Pornit în 1973, Cenaclul Flacăra, fenomenul artistic însufleţit de Adrian Păunescu, a sfârşit tragic la Ploieşti, pe 15 iunie ’85. Era spectacolul de muzică şi poezie cu numărul 1.615. Pe 15 iunie, peste 10.000 de oameni, majoritatea adolescenţi şi tineri, s-au strâns pe stadionul din Ploieşti, aşteptând cu nerăbdare începerea Cenaclului. La capătul lui, bilanţul suna strident: 5 morţi şi sute de răniţi!
Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural, care s-a desfășurat între anii 1973 și 1985, condus de poetul Adrian Păunescu. De la poezia compusă de însuși Adrian Păunescu (uneori și instant, pe scenă) și până la versurile recitate din poeziile poeților consacrați, de la muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă și până la unele piese deja cunoscute a unor formații sau grupuri muzicale și a unor soliști deja afirmați, Cenaclul Flacăra a delectat publicul cu muzică, începând de la melodii populare și până la muzica clasică, folk și rock.
La început, spectacolele aveau loc luni după-amiază sau seara în sala Teatrului „Ion Creangă” din București, dar mai târziu s-au făcut turnee în toată țara. Spectacolele aveau loc pe stadioane, întrucât sălile de spectacol deveniseră neîncăpătoare.
Printre cei care au participat au fost: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Zoia Alecu, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu, Ștefan Hrușcă.
Începând cu toaman anului 1980, în cadrul Cenaclului Flacăra a intrat și formația Continental (Nicolae Enache, Nucu Mazilu, Alexandru Zărnescu și Romeo Beianu) care acompania întreg spectacolul, formație cu care s-a scos și singurul disc cu Cenaclul Flacăra. După plecarea lui Nicolae Enache, trupa a luat o nouă turnură. A devenit trupa Flapo (Alex Zărnescu, Romeo Beianu, Jerry Schwartz – formația a încercat mai mulți clapisti, dar niciunul permanent) și acompania majoritatea soliștilor și cantecele de grup. Alexandru Zărnescu a apărut și cu activitate solistică (Dor de Eminescu, Castelul, Dusă-i tinerețea).
Spectacolele au fost interzise în anul 1985, motivul oficial fiind busculada care a avut loc la vechiul stadion Petrolul din Ploiești în timpul unui spectacol, care s-a soldat cu cinci morți (după unele date chiar 9 morți) și câteva zeci de răniți.
O furtună violentă a făcut ca pe arenă să se întrerupă curentul, moment care a produs panică şi haos printre miile de spectatori. O variantă vehiculată e şi aceea că Păunescu ar fi cerut, la un moment dat, închiderea porţilor.
În acea seară, tribunele fostului stadion Petrolul se umpluseră peste capacitate la „Woodstock”-ul românesc. Show-ul începuse la ora 18:00, s-a întins până spre miezul nopţii, când o furtună violentă a declanşat drama.
Un scurt-circuit a făcut ca lumina să cadă şi toată arena să rămână în beznă. Panicaţi, oamenii au început să se înghesuie către ieşirile înguste, cu o capacitate de defluire precară. În busculada generală creată, spectatorii s-au călcat în picioare, în special cei de la tribuna întâi, iar cei aflaţi la baza scărilor au avut cel mai mult de suferit. Din rândurile acelora au rezultat victimele cavalcadei nocturne, al căror număr real a rămas pînă azi necunoscut. Presa comunistă a trecut sub tăcere gravul incident, care a fost imediat muşamalizat de autorităţile vremii. Iar lui Păunescu i s-a interzis să mai organizeze Cenaclul.
6 milioane de spectatori a strâns Cenaclul de-a lungul celor 12 ani de existenţă anterevoluţionară: 1973-1985.
În data de 26 mai 2008, Adrian Păunescu a repornit, tot de la Ploieşti, caravana Cenaclului, în versiune post-revoluţionară. Evenimentul, care a durat circa două ceasuri, a fost găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor, iar la spectacol au participat circa 500 de tineri.
Într-un interviu, Adrian Păunescu declara: „Apăruseră condiţii noi, după 1989, în care a cânta libertatea nu mai era suficient, pentru a da o bătălie pentru drepturile omului. Apărea nevoia de dreptate. Unii oameni vechi cădeau în desuetudine şi se năştea o oarecare poftă de negare a tot ce fusese anterior. Nu era drept să acceptăm toţi, umili, aşa ceva în care prosperau climatul de ură fantastică între oameni, ranchiuna, răzbunarea şi ura. Acestor manifestări, după părerea mea intolerabile, eu le-am opus „Totuşi iubirea”. Ideea de iubire izbăvitoare. În concertul general de personalităţi, mişcări noi, de stiluri vechi resuscitate şi de stiluri noi exprimate cu violenţă, Cenaclul „Totuşi iubirea” nu a avut (din 1990 încoace) impactul pe care îl merita şi pe care-l avusese Cenaclul Flacăra. Au fost şi chestiuni de management, pe care eu le-am ştiut mai puţin, mie mi se părea că important e ca un fapt să fie valoros şi să fie nevoie de el. Am avut foarte mari spectacole ale Cenaclului „Totuşi iubirea”, încât am putut în ultimii ani să numim efortul nostru Cenaclul „Flacăra – Totuşi iubirea”. S-au remarcat oameni talentaţi, oameni excepţionali chiar, Cristian Buică, de exemplu, Tatiana Stepa, Octavian Bud, Emilian Onciu, Valentin Moldovan, Adriana Margalina, Andrei Păunescu, Mădălina Amon, Valentin Moldovan, Magda Puskas, talente extraordinare! Unele spectacole ale Cenaclului „Totuşi iubirea” şi cu deosebire unele spectacole ale Cenaclului „Flacăra – Totuşi iubirea” au rupt sălile. La Târgu-Mureş, de exemplu, în preziua lui 1 Decembrie 2003, am avut oaspeţi din Serbia, din Muntenegru, din Basarabia, într-o atmosferă ca în vremurile cele mai curate şi bune ale Cenaclului.”
