️ DE ZIUA CULTURII NAȚIONALE, ZIUA ÎN CARE S-A NĂSCUT MIHAI EMINESCU
Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă Eminescu în poezia „Mortua est“. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei, cu fiecare strofă şi vers, e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu“, cum tâlcuieşte G. Călinescu.
Dar finalul este de-a dreptul uluitor: „La ce?… Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor Trăit-ai anume ca astfel să mori? De e sens într-asta, e’ntors şi ateu. Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.“
Poate unii vor fi fost ispitiţi să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinţei şi accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia.
„De e sens într-asta“ – în moarte – „e-ntors şi ateu“, deci moartea e atee!
Şi, „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ – adică de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morţii.
Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă“ (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14).
„Moartea este plata păcatului“ (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul“ (Evr. 2, 14). Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos prin moartea și învierea Sa.
Pr. Constantin Galeriu
