Nu oamenii vorbesc limba, ci limba îi vorbește pe oameni.
Opera își comite autorul, nu invers, asta se știe prea bine.
Mintea, o cutie neagră, obiect cu existență frauduloasă, o chestiune lămurită.
Îi urmăresc pe stradă, în tramvai, peste tot, de la micul mișmaș la marea mixtură, cum se mișcă ei ostentativ, stridenți, la colțul blocului, cum vor să șocheze neapărat, să epateze spunînd, în fond, aceleași lucruri, vorbind despre orice și nespunînd nimic, un gigantic malaxor de vorbe deșarte, și se copiază unii pe alții, gesticulează similar, se tund identic, își sfîșie blugii la genunchi și circulă în șlapi, se strîmbă la fel, și fiecare se crede special în felul său, vor să fie diferiți de ceilalți, se-nzorzonează masiv, poartă brățări ridicole, și toți sfîrșesc prin a deveni replici fade, în masă, ca trași la Xerox.
Arendași benevoli sau arondați cu de-a sila, toți susțin principii universal valabile, în neștire, pînă la refuz, ei și numai ei știu ce-i binele, zgîrie și vor să te-ncalece rapid, în calitate de simpli chiriași ai unei lumi de import.
(Gabi Stamate)
