„Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre.” – Alexandru Ioan Cuza
Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal.
Legea rurală a fost sancţionată şi promulgată la 14/25 august 1864. Atunci Domnitorul proclama ţărănimii: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”. Legea a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865.
Ea elibera pe ţărani de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile, desfiinţa monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile erau distribuite în funcţie de numărul de vite deţinute. Ţăranii urmau totuşi să răscumpere terenurile şi să achite anual o anumită sumă, timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la preţul pământului de atunci. Terenurile expropriate nu depăşi 2/3 din moşie şi nu puteau fi vândute timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt sătean.
În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare. O bună parte din loturile necesare proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstireşti. După reformă ţăranii au ajuns să deţină 30% din teritoriul ţării, restul de 70% fiind deţinut de moşierime sau de stat.
Această măsură a fost prima dintre măsurile care vor începe procesul de modernizare în Principatele Române.
Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.
Reforma agrară de la 1864 a avut şi numeroase neajunsuri, care au culminat cu răscoalele ţărăneşti de mai târziu. Pământurile acordate au fost insuficiente necesităţilor reale ale familiilor rurale. Mai mult, ţăranii împroprietăriţi nu au fost susţinuţi pentru a deveni fermieri moderni, motiv pentru care agricultura a rămas pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, ţăranii au trebuit să facă faţă unei poveri fiscale excesive (nivelul dările era oricum ridicat, iar împreună cu despăgubirile se ridicau la circa 32% din veniturile anuale).
Mulţi ţărani au fost nevoiţi să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. În fine, aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat numeroase frământări sociale. Cu toate acestea numele lui Cuza a rămas în mentalul colectiv al ţărănimii legat de eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor.
Enciclopedia României
