărite, am privit afară şi am văzut hârtiile zburând în aer, unele arse, unele nu. L-am privit întrebător pe şeful de echipă, el mi-a făcut semn către direcţia turnurilor.

Un avion era înfipt la propriu într-unul din Turnurile Gemene, într-o dimineaţă de marţi 11, luna septembrie, anul 2001.

Am avut pentru o secundă senzaţia că ies din propriul corp, iar primul gând mi s-a dus către tata şi la o conversaţie imaginară pe care am fi putut să o avem, ca să-i explic la ce sunt martoră, istorie văzută la propriu pe geam.

Mi-am revenit în câteva secunde şi m-am întors către ceilalţi, agitaţia începuse să cuprindă pe toată lumea care se afla în încăpere.

Şeful de echipa mi-a zis că trebuie neapărat să intru în contact cu firma, să-mi iau lucrurile şi să părăsesc apartamentul, pentru că probabil jos este haos şi o să fie stare de alertă. Ei deja se pregateau să plece.

M-am îndreptat către bucătărie ca să-mi sun colegii de la birou, de la telefonul de acolo, am insistat vreo cinci minute, dar linia era blocată. Apoi am realizat că s-a oprit curentul şi că între timp s-a întors bona, cu cei mici, cuprinşi de un plâns isteric, ea fiind complet lividă la faţă.

N-am înţeles niciodată de unde stăpânirea mea de sine în situaţii de criză, dar văzând copii plângând, o femeie lividă şi neajutorată, care-mi cere pastilele pentru inima din propria-i poşeta şi este clar depăşită de situaţie, mi-a declanşat o stare de calm, când văd totul clar şi nimic nu mă poate scoate de acolo.

În momentul acela, era cert că nu am cum să plec şi să-i las acolo, doar pe ei trei în apartament, indiferent de ce s-ar întâmpla.

Am liniştit-o cu calm pe, hai să spun Jessica (numele doamnei începea cu litera J), apoi i-am explicat că trebuie cumva să ieşim, să coborâm, ca să vedem ce se întâmplă.

O noua incercare de a intra in contact cu cei de la birou,s-a dovedit inutila.

Am luat două bidoane cu apă, apoi am adunat toate bananele care se aflau în casă şi le-am îndesat cu repeziciune în buzunarele imensului căruţ al copiilor, care mi s-a părut ridicol de mare atunci, gândindu-mă cum o să coborâm scările, toate cele treizeci de etaje, cu copii după noi, încă plângând şi suspinând.

Am ieşit din apartament, liftul de culoarea celui mai rece inox, era blocat, holul enorm în semi întuneric.

Coborârea scărilor cred că a fost cea mai dificilă situaţie în care am fost pusă vreodată, ochii trebuiau să se obişnuiască cu lumina difuză, simţeam frica copiilor în răsuflări şi refuzam să cred că ceva se putea întâmpla cu Jessica, care-mi şoptea că nu poate să tragă aer în piept.

În faţă şi în spate se auzeau alte voci şoptite, ale altor locatari, panica era o prezenţă în sine.

Coborârea în sine a durat probabil în jurul unei jumătăţi de oră. Am răsuflat uşurată să văd holul mare, luminat difuz de afară, plin ochi cu lume extrem de panicată. Mi-am aruncat ochii către pupitrul lui C de la recepţie, care stăpânea cu calm situaţia, explicând oamenilor că deocamdată trebuie să rămână liniştiţi.

Apoi s-a auzit al doilea zgomot ,mult mai puternic.

C, a rostit clar,mai mult ca sigur,unul din turnuri s-a prabusit.

La două minute, strada era în plin întuneric şi fum, iar eu mă găseam într-un film american realistic, în care nu plănuisem niciodată să particip, habar neavând ce să o fac în orele următoare, neştiind cum reacţionează cei de la firma în lipsa contactului meu cu ei, în continuare cu ideea în cap, că nu am cum să las copii şi pe Jessica singuri.

Fumul şi praful începuseră încet să se infiltreze printr marile uşi din geam şi fier, culoarea din aer, gri fumurie.

Apoi, mi-au revenit în minte, ultimele două pagini de la cartea recomandată de bunul meu prieten care locuia în Chicago, carte pe care a insistat că trebuie s-o citesc la imperativ, în orice, engleza, spaniolă sau româna, dar că trebuie! Subiectul era ceva despre destin. Terminasem de citit cartea, cu două săptămâni în urmă, în faţa aceleiaşi uşi mari din fier şi geam, când nu mă gândeam că o să asist la prăbuşirea celebrelor turnuri pe viu.

Începea să se facă cald în holul clădirii, lumea să se agite. Cineva a sugerat că poate ar trebui să ieşim şi să ne îndreptăm către Şea Port, pentru că acolo o să găsim sigur pe cineva care o să ne lămurească cum este situaţia, iar în felul ăsta ne şi îndepărtăm de zona pericolului. Idea părea bună, iar eu i-am spus Jessicăi că asta este pasul pe care trebuim să-l facem, ieşim, plecăm în direcţie opusă, ca să urcăm înspre Manhattan, să fim în aer liber.

Holul şi minutele petrecute acolo, în lipsa de curent şi aer, mi-au declanşat starea de claustrofobie de care nu am reuşit să scap niciodată cu adevărat.

Cu greu mai stau de atunci în spaţii închise, cu oameni umăr lângă umăr. Doar la concerte reusec să mă detaşez de presanta senzaţie.

Lumina de afară era ca la lăsarea serii, avalanşa de praf şi fum făcea aerul înecăcios, vedeam totul în gri vineţiu.

Cenuşa, combinată cu praful şi materialul topit in urma impactului, ajungeau dincolo de jumătatea pantofilor sport pe care-i purtam atunci.

Ne-am îndreptat către portul aflat în apropiere, făcând stânga pe prima stradă,incercam să raţionez situatia,am privit de-a lungul strazii,ignorand lumina intunecata,fiindu-mi clar, că trebuie cumva să ajung în Queens după ce ştiu că Jessica şi copii sunt în siguranţă.

Am trecut pe lângă magazinele şi cafenelele părăsite, vedeam vitrinele prăfuite, cenuşa de pe mijlocul drumului, iar la un moment dat mi-a atras privirea ceva colorat, roşiatic albăstrui, o parte dintr-o ureche a unei persoane.La vreo câţiva metri în fata sânge şi un deget uman retezat. Sânge,cenuşă şi rămăşiţe de corp. Încă sunt vii în amintire şi le văd clar şi acum.

Ne aflam deja la vreo doi kilometri depărtare de clădirea apartamentului, aerul era mai filtrat şi se întrezăreau grupuri de oameni care se îndreptau în aceiaşi direcţie ca şi noi. Am ajuns pe una din străzile principale care duce către port şi am observat cum oameni aşezaţi în linie, stăteau insiruiti şi ascultau pe cineva care vorbea.

Domnul, un bărbat în jur de vreo patruzeci de ani, explica că la Downown Hospital, holul mare este amenajat ca să primească lume, că acolo se dau îngrijiri speciale pentru cine are nevoie, pentru cine nu se simte bine. Am decis să mergem acolo, apoi rămânea de văzut ce urmează în continuare. Trecuseră aproape două ore de la atacuri şi nimeni încă nu ştia nimic de mine.

Spitalul, mare şi dotat ca orice spital respectabil din Manhattan cu tot ce trebuie.Ni s-au oferit băuturi calde şi cutii cu sandvişuri, apă şi cafea. Cei care aveau leziuni au fost îngrijiţi.Ni s-a spus că putem să încercăm să intrăm în contact cu cei apropiaţi. Am folosit telefonul, încercând să dau de prietenul meu John, de data asta, să-i spun că sunt în regulă, dar că nu ştiu când o să ajung acasă (împărţeam apartamentul cu el şi soţia lui în aceea vreme). Fără succes,liniile telefonice de la spital fiind nefuncţionale.

Între timp, după vreo două ore de aşteptare, copii au adormit iar Jessica a început să se calmeze, spunându-mi că în spital lucrează o vecină şi prietenă de-a lui C,medic ea şi soţul ei, că încearcă să-i găsească,in cazul in care sunt de garda. A vorbit cu recepţionera şi la câteva minute cuplul a venit şi am făcut cunoştinţă. Le-am explicat pe scurt ce s-a întâmplat, iar doamna mi-a spus că mama copiilor, C este pe drum către spital, că a reuşit să iasă din clădirea unde se află biroul ei, dar că nu se ştie nimic încă de tatăl copiilor. Misiunea mea ajunsese la final, sosise vremea să-mi văd de ale mele, să-mi fac planul de a ajunge acasă.

Reacţiile oamenilor sunt întotdeauna greu de descris, la frică, panică, criză, bucurie, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi

În cazul lui C, reacţia a fost surpriză, că sunt cu copii şi Jessica şi că nu am plecat ca şi restul echipei angajate pentru renovare. I-am spus doar că aşa mi s-a părut normal.În clasic stil american a vrut să-mi mulţumească oferindu-mi o sumă considerabilă de bani, la vremea aia. Am refuzat-o categoric!

După încă vreo oră, altcineva a venit să întrebe dacă sunt persoane care trebuie să ajungă Uptown? Erau pregătite bărci de salvare,la Sea Port, gata să transporte persoane până la strada 34 cu First Avenue, de acolo până la staţia principală distanta fiind de vreo jumătate de oră mers lejer, iar trenurile leagă toate cele cinci cartiere principale ale insulei.

M-am îndreptat către port,la indicatiile cuiva,spre una din bărci, vopsită jumate roşu-vişiniu, colacele de salvare fiind albe. In ambarcaţiune, m-am aşezat pe margine undeva în spate ,cu privirea îndreptată către ce au fost celebrele turnuri

Fumul care ieşea era ca o line lungă, dreapta şi neagră. Barca a pornit, ne îndepărtam încet de zona şi în aer am zărit o escadrilă de avioane F15. Atunci a fost al doilea moment de calm şi claritate al zilei, abia atunci am început să înţeleg ce se întâmplase. Momentul în care am gândit acasă!

În România între timp era deja aproape seară, lumea urmarea stirea cu turnurile prăbuşindu-se la televizor, iar partenerul meu de viaţă era anuntat de cel mai bun prieten al lui, ca la New York s-au dărâmat nişte blocuri, să se uite la televizor! Panica era totală acasă, înteţita de faptul că F,cu care locuiam atunci,era in ţara ,în vacanţă şi-mi ştia programul, ştia că la inceput de saptamana, sunt in zona aia.

Am ajuns la strada 34, se făcuse foarte cald, soarele strălucea cu putere, septembrie e o lună frumoasă în Manhattan, trece valul umed şi insuportabil din luna august, zilele de toamnă devenind extrem de plăcute.

M-am dus la primul chioşc de ziare şi mi-am cumpărat un pachet de Virginia Slims.

Am parcurs bulevardele până la gura de metrou gândind şi fumând, încercând să percep o realitate care devenea greu de înţeles, într-o zi de toamnă care avea să schimbe mult cursul istoriei şi al anilor ce aveau să vină.

Am reuşit să mă urc în trenul N şi am parcurs distanţa până la Queensborough Bridge vreme de patruzeci de minute.În momentul ieşirii trenului din tunelul de sub apă, soarele părea şi mai puternic, mi-am îndreptat privirea în jos pe Hudson River, fumul de la ce fuseseră două turnuri era tot negru, toţi ochii călătorilor din vagon erau îndreptaţi acolo, nimeni scotea un cuvânt.

Ajunsă acasă în Astoria, am încercat să introduc cheia în broască, uşa s-a deschis brusc şi larg, iar prietenul meu,sotul lui F, într-o manieră uşurată mi-a spus:” – Bine că eşti întreagă. Sunt cincizeci de apeluri pe telefon, unele din ţară, unele din Chicago”. Am reuşit să zâmbesc puţin şi am sunat acasă in Romania. Apoi la Chicago. Din ambele părţi, vocile erau bucuroase să mă audă.La birou încă nu reuşisem să anunţ pe nimeni.

În Lower East Side, curentul electric a fost oprit câteva zile, însă şeful meu cu mari eforturi şi ajutor de la cunostinte a luat legătura cu toţi angajaţii, care am lucrat în zonă în acea zi. O singură colegă, de care nu s-a ştiut nimic patru zile a fost singura sursă de îngrijorare. A sunat şi ea când electricitatea a revenit şi era teafără. Nu păţise nimic, fusese găzduita de familia pentru care lucra.

Vreme de aproape o săptămână toate serviciile au fost întrerupte în Manhattan, metrourile circulau extrem de greu datorită surpărilor care s-au produs în urma prăbuşirii turnurilor.

Staţia de la WTC, a fost spulberată efectiv, acest fapt îngreunând mulţi ani sistemul subteran de transport.

Au urmat zile de incertitudine, zile în care nu se putea merge la serviciu, zile cu mult prea multe ştiri, cu multe informaţii, unele plauzibile, altele aberante. Restul se ştie destul de bine din media şi nu o să intru în detalii.

A doua zi dimineaţă mi-am cumpărat două ziare, pe care le am şi în ziua de astăzi, am păstrat masca de culoare galbenă care mi-a fost oferită la Downton Hospital..

După încă o săptămână, viaţa a intrat cumva pe un făgaş de normalitate, încet s-a rezolvat problema cu electricitatea, am reuşit să comunicăm cu colegii de la locul de muncă, unii dintre noi am început să lucrăm.

La două luni de la atacuri, am mers într-un weekend să vizitm,Statuia Libertăţii

Eu, impreuna cu familia reintregita,a celuilalt coleg de apartament, M(sotia si fiica,tocmai venisera din Romania,pe 9 septembrie),însă insula Ellis, din motive de securitate era închisă. A fost un noiembrie extrem de friguros în acel an, cu vant taios si lumina gri apasatoare.

Cu C, familia ei şi Jessica m-am revăzut după vreo trei săptămâni. Am discutat foarte puţin despre cele întâmplate, însă s-a produs între noi toţi o apropiere tacită.

În luna decembrie, părăseam Oraşul Măr ca să mă întorc în ţară, cu marele regret că nu am avut timp să vizitez turnurile, aşa cum plănuisem cu prietena mea când avea să se reîntoarcă din vacanţă.

Mi-a luat ani de zile ca să mă obişnuiesc cu ideea la ce am fost martor ocular, mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu anumite teorii, să iau parte la anumite conversaţii, uneori nu am dorit să vorbesc despre asta, doar ca să nu observ câte o sprânceană ridicată a neîncredere. Doar ca să nu aud întrebarea inutilă şi infurianta:” Adică cum, tu ai fost chiar acolo?”

La un an de zile după, am mers la locul comemorării, era greu de privit gardul împrejmuitor şi imensa gaură rămasă în urmă. Mi-am amintit cu duioşie de magazinul de unde obişnuiam să-mi cumpăr revistele şi cărţile despre muzică, am simţit o strângere de inimă la faptul că încă în aer se putea simţi miros de fum ars. Apoi viaţa şi-a reluat încet, încet cursul.

La adresa de pa strada Liberty, în urma unei promovări, am mai ajuns doar o singură dată, la acelaşi număr, în alt apartament. Aveam o echipă de colegi acolo şi trebuia să merg să verific dacă clientul este mulţumit de serviciile noastre. Holul era neschimbat şi C nu era de serviciu la recepţie, posibil să nici nu mai fi lucrat acolo. Părea ciudat să mă aflu în liftul care urca cu repeziciune. Acelaşi lift cu care în zi de septembrie nu am putut să cobor.

Au mai trecut ani, lumea s-a schimbat complet şi m-am gândit deseori la ce aş putea scrie despre întâmplare şi când? Dacă ar mai interesa pe cineva? Probabil că nu, poate că da.

Anumite întâmplări rămân în noi, ca un fel de aducere aminte, ca o lecţie ca să ne dăm seama de fapt cât de fragili putem fi, cât rău putem să ne producem unii altora şi asta doar pentru că fragilitatea de care dăm dovadă, nu ne lasă să ne acceptăm aşa cum suntem, diferiţi.

Un act de o cruzime neobişnuită, a produs un mare pas înapoi al umanităţii, cu urmări profunde, care a schimbat cursul omenirii.

Peste câteva luni, când într-o zi de septembrie, probabil la fel de senină o să ridic din nou privirea, se împlinesc douăzeci de ani de la ireala întâmplare.

Ani în care nu ne-am stabilizat, ani în care s-au întâmplat evenimente majore şi fragilitatea de care dăm dovadă ne-a făcut şi mai vulnerabil şi expuşi. S-au prăbuşit pieţe şi guverne, s-au pierdut locuri de muncă, s-au creat anumite circumstanţe, din care cineva a ieşit cu profit, iar cineva a ieşit în pierdere, un gest a condus către altul şi ca la un joc de domino, cu fiece an care a trecut, ceva nu a mai fost recâştigat.

După douăzeci de ani ne confruntăm cu un virus letal, suntem dominaţi de tehnologie, totul este la o apăsare de tastă distantă şi devenim mai însinguraţi ca niciodată.

Personal,lectia pentru mine a fost că poti intotdeauna să alegi,depinde de care parte vrei să apartii.

Poiana- Câmpina,România,2021

Bogdana-Sorina Ureche

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.