Motto: ”Câtă lume! Câtă lume! Și nici un om”
Interviu inedit, din 2006, cu Alexandru Babacov, antrenor coordonator CS Petrom Pitești (I)
Judo și meditații
Reporter: Cum se numește clubul pe care-l păstoriți?
Alexandru Babacov: Ne numim CS Petrom Sakura Pitești.
R.: Cum ați ajuns dvs. aici?
A.B.: Am înființat, la Pitești, cu ani în urmă, Sakura. În tot acest interval am construit. În fiecare an, am avut medalii.
R.: La ce categorii de vârstă?
A.B.: Am pregătit sportivi de la grupele de copii la tineret.
R.: Seniori nu?
A.B.: Seniori – mai puțin, pentru că n-avem cu ce să-i ținem acasă. Cât timp sportivii sunt în liceu, până pe la 18 ani, mai merge. Apoi îi pierdem. Se duc care încotro.
R.: În ce epocă îndepărtată se pierd începuturile dvs. în judo?
A.B.: Am practicat judo din ´62, de la vârsta de 8 ani. Mai târziu, am fost o vreme antrenor particular.
R.: Dați meditații acasă la solicitant?
A.B. Pe atunci, judo era doar o chestie de autoapărare, nu se situa la nivelul la care se află acum. Mai lucram cu unii sportivi și la solicitarea lor.
R.: Cine v-a îndrumat primii pași?
A.B.: Am început sub îndrumarea lui Aurelian Barbu, un nume uriaș al judo-ului piteștean și național, care a fost antrenor la lotul României de juniori și de seniori.
O retragere și o schimbare de regim 
R.: Unde ați început să practicați?
A.B.: Am început la CSM Pitești, unde am câștigat multe medalii. După CSM, am trecut la Petrochimistul Pitești. Am fost și locul I pe echipe în divizia A (primul eșalon). Echipa de Divizia A masculin s-a desființat odată cu plecarea mea. Mi-am dat demisia în urma unor nereguli din cadrul Asociației Sportive.
R.: Ce s-a întâmplat, de fapt?
A.B.: Au fost unele neînțelegeri. Conducerea a preferat rugby. Judo era mai greu de înțeles.
R.: Nu se putea și judo și rugby?
A.B.: Am propus și asta, dar acolo nu s-a putut.
R.: Unde ați plecat?
A.B.: De la Petrochimistul am plecat la CS Mioveni – era prin ´86 –. unde am obținut destule medalii de aur. Au fost rezultate, ce să mai vorbim… În ´88, m-am retras la Progresul Pitești, întreprindere care se ocupa de reparații radio și TV. Am activat un an, după care s-au desființat secțiile, întrucât s-a schimbat… regimul.
”Handicapații” medaliați
R.: Ce dacă s-a schimbat regimul? Nu se mai putea practica sport sub noul regim?
A.B.: (zâmbind) Dvs. știți prea bine cum stau lucrurile, că suntem de-o vârstă. Băieții n-au mai vrut sport, așa că am înființat, în ´90, Sakura. În paralel, am lucrat la CSM, cu aceiași sportivi de la Sakura, vreme de doi ani. În urma unor neînțelegeri, am fost nevoit să plec. Condiția a fost să iau și sportivii cu mine.
R.: Iar neînțelegeri?
A.B.: Durerea noastră cea mare provine din faptul că sportivii au fost numiți handicapați de către fostul director al CSM, Dinu Gheorghe. Actualmente unii dintre ”handicapații” respectivi sunt medaliați în lotul național.
R.: Vă rog să nominalizați câțiva sportivi dintre cei catalogați drept ”handicapați” de directorul Dinu și câteva din performanțele lor.
A.B.: Alexandru Bloju (81 kg), cu medalii în fiecare an, de toate culorile, aduse de la ”naționale” și ”internaționalele” Elveției, Dragoș Pițigoi (”73”), Cosmin Văduva (”60”) – singurul medaliat din județ în 2004 –, argint la naționalele de juniori, Florin Ștefan (”66”), campion național de juniori, ”bronz” la ”naționale” în primul an la tineret, actualmente la lotul olimpic de juniori de la Oradea, George Tănase și alții, medaliați europeni și balcanici.
Cea mai mare performanță sau nu orice merge pe două picioare e om
R.: Cu toate aceste neajunsuri, avurăți destule performanțe cu elevii dvs.
A.B.: Noi nu urmărim performanța cu orice preț, deși nu ne-a ocolit. Cea mai mare performanță pentru mine este ca acești copii să fie oameni. O medalie e ca o notă 10 și atât. Dar eu vreau oameni. Este o vorbă: ”Nu orice merge pe două picioare e om”.
R.: Afirmația dvs. mi-a adus aminte de contrările dintre doi filosofi ai antichității: Diogene din Sinope, zis Câinele, și Platon. Platon ţinând un discurs emite următoarea definiţie: “Omul este un biped fără pene.” Diogene merge de jumuleşte un pui, revine, îl arată audienţei: “Iată omul lui Platon!”
A.B.: (zâmbind) Da, am citit despre asta. În consecinţă, definiţia a fost completată: “care are unghii late!”.
R.: Amuzant.
A.B.: Nostim, dar sugestiv. Asta spuneam: noi urmărim să creăm caractere. Se spune că lumina vine de oriunde, numai să știi să o vezi. Intelectul, sufletul și inima sunt luminate, dar noi nu zărim raza aia. Unui om i s-a făcut rău și a căzut în stradă. Foarte mulți trecători treceau pe lângă el fără a-l lua în seamă. Căzutul, aproape muribund, îi privea cum trec și-i implora din priviri. Deageaba. Într-un târziu a zis: ”Câtă lume! Câtă lume! și aproape niciun om”.
Al 13-lea sau medalia de a fi om
R.: Așa s-a exprimat Esop, celebrul fabulist și filosof antic. Esop privea spre zări infinite. Un cunoscut aflat în trecere l-a întrebat: – Ce faci, Esop? Fabulistul i-a răspuns:- Privesc. – La ce?, întrebă omul curios. – Privesc câtă lume și niciun OM.
A.B.: Da, dar zicerea lui s-a încetățenit. Mulți o utilizează, o rostesc fără să știe că e din Esop. Una tot cu Diogene: Diogene bântuie ziua-n amiaza mare prin piaţă cu o lampă aprinsă în mână. “Ce faci?” îl întreabă lumea. “Caut un om.”
R.: Este îmbucurător faptul că vă inspirați din înțelepciunea antică…
A.B.: Nu numai. Și încerc să le transmit și copiilor.
R.: Apropo: cum funcționează judoul în județ?
A.B.: În ultimul timp, judoul a căpătat o oarecare dezvoltare. Se lucrează cu destul spor. La noi în județ sunt 12 antrenori angajați. Eu sunt al 13-lea.
R.: Cu ce concepții vine al 13-lea?
A.B.: Dacă tinerii se complac în haosul în care se trăiește, nu vor realiza nimic. Eu vreau oameni. Părinții nu prea au timp să se ocupe de educația odraslelor lor. Trebuie să preluăm și o parte din îndatoririle părinților. Eu vreau medalia de a fi om.
Chipul medaliei
R.: O întrezăriți? Ce chip are medalia asta?
A.B.: Credeți-mă, nici eu nu știu cum arată medalia aia. Dar o căutăm continuu. Un bătrân zicea odată: ”Dacă vrei să vezi căți proști sunt în jurul tău, spune-le într-o comunitate: <<Sunteți proști>>. Pleacă cinci. Mai zici o dată: pleacă alții. Rămân câțiva. Aceștia recunosc: Suntem proști, pentru că mai avem multe de învățat”. Eu asta vreau: să-i duc mai sus decât sunt eu. Spuneam că nu știu acum cum arată medalia. Unii o văd. Nimeni nu se pricepe la toate. Dacă fiecare dintre noi l-am judeca pe celălalt ca și cum am fi noi, am înțelege mult mai multe. Te numești profesor sau antrenor. Trebuie să te întrebi: cum să fac ceva mai bun? Cum lucrezi cu acești sportivi? Răspunsul este unul singur: oferindu-le exemplul tău. Îmi vine greu să uit jignirea pe care acel director a adus-o copiilor. Repet: copiii aceștia ”handicapați” au fost la lotul olimpic, sunt medaliați. Cum poți tu, care n-ai făcut sport, să-i numești handicapați?
(Urmarea în ediția din 30 octombrie 2020)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
