Una dintre cele mai ciudate călătorii
pe care o poți face într-o singură secundă
și în ani distanță: un miros care te ia pe sus și te aruncă intr-un colț al minții, uneori lipsesc toate celelalte informații, e doar senzația de atunci, de cândva, e bucurie și emoție, e mai mult de atât, spațiul se dilată, e foarte difuz, dar foarte puternic,
o lumânare parfumată pe care am mirosit-o adineauri, am băgat nasul in ea și-am inspirat, m-a dus într-o noapte de iarnă spre dimineață, habar n-am unde,
am închis ochii sperând să pot capta cumva amintirea, flash, ningea rău si frumos, flash, un colț de draperie și senzația catifelată de când mi-am plimbat palma peste ea,
o aromă vagă de tutun, de mosc, de foc, de brad, de praf, de portocală, de măr cu scorțișoară, de zăpadă, de cearșaf uscat în aer rece, de piele, de iasomie sau regina nopții, nu știu sigur, se amestecă (băusem vin fiert? râdeam? visam?)
e intens, inima îmi bate mai repede, sunt acolo acum,
acolo unde? când e acum? sunt? unde sunt, când am fost? Mintea mi-o ia razna,
expir.
Sunt pe dracu undeva, cândva,
sunt acasă, stau sprijinită de perne, pe canapea,
cu nasul într-o lumânare parfumată.
Mi-e și frică să inspir iar, călătoriile astea sunt obositoare și nici măcar nu știu unde am fost.
Sau când. Sau cum.
Sau dacă.
(Oana Costea)
