De ziua și centenarul lui Marin Preda, născut pe 5 august 1922, reiau un fragment din evocarea pe care i-a făcut-o Aurora Cornu (s-a stins din viață acum un an) în interviul la care, o spun iar, țin probabil cel mai mult din volumul Vedere din Turnul Eiffel (Junimea, 2018 ):
– Cu Marin Preda a fost, cum se spune, un coup de foudre?
Aurora Cornu: Ne-am contrat o dată la cantina scriitorilor. După vreun an, ne-am revăzut la mare. Eu eram cazată la Vasile Roaită şi aveam o cameră mică, în curte. Am cerut o cameră mare, în clădirea principală, care era goală. Şi vine Marin cu repartiţie chiar pe camera mea. Am început să-mi strâng lucrurile – eu sunt foarte rapidă când plec, ceea ce i-a terorizat întotdeauna pe bărbaţii mei! Repeziciunea cu care eu pot dispărea din viaţa cuiva îi făcea să nu rişte. Eu nu stăteam la discuţie.
– Ce a făcut Marin Preda când a văzut că vă strângeaţi lucrurile?
A.C.: A rămas fascinat. Geanta mea era făcută. Şi a zis: „Dacă vreţi să păstraţi camera, păstraţi-o“. Nu, nu, eu nu primesc favoruri de la Marin Preda, cu care mă ignorasem un an de zile, dar între timp îi citisem „Întâlnirea din pământuri“. Deci m-am mutat în camera mică din curte. După care ne întâlneam cu toţi scriitorii pe cearşafuri, la mare. Într-o zi, nu mai ştiu ce scriitoare era, Sanda Movilă poate, o scriitoare foarte nervoasă, şi Marin căuta nu ceartă, ci lucruri contrariante. Au început să se contrazică, iar eu i-am pus doar mâna pe braţ, să-l opresc. El s-a oprit din ceartă. În clipa aceea a fost totul.
– L-aţi topit?
A.C.: Eram frumoasă. Aveam de fapt o faţă hieratică. Eu aşteptam să intru în puşcărie, cu toată familia mea, pentru că generalul Moisiu, fratele mamei mele bune, stătuse ascuns la ea 11 ani şi noi aşteptam să izbucnească scandalul. N-am intrat că eram deja nomenclaturistă. Au intrat nouă studenţi plus tata, care a murit în puşcărie. Generalul a ieşit în 1963, când americanii au făcut un deal cu România, eliberarea deţinuţilor politici contra unor drepturi comerciale. Mama a trăit cu spaima asta, cum auzea un câine lătrând, îi sărea inima din piept. Eu, adoptată fiind de fratele tatei, peste două dealuri, şi deja publicată la Flamura Prahovei, ziarul comunist regional, eram mai puţin în pericol. Dar aveam un fel de melancolie şi un fel de rezervă a mea.
– Asta l-a cucerit pe Marin Preda, frumuseţea şi melancolia?
A. C.: Nu ştiu ce l-a cucerit…Trebuia probabil să-i cadă pe cap iubirea asta.
– Dar pe dvs. cu ce v-a cucerit Marin Preda?
A.C.: Cu literatura lui. Şi pe urmă faptul că avea un cap de intelectual foarte intersant între ceilalţi scriitori – nu prea era nici unul frumos, în afară de Petru Dumitriu, al doilea mare scriitor în vremea aia. Eu l-am lăsat la mare şi am plecat la Sinaia şi de acolo sunt scrisorile de dragoste. Repet: Dumnezeu ni l-a dat pe Marin Preda, dar „Moromeţii“ vi i-am dat eu. Eu i-am descoperit manuscrisul cu copilăria lui în sertar, pe care nu voia să-l publice. El băgase deja personaje în alte scrieri, pe Adam Fântână, Mărioara Fântână. După ce el a publicat „Moromeţii“ eu l-am lăsat pe Marin. Timp de patru ani nu ne-am despărţit aproape deloc, am stat unul peste altul. A publicat „Moromeţii“, voia să scrie „Risipitorii“. Apoi, un an de zile am avut eu şantajul cu anorexia, nu mâncam deloc.
– De ce şantaj?
A. C: De durere că-l las. Marin fiind leu, un orgoliu profund, nu ierta pe nimeni. Nu se răzbuna, dar nu uita. Eu voiam să plec, voiam să văd lumea, iar el voia să împartă soarta cu poporul lui. Care popor îl adoră. În România, Marin Preda e un mare scriitor. Şi Securitatea i-a făcut dosar. Cei de la „Flamura Prahovei“ nu voiau să mă lase să plec şi eu îi şantajam că mor în mijlocul lor dacă nu mă lasă. Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec. Am avut o discuţie: i-am spus că da, ne căsătorim, pentru că nu puteam, spre exemplu, să mergem împreună la hoteluri, dar i-am spus: „Marine, dacă eu voi vrea să plec, să nu mă opreşti“.
– Dar plecând din ţară, aţi luat şi scrisorile lui de dragoste. Cum credeţi că veţi rămâne în istoria literaturii române?
A. C. : Ca trecătoare. Marin, împărţind soarta poporului lui, el e acolo, nu-l mai mişcă nimeni. E triada Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda. După care ţăranul român nu va mai avea niciun cântăreţ al lui.
Via Cristina Hermeziu
