Victor Ion Popa (n. 29 iulie 1895, Bârlad, Tutova, România – d. 30 martie 1946, București, România) a fost un om de teatru și literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, o contribuție însemnată la evoluția teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale. A fost, vreme de aproape cincisprezece ani, unul dintre colaboratorii constanti ai postului național de Radio, unde a ținut conferințe dedicate literaturii și teatrului.
A fost un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum și de critica literară și teorie teatrală:
-Sfârlează cu fofează;
-Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui Vlaicu (biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii aviației);
Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda, cu Amza Pellea în rolul principal).
-Take, Ianke și Cadîr.
În 1920 a venit în Bucureşti, unde a fost desenator şi redactor la „Revista copiilor şi a tinerimii”, iar în 1921 a semnat cronica artistică în cotidianul „Ora”. Colaborator la „Gândirea” (al cărei cofondator este), „Hiena”, „Ora”, „Revista vremii”, „Sburătorul”, fiind în paralel cronicar artistic, desenator şi regizor.
Prima sa piesă de teatru, „Ciuta” (pentru care a primit Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici) s-a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1922, apoi la Teatrul Naţional din Iaşi.
A avut o bogată activitate în domeniul teatral: secretar al comitetului de conducere al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1923), director de scenă la Teatrul Popular (1926), director de scenă la Teatrul Naţional din Craiova (1926), director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927-1929), regizor la Teatrul Ventura (1930), director al Teatrului „Muncă şi Voie Bună” (1938-1944), profesor la catedra de dramă, comedia şi regie scenică a Conservatorului din Bucureşti, director al Oficiului Naţional Cinematografic (1943).
Au urmat piesa „Muşcata din fereastră” (1930), romanul „Floare de oţel” (1930), romanul „Velerim şi Veler Doamne” (1933) – Premiul Societăţii Scriitorilor Români, romanul „Sfârlează şi fofează” (1936), piesa „Take, Ianke şi Cadâr” (1938).
A luat parte, împreună cu Dimitrie Gusti, la organizarea Muzeului Satului din Bucureşti (1936).
A colaborat cu articole, cronici şi comentarii teatrale, cu versuri şi fragmente din scrierile dramatice sau cu desene şi caricaturi la numeroase ziare şi reviste între care: „Acţiunea”, „Curentul”, „Boabe de grâu”, „Gazeta”, „Lumea”, „Neamul românesc”, „Politica vremii”, „Reporter”, „Spectatorul” etc.
Dramaturgul s-a remarcat şi prin câteva schiţe şi nuvele preponderent umoristice, grupate în volumele „Povestiri cu prunci şi cu moşnegi” (1936), „Ghiceşte-mi în cafea” (1938) şi „Bătaia” (1942).
Dintre apariţiile postume amintim: „Cântecele mele” (1946); „Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel” (1958); „Scrieri despre teatru” – ediţie îngrijită de Vicu Mândra şi Sorin Popa (1969); „Ghiceşte-mi în cafea” – ediţie îngrijită de Cornel Simionescu (1972); „Un om îndurerat” – ediţie îngrijită de Sorin Popa (1973); „Muşcata din fereastră” – ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu (1984); „Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel” – ediţie îngrijită de Ion Neaţă (1985).
Fără să angajeze o problematică pe măsura talentului şi disponibilităţilor sale, Victor Ion Popa excelează cu precădere în latura explozivă a conflictului, creând personaje mai degrabă pitoreşti decât tragice, nu lipsite însă de autenticitate, căci scriitorul are, indiscutabil, vocaţia desenului realist, menţionează „Dicţionarul Scriitorilor Români”.
A murit la 30 martie 1945, la Bucureşti. Sursa: Agerpres
