Masacrul de la Moisei din 14 octombrie 1944, o tragedie ce s-a încadrat în perioada finală a celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost consecința directă a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste Transilvania de Nord.
În toamna anului 1944, în timpul retragerii, militarii din unitățile hortyste, aflate la marginea comunei Moisei, au înghesuit prizonierii deținuți în lagăre de muncă sau acuzați de autoritățile de ocupație de „atitudini ostile” ori sprijinirea partizanilor și a trupelor aliate (29 de români și 3 evrei) în două case de lemn și i-au executat prin ferestre și uși. Ulterior, au incendiat locuințele și peste 200 de gospodării din sat pentru a șterge urmele.
Mărturiile celor care au trăit, au văzut sau au supraviețuit Masacrului de la Moisei din 14 octombrie 1944 oferă o perspectivă profund umană și cutremurătoare asupra acelei zile de groază. În amintirile localnicilor și ale puținilor supraviețuitori, evenimentele au rămas întipărite prin detalii de o cruzime greu de imaginat.
Vasile Peteanu (originar din Pălatca, Cluj) a fost unul dintre cei doi oameni care au scăpat cu viață din cele două case ale morții. El a descris momentele dinaintea execuției într-o mărturie tulburătoare:
„Am intrat în casă. Ne-au ordonat să ne culcăm la pământ… Atunci a început măcelul. Trăgeau de afară prin geamuri și prin ușă. Peste mine au căzut trupurile ciuruite de gloanțe ale celorlalți.”
Peteanu a fost rănit la umăr și la cap. A rămas nemișcat sub cadavrele calde ale tovarășilor săi, mimând moartea ore în șir, chiar și atunci când militarii au dat foc casei. A reușit să se târască afară în ultimul moment, arzând parțial, și s-a ascuns în pădure.
Un al doilea supraviețuitor, Vasile Ivașcu Drăgan, a povestit cum un alt român, Ioan Andreica (zis „Vivat”), a încercat să se opună fizic militarilor, însă a fost străpuns cu baionetele și apoi împușcat.
În momentul în care camioanele cu prizonieri au sosit la marginea comunei Moisei, localnicii au încremenit de spaimă.
Fratele Elenei Ștețcu (proprietara uneia dintre casele de lemn transformate în abator uman) se afla în curte și se bărbierea când a văzut militarii horthysti trăgând camioanele în dreptul locuinței. Îngrozit de numărul mare de soldați înarmați și de strigătele, omul a fugit, trecând prin albia apei Vișeului pentru a se ascunde pe dealuri.
Alți localnici au povestit, de-a lungul deceniilor, cum din casele baricadate se auzeau urlete de disperare, urmate de rafale prelungite de arme automate, iar apoi o liniște mormântală, întreruptă doar de trosnetul lemnului aprins de torțele militarilor.
Din cauza ordinelor stricte transmise de armata aflată în retragere și a fricii ca satul să nu fie complet ras de pe fața pământului, trupurile celor uciși au fost lăsate în ruinele fumegânde timp de 17 zile.
Bătrânul localnic Vasile Tomoioagă a lăsat mărturie povestea traumatizantă a îngropării victimelor:
„Timp de 17 zile au stat acolo cadavrele. Ș-apoi, o fost un necăjit de om de pe un deal de aici, îi zicea Dumitru Balha. Și omul acela a venit și a făcut groapa, doi pe doi. Și îi lua — că se rupeau în două de arși și despuiați ce erau — și îi ducea cu o roabă și îi arunca acolo, daraburi (bucăți), așa…”
Moștenirea memoriei
Astăzi, aceste voci suprapuse nu se mai aud doar în paginile cărților de istorie. Ele sunt pietrificate în Monumentul Eroilor de la Moisei, ansamblul realizat de sculptorul Vida Gheza, unde cele 12 figuri de piatră veghează etern locul sacrificiului. De asemenea, una dintre cele două case de lemn care au supraviețuit incendiului este astăzi casă-muzeu, adăpostind haine, obiecte personale și fragmente din destinele curmate în acea zi de toamnă a anului 1944.
Surse:
- Wikipedia Română. „Masacrul de la Moisei” și „Dictatul de la Viena”. ro.wikipedia.org.
- Ghinea, Olivera. Masacrele din Transilvania de Nord, 1940-1944. INSST, 2002.
- Tribunalul Poporului din Cluj. Actul de acuzare al proceselor crimeles de război (1946). Arhivele Naționale.
- Ziarul Lumina. „Povestea masacrului de la Moisei”. ziarullumina.ro.
D.O.D
