Mai putem numi acest Brexit un eveniment, câtă vreme acest eveniment este împotriva Europei, dar chiar și așa, nu este deloc antieuropean?
Și asta doar pentru că tot vânturând noi acest termen, suntem în prim-planul unui provincialism cetățenesc ce dispare, uitând totodată că suntem europeni?
Sau e momentul/timpul ca europeanul, inclusiv cel englez, să se identifice, contra oricărei brexitologii, prin curajul opiniei care ar relativiza, mai întâi acest Brexit, de extracție insulară – deci exotică – iar mai apoi rădăcinile și felul cum a apărut și se manifestă?
– Putem vedea astăzi, acum, o atitudine, chiar politică, ce privește nu numai cetățeanul, ci însuși caracterul său (de care se face mare tam-tam, cum că englezul e așa și pe dincolo) și nu doar asta, dar și motivul pentru care a fi european, raportat la civilizația europeană, înseamnă a fi locuitor și constructor al Europei și prin asta al lumii. Poate e chiar momentul ca toate suspiciunile, absolut rezonabile, despre farsa ideologică prin care au fost târâți englezii la vot, pentru Brexit, să mai fie încă admise cu îngăduință, pentru ca apoi, de la sine, cauzele exclusiv contextuale ale acestei farse să devină, în fine, ridicolul care este. Deja.
Acest Brexit este efectul reluării candide a ce s-a spus în campania dinaintea votului și a devenit apoi credință despre ceea ce majoritatea votanților credeau și cred cu convingere că știu.
Și atunci, având ei acest temei logic, englezii, sunt convinși că se poate renunța la cetățenia europeană, care poate fi înlocuită cu sentimentalismul de a considera că în Europa țările vorbesc și se supără între ele așa cum fac oamenii de tip englez: la „the pub”.
(Ilie Muntean)
