1124 de pași la vale
și, ciudat, 1202 la deal,
pe același drum
în fiecare zi pe aceasi drum, sus, jos, sus, jos, de mai multe ori pe zi,
30 de zile
și aplicația îmi dă artificii, bună treabă, Oana
ai pus botu’, zic în gând
pe urmă înjur cu voce tare,
în prea multe zile cerul e prea jos și prea gri și vântul îmi aruncă ploaia pe față,
seara e atât de pustiu și lumina atât de ciudată
că pot să scriu în cap scenarii noir de filme nordice
sunt 35 de zile de când lumea s-a schimbat și
vreo 25 de când s-a răsturnat și parcă a trecut un veac
de singurătate și a plouat nesfârșit și neînceput și râurile curgeau pe străzi la vale și la deal
era casa bântuită și erau celelalte cuvinte
“ce fericit
eram odată și cât sunt
de ostenit de drum, aaaa,
dar ea pe unde-o fi acum?!”
ea e pe marginea patului și a lumii și lucrează la puzzle uriaș din prea multe piese lipsă, rămân găurile neregulate
prin care se vede
celălat univers
și disperarea se scurge prin el ca o miere groasă și lipicioasă, amară de cât e de dulce,
nu pune mâna,
nu o respira, nu gusta,
ține-ți mintea ocupată, concentrează-te pe soluții, soluții de curățat, degresant premium sgrassatore,
ai răbdare
n-am stat niciodată prea bine cu răbdarea, acum e acum, mâine e tot acum, poimâine se ascunde în ceața groasă care învăluie laguna,
încotro e drumul?
habar n-am.
drumul e în sus și în jos, în sus și iar în jos, zi de zi, de mai multe ori pe zi
până când numărul de pași va fi același și la deal
și la vale,
iar universurile se vor împăca între ele, se vor suprapune perfect
și toate astea se vor sfârși
cumva.
Oana Costea
