O ANTOLOGIE, până la urmă, începe însă să unească din ce în ce mai mult, dacă este posibil, tufele de flori cu numele lor, mireasma lor cu parfumul cuvintelor, mâncărurile gustoase cu metaforele, îmbătarea cu băuturi şi cea cu sentimente, ca într-o sărbătoare comună.
Îi cheamă şi pe alţii, în tăcere, cititori de dincolo de hotare, leagă prietenii şi aşa mai departe. Într-o discuţie la Torino cu poetul român Marin Sorescu (căruia i-am scris prefaţa la antologia în limba albaneză), l-am întrebat, printre altele, care este mesajul lui pentru popoarele din Balcani, zdruncinate de conflicte şi lupte. Să citească poezie, m-a întrerupt el.
Antologiile „de la unul la altul” înfăptuiesc cel mai bine această misiune. Ele sunt culegeri poetice ale popoarelor. De aceea, frontierele pentru alcătuirea unei antologii sunt din cele mai diferite, din cele mai surprinzătoare, se bazează pe criterii de timp şi de spaţiu, continentale şi de epocă, de etnii şi limbi, sau de direcţii literare etc. Există antologii pe criterii tematice, numai cu poezii de dragoste sau despre muncă, despre cei căzuţi, despre Crăciun, cu poezii despre ape, despre pietre, cai, suferinţe.
Există altele cu poezii doar pentru femei sau pentru elevi, aşa cum apar în ţara mea şi antologii cu scrieri ale deţinuţilor, care cred că sunt caracteristice şi altor ţări care au ieşit din dictatură. Fiindcă poezia, mai presus de toate, este libertate, este miracolul libertăţii. Dar antologia pe care o avem acum în faţă ce criterii are? Ea parcă vrea să ne arate că atunci când ne risipim prin lume, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire.
2020 – București
(Text selectat de Dan Drăguș)
