Sala Studio a Filarmonicii din Ploiești a găzduit o nouă întâlnire în care cenacliștii s-au reunit sub semnul unui noiembrie autentic, definit prin lirism profund, proză de calitate și o atmosferă boemă de neuitat.
Cenacliștii au parcurs rubricile tradiționale, începând cu „Cea mai recentă creație”, o adevărată rampă de lansare a textelor proaspăt ieșite din penițele celor prezenți. Diversitatea tematică și stilistică a fost remarcabilă:
Doru Gogulancea a propus un fragment dintr-un roman aflat în curs de scriere: Noaptea Sf. Ambrozie, dimineața Schimbării la Față; Irina Elena Ionesco a adus în prim-plan un nou fragment din romanul nepublicat Ilona la limita dintre viață și moarte; Liana Sprânceană a pictat tabloul sezonului prin versurile din Vis de octombrie și Noiembrie; Luminița Bratu a oferit o replică lirică plină de sensibilitate, Mi-e greu, spre bine, concepută ca un răspuns direct, ingenios și fin la titlul lecturii de cenaclu; George Anton a punctat momentul cu puțin umor, prin epigrama Unui poet; Emilia Luchian a coborât în gravitatea vremurilor cu poemul Gălăgia istoriei; Amalia Melnic a adus în discuție proza scurtă Sub crucifix; Marian Toma Stancu a revenit de la Cenaclul Orfeu, oferind o notă de delicatețe sentimentală cu versurile din Sărutul zilei; Eduard Gabriel Tănase a descrețit și ultimele frunți cu schița de proză scurtă Coafeza; Sorana Brucăr a încheiat suita de lecturi cu poemele Fabulă fără nume și Acorduri de toamnă.
În cadrul „Lecției de poezie”, atenția s-a îndreptat către o aplecare profundă și analitică asupra operei și vieții regretatului poet Ioan Es. Pop (1958–2024), considerat una dintre cele mai influente voci ale generației ’90 și ale literaturii postdecembriste. Prezentarea a conturat destinul unui creator care a refuzat cu încăpățânare jocurile textuale și artificiile postmoderniste în favoarea unui lirism de o gravitate existențială extremă, axat pe claustrare, izolare și degradare ontologică.
Au fost urmărite reperele biografice esențiale: de la rădăcinile maramureșene din satul natal Vărai, trecând prin anii studenției la Baia Mare (unde a condus revista Nord), până la experiența traumatizantă și definitorie ca profesor în izolarea dură de la Ieud. Mutarea ulterioară la București, unde a frecventat cenaclul Universitas coordonat de Mircea Martin și a profesat ca jurnalist cultural de elită, i-a reconfigurat universul. Critica literară, amintind eseul din revista Viața Românească semnat de Vianu Mureșan, demonstrează cum claustrarea din copilărie și retragerea din lume au devenit materia primă a scrisului său. Spațiul operei lui Ioan Es. Pop fuzionează între „Stixul provincial” (Ieudul văzut nu ca idilă pastorală, ci ca un capăt de lume unde supraviețuirea se mănâncă direct din pământ) și periferia urbană dezolantă din volumul Pantelimon 113 bis, unde mahalaua cenușie se transformă într-un sicriu de lux al spiritului și o prelungire a singurătății. Sub mizeria cotidiană și anestezicul eșecului, poezia sa ascunde, în profunzime, un veritabil „psalm camuflat” – o strigare sfâșietoare după un sens pierdut, în fața unui cer care tace.
Din lirica poetului:
ne trezim într-o zi vii și nu știm ce-i cu noi
și zicem la ce și ei zic mâine-poimâine aveți
prima înfățișare, trebuie să vă pregătiți să vorbiți,
aveți grijă ce spuneți, tot ce spuneți este în
defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde ați
fugi este ieudul.
12 octombrie 1992
mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.
ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.
în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.
într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.
Din vol. „ieudul fără ieșire” (Editura Cartea Românească, 1994; ed. a 2-a, Ed. Ninpress / Charmides, 2009)
tăurașule, la optsprezece-douăzeci de ani,
e grozav să-i spui: aș vrea să fiu rujul tău de buze
sau ceva de felul acesta,
însă după treizeci parcă ți-ar fi mai greu,
iar după cincizeci n-ai mai vrea să fii
nici măcar crema ei de pantofi.
mai târziu, promisiunea de la douăzeci va deveni o povară.
te vei împotmoli în fiecare rid al ei.
lasă că nici tu n-o s-o mai faci să te-adore,
cu farurile și eleroanele tale slăbite
și cu țeava de eșapament pe ducă –
dar, firește, asta-i o altă poveste. (România Literară nr 45/2019)
În rubrica „11 Minute de istorie”, prof. Emilia Luchian, l-a adus în prim-plan pe împăratul roman Claudius, un lider fascinant tocmai pentru că a iubit istoria și a fost profund marcat de ea. Având ca sursă principală scrierile lui Suetonius – cel care a compilat mărturii indirecte ale epocii –, lectora a creionat portretul unui om cu profunde deficiențe fizice, privit inițial cu reticență de propria dinastie. Înrudit îndeaproape cu sângerosul Caligula, Claudius a demonstrat că, dacă „familia l-a repudiat, istoria l-a făcut împărat”.
Printre marile sale realizări administrative și militare au fost evocate construcțiile de anvergură (precum uriașul apeduct al Romei), modernizarea porturilor pentru fluidizarea aprovizionării cu cereale, dar și reformele sociale îndrăznețe: reorganizarea armatei, eliberarea sclavilor și cooptarea acestora în funcții administrative cheie. Mai mult, el a deschis porțile Senatului pentru aristocrația din Galia și a condus campania de cucerire a Britanniei. Dincolo de cele patru căsnicii tumultuoase și de umbra adoptivă a lui Nero – cel care avea să incendieze mai târziu Roma din dorința unui plan radical de urbanizare –, Claudius a rămas în istorie ca un intelectual prolific. A scris enorm: în limba greacă a lăsat posterității 20 de volume despre Istoria etruscilor și 8 volume dedicate cartaginezilor, în timp ce în limba latină a abordat scrieri cosmetizate despre Augustus și cronici ale războaielor civile. A fost atât de pasionat de filologie încât a încercat chiar o reformă a alfabetului latin. În ciuda acestor sclipiri, prof. Emilia Luchian i-a evidențiat și slăbiciunile, în special vulnerabilitatea cronică în fața intrigilor de la curte. În final, prezentarea a realizat o paralelă memorabilă cu alte mari personalități ale antichității care au depășit deficiențe fizice sau de vorbire pentru a lăsa o amprentă de neșters în timp, precum Atticus, Filip al II-lea al Macedoniei sau celebrul orator Demostene.
Într-o pauză de câteva minute, atmosfera a fost îmbogățită de George Anton cu câteva frumoase acorduri de pian.
Punctul culminant al serii l-a reprezentat lectura susținută de Adi Serafim, sub titlul generic, de o încărcătură interogativă deosebită: „E bine, Doamne, dar de ce e greu”. Într-o formulă structurală inedită, situată la granița fină dintre poezie și proză, fiind – după spusele autorului – „nedrept să fie considerate poezie și, la fel de nedrept, să fie considerate proză”, autorul a prezentat pagini alese din manuscrisul „SCAPĂ CINE SCRIE – A doua carte de titluri”, ce vine după „CE GREU E ȘI CE PUȚIN DUREAZĂ – Prima carte de titluri”, apărută în 2018. Textele au propus o succesiune fascinantă și reflexivă de nuclee narative, purtând publicul printr-o serie de „Titluri” excepționale: „Casa din punctul meu”, „Te voi iubi până la poduri”, „Mă spăl frumos pe față dimineața”, „Ca vinul în apa de la Cana Galileii”, „Pe bune și pe săturate”, „Antim Bizantim ar fi înger dar trăiește în estuar”, precum și tulburătoarea trilogie „Îngerul s-a mirat” (compusă din segmentele: „Eu sunt propria mea privire. Iar ea știe”; „Primește o mână de-a mea pe la tine”; „Care iubește în floarea vârstei”). Parcursul a continuat cu formule la fel de frapante și plastice: „Acum Virgil iubește vegetal”, „Picioare albe și femei înalte”, „Numele tău este Georgeta”, fragmentul de roman „Scapă cine scrie”, „Poeții sunt și ei niște pușlamale”, „Spune”, „Eu știu numele lui Florian Pittiș”, „Dă-te jos din sania mea”, „Nu m-atinge că iubesc”, „Mănâncă pâine să trăiești”, „În dimineața aceasta nu-mi vine să cred”, „Ce bine, mamă, că am îmbătrânit și eu”, „Ia existența mea tulburătoare de pe mine”, „Kandahar” și „Această carne are beteșug”.
În completarea acestui veritabil regal conceptual, Adi Serafim a recitat o suită de poezii recente, de o rară intensitate lirică, extrase din recenta sa creație: „Singurătatea oaselor tale te-a copleșit”, „Rostește numele meu, Doamne”, „În ziua ta s-așternut lumina ca ninsoarea”, „Și lumea nu s-a mai clintit”, „Nevinovat ca un pantof desperecheat”, piesa de rezistență „E bine, Doamne, dar de ce e greu?” și, în final, poemul „La o adică”.
Din lectura autorului:
Nu m-atinge că iubesc
Filomena Asemenea are un dar. Ea e atât de transparentă, fragilă. Și golanii cei mai primitivi se retrag smirnă în bănci, la orele ei. Când ea le spune literatura română, ei văd interiorul ei, al Filomenei, interiorul ei e ca un cer. Zboară acolo ca niște constelații inima ei, plămânii și chiar ficatul, câte-un rinichi ici și colo, sau plutesc.
Intră Petre Cercel, este frumos. Deștept și înalt, insuportabil. Știe multă fizică, este profesor și astrofizician amator. Interiorul Filomenei Asemenea se evaporă ca materia în gaura neagră stelară pe nume Gaia. Până la el, Filomena n-a cunoscut nici măcar un bărbat.
Pe seară, Petre Cercel face un pas. De numele lui se leagă o altă poveste tristă a tatălui său. Filomena îl oprește:
– Nu mă atinge, că iubesc.
După ce o atinge, Filomena face literatură.
Reacția publicului a fost pe măsura textelor: scriitorul a primit aplauze la scenă deschisă, iar lectura a fost urmată de dezbateri prelungite. S-a comentat mult și cu real folos, aprecierile nenumărate punând în lumină originalitatea formulei estetice propuse de Adi Serafim, forța metaforică a titlurilor sale și curajul de a radiografia simplu și profund o existență frământată.
Dincolo de rigoarea lecturilor, discuțiile aprinse, verva și prietenia literară au continuat să vibreze mult timp după încheierea programului de cenaclu, asistența retrăgându-se la un ceai cald, sub un acoperiș din apropiere pentru a termina cu în spirit vesel o seară perfectă de noiembrie.
Au participat: Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Irina Elena Ionescu, Amalia Melnic, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Doru Gogulancea, Dan Simionescu, George Anton, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin.
Alți participanți: Marian Toma Stancu
Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
