Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (II)
(Vezi un ”Argument” în ediția din 11 ianuarie 2020)
Ar fi putut să trăiască frumos, să-și împlinească visele, să-și realizeze speranțele. Dar soarta îi pregătise, din păcate, altceva. Despre ororile pe care le-a trăit Artur Schuller, multe, cumplite, interminabile, în rândurile următoare.
Născut pe 4 iulie sau ce este comunismul
Artur, fiul lui Franz și al Josefinei, născut pe 4 iulie 1927, a avut o copilărie destul de liniștită, în pofida faptului că, pe vremea când avea 13 ani, începea cel mai mare război pe care îl cunoscuse omenirea până atunci. Casa părintească era situată pe strada Simion Bărnuțiu. Acum, nu mai e ce-a fost. ”E ceva cu etaj acolo. A cumpărat-o un negustor, care se ocupă cu toate prostiile. În casa de odinioară, am început să-mi fac prieteni și colegi români – Zaharescu se numea unul dintre ei -, care au devenit comuniști de nădejde, dar noi nu prea știam pe-atunci ce este comunismul”. Avea, din nefericire, să afle. Dar copilăria a trecut și o dată cu ea și viața liniștită, pentru că Artur n-a prea mai avut parte de liniște în viața lui. S-a întâmplat să fie etnic german (numele de familie este Schuller), fapt care i-a dăunat nespus de mult de la o vreme.
Germanii din Prahova
Am dat cu greu și după multe insistențe de Artur Schuller, dar, odată găsit, acesta s-a pus, deschis și binevoitor, pe povestit. ”Am multe nevroze. Sufăr de reumatism acut, am spondiloză cervicală, care îmi provoacă mari dureri de cap. Sistemul nervos mi-este afectat din cauza suferințelor. Am suferit prea mult la tinerețe, iar semnele se văd la bătrânețe. Peste toate astea, se adaugă neajunsurile fiecărei zile. Nu am, la anii ăștia, o locuință personală. Unul dintre fiii mei, în vârstă de 44 de ani, are probleme cu picioarele. Nu se poate deplasa decât sprijinit. Are un ajutor de un milion șase sute de mii pensie”.
Înainte de ultimul război, în Ploiești activa o comunitate germană semnificativă. Existau un Forum Democrat German și o Casă Germană. În general, etnicii germani urmau clasele primare în limba germană, după care se înscriau la instituții de învățământ în limba română. Apoi, îmbrățișau cam aceleași meserii ca românii. Nici vorbă de dispute interetnice între românii și germanii copilăriei interlocutorului nostru.
Copilăria
Mai târziu, familia lui Artur avea să se mute într-o locuință situată lângă stadion. ”Era casa unui unchi de-al meu, fratele mamei”, își amintește Artur. ”Am stat la un unchi – era prin 1925-27 – doi-trei ani. Unchiul era constructor, ridica locuințe. A primit o casă, din care ne-a cedat două camere. El avea domiciliul în aceeași curte, într-o locuință separată. Curtea avea circa 600 de metri patrați. Locuințele sunt și acum acolo, dar au băgat niște țigani”.
Îl întrebăm despre jocurile copilăriei. ”Eu m-am jucat mai mult cu verii. Fotbal, ping-pong, pititea, săritura în înălțime, peste o sfoară, hoții și vardiștii”.
Artur merge la școală
Pare că retrăiește vremurile copilăriei, așa de adâncit îmi pare în gânduri. Și când se adună, continuă: ”Prin ’34-’35, m-am înscris la Școala Evanghelică Germană Luterană, pe strada Ștefan cel Mare. În acel an, se terminase construcția bisericii. Tot acolo am făcut și grădinița. În aceeași biserică activau și adventiștii, care subînchiriaseră un spațiu. Unchiul avea doi băieți, unul cam de o vârstă cu mine, celălalt cu un an și jumătate mai mare. Am fost colegi și la școala primară germană. Școala era despărțită de grădiniță, ca și de adventiști, prin glasvanduri. Sus locuiau învățătorii, cursurile desfășurându-se la parter”. Asta până în ’44. După ce a terminat patru clase în germană, din clasa a V-a, Artur a trecut la învățământ în limba română, la Școala de pe Roșiori.
Ucenicia lui Artur
După ce a absolvit șapte clase, Artur s-a înscris ca ucenic la fosta ”Unirea”, în Râfov, peste linie. A reușit să intre ca ucenic, în ’42, cu examen, la atelierul mecanic, secția ”Repararea utilajelor petroliere”. Mai târziu, ”Unirea” a devenit Uzina ”1 Mai”. Artur își amintește:
”Patron era un etnic german, Britnov se numea. Se comporta frumos – în sensul că era un om politicos -, dar militărește. Era un tip sever, care aprecia corectitudinea”. Lui Artur n-a avut ce să-i reproșeze Britnov. Era un băiat cu un comportament exemplar, care promitea să devină un foarte bun meseriaș.
Puțin sport
Îl privesc pe bătrânelul din fața mea. Un bărbat înăltuț, încă prezentabil, deși măcinat de boli. Îl întreb dacă a practicat vreun sport. ”Da, am activat, de la 16 ani, după ce am intrat ucenic, la echipa de fotbal a Unirii. Jucam la juniori, în campionatul orășenesc. Activau pe atunci Dorobanțul, Astra, Columbia și echipe ale unor întreprinderi care s-au desființat. Nu mai știu cum se numea echipa Uzinei <<1 Mai>>, uzină care se numea Concordia pe-atunci. Am jucat ca portar”. A mai practicat box la sala de la stadion, cu maestrul Gheorghe Popescu. Activa în cadrul categoriei ”semiușoară”, ulterior la ”ușoară” (”Aveam în jur de 60-63 kg”). Îl pasiona, dar n-a putut să practice prea mult timp, pentru că ”m-au luat rușii în lagăr”.
Micul translator
Și iar curg aducerile-aminte. ”În 1940, după Dictatul de la Viena, au intrat germanii în țară. Aveam 13 ani și jumătate. Am fost cooptat de armata germană, ca translator. Văzută prin prisma vârstei mele copilărești, pentru mine a fost o perioadă mai bună. Primeam dulciuri, mâncare bună, în special cașcaval, de la soldații și ofițerii germani. M-au luat nemții la bucătăria Dumitrescu, peste podul de la Gara de Sud, ca translator. Eu am mai tras niște băieți după mine. Ne plăteau cu 6-12 lei pe oră și câte o pâine mare, proaspătă. L-am avut coleg pe fiul patronului Dumitrescu, pasionat și el de fotbal, care juca centru înaintaș”.
Ciolovecul
Dar zilele bune ale lui Artur aveau să se sfârșească în curând. Pentru totdeauna. A fost ridicat în 13 ianuarie 1945, pentru a fi deportat în URSS. Era ucenic în anul III și urma și școala, la seral. Motivul? Era de origine germană. ”Nu făcusem o zi de armată, fiind prea crud. Nici până astăzi n-am satisfăcut stagiul militar. Au venit la poarta uzinei și au trimis vorbă după mine să mă prezint la intrare. Am fost preluat de un ciolovec, cum i se spunea unui ofițer sovietic. M-a frapat la el mai întâi automatul, apoi am observat că era înarmat până în dinți. Alături de el mai era un civil român. Cel care ne-a adunat era un comisar. Eu nu știam pentru ce am fost chemat. Mi-a dat telefon chiar șeful direct, Pavelescu, despre care nu pot să spun că era om rău. El ce era să facă? Dacă-i ordin, e ordin. Foarte rar l-am întâlnit după aceea și nu i-am reproșat nimic niciodată. A murit și el în urmă cu ceva ani”.
Însă Artur nu era nici pe departe singurul vizat. ”Eram mai mulți când ne-au luat. Aveau tabel. Ne-au dus pe <<Oilor>>, unde se fabricase mobila de la Unirea. Clădirea și-a păstrat destinația încă multă vreme după aceea. Atunci era o clădire părăsită, pe care doreau s-o demoleze”. Puteam să fug cu ușurință, mulți au fugit, dar capul meu prost… Ei ne promiteau că o s-o ducem bine, că vom lucra șase luni în reconstrucție la ruși, după care vom fi repatriați. Niciunul dintre cei ridicați n-avea habar unde va fi dus și nici ce va urma. Ei știau unde ne duceau”.
Drumul calvarului
După ce au stat câteva zile pe ”Oilor”, pentru verificări, bărbați și femei au fost transportați la Gara de Sud și îmbarcați în vagoane de vite, cu destinație necunoscută pentru ei. Au mers vreo două săptămâni, cu opriri prin anumite stații colaterale, ședeau câte două-trei zile, până li se dădea liber să meargă mai departe. ”Erau multe deplasări de trupe. Ca pe front. Nu știam să citim rusește, dar cu noi erau și basarabeni, care mai rupeau și ne spuneau și nouă pe unde suntem. Până la Sighetul Marmației, am înțeles unde ne aflam. După trecerea graniței, nu prea mai știam”.
Chinurile deportaților s-au accentuat odată cu trecerea graniței peste Prut. ”Când trebuia să ne facem nevoile, ne scoteau cu automatele sub vagoane. Acolo ni le făceam. Asta însă, se întâmpla când aveam opriri. Altfel, tăiaseră câte o găurică în mijlocul vagoanelor, și acolo dădeam drumul nevoilor în timpul mersului. În vagoane, erau femei cu bărbați la un loc. Unii într-o parte, alții în cealaltă. Multe femei nemțoaice fuseseră luate de lângă bărbații lor români. Erau 50-60 de persoane într-un vagon. Ședeam în paturi suprapuse, câte doi, chiar trei într-un pat. Apucaserăm să luăm de-acasă câte o pernă și un cearceaf, fiecare ce apucase. Chiar am fost îndemnați s-o facem, pentru a degreva autoritățile de grija țoalelor noastre. Băgaseră și o sobă în vagon, dar fără lemne, Ne încălzeam unul într-altul. Aveam un burlan provizoriu pentru horn. Adunam zăpada de pe horn și o mâncam (sau beam, cum doriți!). Cât am trecut prin România, primeam apă”.
Cum au ajuns unii români civili în lagăre sovietice
Dar povestea n-a ținut mult, pentru că unii deportați fugeau când se cobora la apă. Se amestecau ușor în mulțime, pentru că erau îmbrăcați ca acasă. Unii erau prinși, alții nu. După ce dispăruseră, nu se știa ce s-a întâmplat cu ei. Numai că, paznicii sovietici nu-și permiteau să ajungă la destinație cu efectivul de deportați incomplet. Ce făceau în această situație? ”Luau oameni din gări, la întâmplare, pentru că trebuia să raporteze la număr. Puteai fi luat din gară, după care nu s-ar mai fi știut nimic de tine. Despre noi, cei săltați de acasă, măcar mai știa cineva. Dacă scriau vreo scrisoare, bolșevicii o preluau și o rupeau, că doar nu erau proști să o expedieze. Ne-am trezit noi, etnicii germani, cu Ionești, Popești și alte identități de români. Cum ai ajuns aici?, întrebam. Păi, uite-așa!”.
Totuși, un motiv de bucurie în interiorul deznădejdii absolute căruia îi căzuse pradă tot a avut Artur. Tatăl lui fusese ridicat cu trei luni înaintea fiului și dus într-un lagăr la Rovinari, lângă Târgu Jiu. ”Nu știam că tata a fost urcat în aceeași garnitură în care mă aflam și eu. Apucasem să-i povestesc la o haltă unui paznic basarabean de pățaniile mele (Paznicii nu ședeau în vagon cu deținuții, ca să nu se îmbolnăvească). I-am povestit într-o zi că am un tată ridicat înaintea mea. M-a întrebat cum îl cheamă. El știa că la vagonul ăsta fuseseră atașate vagoane și la Târgu Jiu. S-a oferit să cerceteze dacă mai era vreun Schuller în convoi. L-a găsit pe tata și a venit să mă anunțe. Santinela m-a condus la vagonul în care se afla tata, unde am rămas, la schimb, cu un alt deținut. Intraserăm în Rusia. Tata nu mai putea de bucurie. Întreba de mama, de frați. Dar știam unde ne aflăm. N-a fost prea mult timp pentru efuziuni. Deveniserăm mai duri, din cauza războiului. Luptam pentru a supraviețui”.
(urmare în ediția din 06 februarie 2020)
Leonida Corneliu CHIFU
