Cât e lumea asta de mare și tot nu ai unde fugi de trecut, de „ce-ar fi fost dacă”… De ceea ce ți-ai dorit, cât de mărunt ar fi fost acel „dorit”, și n-ai avut vreodată…
N-ai unde fugi ori ascunde de acel gol imens și-amar, pe care ai fi vrut să-l umple cineva, cândva… cu iubire, cu mângâieri, cu o privire ori un zâmbet, măcar, uneori…
Fie că erai mic, de-o șchioapă, fie că erai vlăjgan, de-ți căutai din priviri mantaua de soldat, cine știe în ce cuier lăsată… fie că, fie că…
Timpul ăsta care ne numără anii, e, uneori, mai uscat decât vântul ăla nebun de spulberă Băraganul în miez de vară secetoasă… și mai tăios ca Viforul ori Crivățul de-ngheață sufletul în pietre…
Cristian Botez
