Io cu Alecu ne-am cunoscut acu’ fo douășase de ani, undeva pe la sfârșitu’ verii lu’ ’93.
Io mă angajasem la Evenimentul zilei în februarie și el tocmai venea la „Bulina Roșie”, parcă de la România liberă. Pe vremea aia încă se mai pieptăna. N-am să uit niciodată privirea sa ușor tâmpă din primele lui săptămâni în noua sa redacție. Se învârtea ca un coi într-o căldare și încerca să se facă util. Și, slavă lu’ Allah, s-a făcut cu vârf și îndesat. El se preocupa de „răcituri”, vorba lu’ Radu Baraba Popa și io, noaptea, de „Viață Mondenă”, prin cârciumi. Adică se ocupa de IML, loc în care vâna poveștile morților care veneau pe bandă rulantă. Cristoiu îi dădea niște speze, o sticlă de votcă și juma’ de kil de parizer sau salam cu muștar, bașca o franzelă, pe zi, cât să se împrietenească mai ușor cu autopsierii și brancardierii de acolo. Și acu’ am dubii dacă votca aia ajungea în mațele morgangiilor sau îi lichefia lui esofagu’. Cert e că dupăamiaza, când venea la redacție, ușor cherchelit, avea haz și în ce scria și în ce spunea. Și, nu de puține ori, rămânea peste noapte, pentru „ore suplimentare” la „Nașu”, bufetul nonstop de la capătul coridorului. Loc în care ieșeau niște chiulabale, cum numai niște bezmetici de douășcinci de ani știu să facă, împreună cu Macarie, Baraba, Păsărică, Luțu, Boholț, Burcioiu, Bogdan Rădulescu, Gabi Grigore, răposatu’ Chirvasiu, Florin Manole, Peiciu, Mele, surorile Jenei și mulți alții. Sincer, cred că dacă nu exista bomba aia, ziarul ar fi pierdut mult din calitate. Culmea, nu am poze cu noi de acolo, da’ amintiri sunt căcălău.
Viața, apoi, ne-a divorțat, pentru fo zece ani. În martie ’97, el a plecat la Național și, după câțiva ani, s-a dus la nou-înființatul Gardianul, pe când io am plecat în pribegie pe la România liberă, Cotidianul și Adevărul, ca să-l regăsesc, în 2007, la Gardianul. Numa’ că aici era ditamai directorul iar io rămăsesem același reporter de teren, cum sunt și acum. Mi-a oferit azil publicistic exact în ziua în care mă dăduseră afară de la RL. Când l-am revăzut am avut un șoc. Alecu se lăsase de cocârț! A fost una dintre cele mai triste zile din viața mea… 🙂 Cu mine nu s-a purtat ca un șef, deși îmi era șef. Acum suntem din nou, amândoi, la „Bulină”. El senior editor, io tot reporter. Un singur lucru regret în relația noastră. Că s-a lăsat de băut. Deși, culmea, și treaz are același haz. Azi împlinește o juma de veac de când face umbră pământului.
La mulți ani Alecu! Îți doresc ceea ce-ți dorești tu!
Mihnea Petru Pârvu (în foto alături de Alecu Racoviceanu, stânga)
