Istorie

Am trăit odată cu bunica istoria trăită de generația dânsei, o țărancă născută în Bărăganul dinspre Urziceni, la 1882.

„Omul meu” a fost rănit la Silistra, apoi a luptat la Mărășești, a luptat și tot luptat.
Istoria scrisă are puține cuvinte, fapte și date.

„La Mărășești trupele române erau în refacere, rușii au spart frontu și s-au trezit ai noștri cu nemții peste ei. Au ieșit la luptă care în izmene, care numai în cămăși, de-au zis nemții că-i altă armată”. Un coleg, profesor de istorie, a confirmat episodul povestit de bunica.

Se auzeau tunurile bătând și mare bătălie a fost la Balaciu. Nemții erau pe Coastă și ai noștri atacau din câmp, de la șosea spre Costă, mulți români au căzut atunci, câmpul acela e plin de sânge, de oase.

Bunicul rănit iar, a murit în spital, la Urziceni, în ziua de Paște a anului 1945. Crimeea, Odessa, Marea de Azov, Cotul Donului, întoarcerea acasă, în țară alcătuiesc o altă istorie trăită odată cu tata. Am trăit ce îmi povesteau.

Istoria se trăiește acasă, apoi se învață la școală.
(18 iunie 2020, Dan Drăguș)

De unde vine denumirea „Basarabia”? A existat până la 1241, aşa cum susţin anumiţi autori, o regiune cu numele acesta, populată de români şi de cumani (care, retrăgându-se din faţa mongolo-tătarilor, s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi)? Sau, aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia” provine pur şi simplu de la dinastia de domni munteni care şi-a extins la un moment dat autoritatea şi asupra Chiliei? O lectură atentă a numeroaselor surse documentare ne oferă răspunsul…

Pe parcursul istoriei lor, românii au suportat diferite influenţe politice economice, religioase şi etno-lingvistice din partea reprezentanţilor altor popoare, cum ar fi cele slave, turanice ş.a. În urma acestor contacte, în mediul lingvistic românesc au apărut unele antroponime, hidronime, toponime şi politonime de origine străină, care generează discuţii în controversă între specialiştii în materie şi cititorii simpli. Din motive lesne de înţeles, printre aceste nume topice şi antroponime se evidenţiază Basarabiaşi Basarab, legate indisolubil de istoria noastră naţională.

Referitor la cele două nume, în istoriografia şi lingvistica românească au fost emise două versiuni:1) autohtonă, dacică (ideea îi aparţine marelui nostru lingvist şi istoric înaintaş B.P Hasdeu) 2) cumană (turanică), susţinută de mai mulţi cercetători, deşi unii cu anumite rezerve.

O problemă controversată şi un inventar al punctelor de vedere

N. Drăganu menţiona că majoritatea cercetătorilor sunt de părere că sufixul aba(apa) din cuvântul Basarab, fiind de origine cumană, ar însemna tatăori bunic. Mai multe controverse apar în legătură cu semnificaţia cuvântului Basar, care constituie temelia antroponimului în cauză – cel foarte bun, cel foarte sfânt, nume de câine, târg. Autorul îi dă dreptate lui Gh. Brătianu, că numele nu întotdeauna indică originea etnică a celui care îl poartă. Chiar dacă termenul basarabar fi de origine cumană ori pecenegă, influenţa ar putea fi pusă pe seama vecinătăţii acestora.[1]N. Drăganu aminteşte şi de lucrarea lui N. Iorga, Imperiul Cumanilor şi domnia lui Basarab, în care marele istoric român, cu referire la un articol al lui R. Bruse Boswell (din „The Slawonic Rewiew”, 1927, p. 68-85) şi la unele surse interne, prezintă exemple de nume cumane din istoria naţională şi universală – Toxabă, Talabă.

O. Densuşianu şi A. Veress susţineau opinia originii cumane a numelui Basarab. În legătură cu aceasta, Ion Dron menţiona că la niciunul dintre popoarele turanic n-a fost depistat totuşi numele de Basarab. Revenind la opinia lui B.P. Hasdeu, cercetătorul din Chişinău prezenta mai multe toponime din ţinutul Orhei, susţinând că numele Basarab ar fi de origine dacică. Prin urmare, originea numelor Basarab şi Basarabia continuă să fie o problemă controversată, provocând numeroase discuţii printre cercetători[2].

O regiune cu numele Basarabia, populată de români şi de cumani?

A. Sacerdoţeanu şi alţi istorici au susţinut şi continuă să fie de părere că numele lui Basarab I este de origine cumană, dar că numele regiunii Basarabia n-ar proveni de la cel al dinastiei muntene[3]. Dimitrie Cantemir considera că până la 1241 numele de Basarabia se referea la spaţiul dintre Prut şi Nistru ori, cel puţin, la sudul acestuia;şi că după 1241 românii din teritoriul menţionat s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis acest nume viitoarei dinastii muntene[4]. Somerssberg şi I. Thunmann, cu referire la cronica arhidiaconului anonim din Gniezno, din 1395, şi la alte cronici poloneze, erau de părere că, în anul 1259, cumanii basarabeni ar fi participat la cucerirea mongolo-tătară a oraşului Sandomir[5]. Aceeaşi opinie a fost preluată de I. Ţurcanu, care, utilizând unele informaţii din cronicile poloneze din secolele XIV-XVII şi din alte lucrări narative de mai târziu, încearcă să demonstreze că până la 1241 ar fi existat o regiune cu numele Basarabia, populată de români şi cumani, că, în 1241, sub presiunea mongolo-tătară, această populaţie s-ar fi refugiat în Oltenia, transmiţând numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi, că domnii munteni n-ar fi stăpânit niciodată Chilia, că numele Basarabia ar proveni de la acei „bersabeni-basarabeni”, care participaseră la recucerirea Sandomirului în 1259 de către mongolo-tătari[6].

În cele ce urmează vom încerca să expunem opinia noastră referitoare la originea numelui Basarab, a toponimului Basarabia şi a extinderii teritoriale a semnificaţiei acestui nume. Vor fi utilizate în acest scop literatura în cauză, documentele publicate şi unele documente inedite de arhivă.

Bătălia de la Kalka şi „bersabenii-basarabenii” din cronicile poloneze de secol XIV

La hotarul secolelor XII-XIII, românii din spaţiul carpato-nistrean se confruntau cu o presiune puternică din partea cumanilor turanici, care se aflau cu prioritate la est de Nipru, dar unele grupuri mici de nomazi îşi păşunau vitele şi la gurile Dunării şi Siretului.

Această presiune crescuse după ce, în 1185, izbucnise răscoala antibizantină a românilor şi bulgarilor, de care s-au folosit cumanii din stânga Niprului pentru a jefui populaţia sedentară de pe ambele maluri ale Dunării. De frica cumanilor, pecenegii, care se aflau în mod individual în comunităţile rurale româneşti ori în grupuri mici pe lângă aceste comunităţi, s-au refugiat în regiuni mai îndepărtate, lăsând în urma lor mai multe nume topice de origine turanică şi poate chiar antroponime. Însă majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc, formaţiunile lor statale şi uniunile teritoriale de sate sub diferite nume participând la diferite acţiuni armate. Mai des aceste formaţiuni participau la unele campanii militare împreună cu uniunea de triburi cumană, de care depindeau mai mult sau mai puţin.

În aceste confruntări sunt menţionaţi cumanii în frunte cu hanul lor Khuten (Kotean din cronicile ruse), brodnicii, berladnicii, vygonţii (expulzaţii), bolohovenii, dar „bersabenii-basarabenii”, conduşi de o pretinsă căpetenie Basarab, nu sunt menţionaţi decât în cronicile poloneze începând cu finele secolului al XIV-lea. Spre exemplu, la bătălia de la Kalka din 1223 au participat cumanii în frunte cu hanul Khuten, brodnicii conduşi de Ploscânea, vygonţii cu boierii lor Domojirici şi Kormilicici[7]. În legătură cu „bersabenii-basarabenii” şi această bătălie apar mai multe întrebări. Cum au reuşit cumanii să-i oblige pe brodnici şi vygonţi să participe la bătălia de la Kalka, deşi erau teritorial mai departe, iar pe „bersabenii-basarabenii” din apropiere – nu? Cum au reuşit brodnicii din bazinul Siretului să treacă spre est, şi în sens invers, prin teritoriul pruto-nistrean, stăpânit de „bersabeni-basarabeni” (care n-au participat la bătălie), fără a se declanşa ciocniri armate între cele două formaţiuni statale?

Nicio menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni” în documentele timpului

În timpul campaniei lui Batâi din 1241, în spaţiul extracarpatic, mongolo-tătarii s-au deplasat pe drumul Karaulagh (valahilor negri), au distrus episcopia cumană, au înfrânt o uniune teritorială a valahilor de la est de Carpaţi, formaţiunea statală a lui Seneslau de la sud de Carpaţi şi i-au obligat pe bolohoveni să semene grâu şi mei pentru ei. În documentele timpului nu găsim însă nicio menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni”, deşi, precum se crede, ei ar fi ocupat un teritoriu foarte mare dintre cele două râuri menţionate.

În urma năvălirii mongolo-tătare, populaţia locală a suferit mari pagube materiale şi umane. Au fost distruse sute de localităţi, o parte dintre locuitori au fost ucişi, alţii au fost duşi în robie. Totuşi, majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc. Conform scrisorii regelui Bela al V-lea, din 1250, adresată papei Inocenţiu al IV-lea, la est de Ungaria locuiau numai rutenii (în Halici), cumanii şi brodnicii. Nu s-au produs mari schimbări nici în situaţia politică din regiune. În aceeaşi scrisoare, regele menţiona cu nostalgie că până la 1241 se aflau în dependenţă politică de regalitatea ungară Rusia (Haliciul), Cumania, Brodnicul şi Bulgaria. La sud de Carpaţi se aflau în continuare voievozii Litovoi şi Seneslau, cnezii Ioan şi Farcaş de origine română, Cumania dependentă de regalitatea ungară şi Cumania duşmană coroanei Sf. Ştefan.

Din relatările misionarilor catolici la Serai, Rubruc şi Plano de Carpini, şi ale istoricilor bizantini aflăm că au plecat spre Hoarda de Aur conducătorii Haliciului şi ai unei formaţiuni statale româneşti, numite Olaha, pentru a stabili anumite relaţii cu statul mongol. Tot din aceste relatări ar reieşi că relaţiile menţionate abia se stabileau, unele structuri politice locale, inclusiv ale cumanilor de la vest de Nipru, continuând să rămână independente de Hoarda de Aur[8]. Însă niciuna dintre aceste surse importante din perioada respectivă nu pomeneşte despre apariţia, la sud de Carpaţi, pe malurile Oltului, a unor noi locuitori româno-cumani, niciuna nu pomeneşte despre fondarea unei „Basarabii” în frunte cu un Basarab…

Analiză a cronicilor poloneze;numeroase confuzii

În cronicile poloneze de mai târziu apare o informaţie despre recucerirea oraşului polonez Sandomir de către mongolo-tătari. La această campanie ar fi participat, alături de mongolo-tătari, şi înrobiţii acestora – halicienii, dar şi „lituanienii” şi „bersabenii”. T. Hotnog observă că în cronicile ungare, în locul termenului „bersabeni” din lucrările narative poloneze referitoare la aceste evenimente, se utiliza noţiunea deja cunoscută pe larg de cumani. Iar în cronica arhidiaconului anonim de la Gniezno, din 1259, la desemnarea unor participanţi la campania menţionată s-ar fi utilizat un termen corupt, care ar fi pornit de la cuvântul musulman, care, la unele popoare de limbi slave, se pronunţă besermeni(basurmani, spre exemplu, la ruşi – am adăuga noi), după care, sub influenţa numelui lui Basarab I şi Mircea cel Bătrân, s-ar fi obţinut forma cunoscută de mai târziu de basarabeni[9].

Ar mai fi de menţionat că la o lectură mai atentă a unor termeni din fraza „Tartari subjutatis Bersabenis, Litwanis, Ruthenis et aliis gentilus, Sandomir castrum capiunt”, din Cronica pe scurt de la Krakovia[10], la care se referă mai mulţi cercetători, apar mai multe semne de întrebare. Mai întâi, provoacă nedumerire afirmaţia că în 1259 mongolo-tătarii ar fi subjugat Lituania, în condiţiile în care forţele lor principale erau antrenate în campania de cucerire a lumii islamice (1257-1259), campanie urmată de criza politică din 1259 în legătură cu alegerea noului han. O atare performanţă, supunerea Lituaniei, n-a reuşit nici Batâi în timpul Primei Mari Invazii Mongole spre vest din 1237-1241, când la dispoziţia lui s-au aflat forţele principale ale Imperiului Mongol. Mai mult, mongolo-tătarii au atacat Lituania în anul următor, 1260[11], în scopul intimidării acestora, ca ei să nu participe la o eventuală campanie anti-mongolă în cadrul cruciatei proclamate cu câţiva ani înainte de curia papală.

În atare condiţii, se poate presupune că asupra campaniei din 1259, în diferite perioade de timp, în cronicile poloneze s-au suprapus informaţii ulterioare de acelaşi gen, potrivit cărora, alături de mongolo-tătari, au participat armata principelui lituanian (care continua să fie independent) şi detaşamente de oameni înarmaţi din diferite regiuni din estul european.

În opinia noastră, la campania din 1259, de cucerire a Sandomirului, au participat, fără îndoială, vecinii de est ai polonezilor – halicienii. Lor li s-ar fi adăugat kievenii, confundaţi, fireşte, cu lituanienii. În acest context, nu trebuie uitat faptul că spre mijlocul secolului al XIV-lea lituanienii au participat, de partea Hoardei de Aur, la două războaie polono-tătare, iar apoi Kievul a intrat în componenţa Lituaniei. Iar la momentul când arhimandritul anonim din Gniezno scria cronica sa, Kievul continua să se afle în componenţa Lituaniei;dar în pofida uniunii de la Krevo din 1386, între cele două părţi componente, Polonia şi Lituania, continuau să mai existe anumite tensiuni legate de împărţirea împuternicirilor administrative, teritoriilor ş.a. În atare condiţii, autorul menţionat i-a înlocuit fără prea mari dificultăţi pe locuitorii principatului de pe cursul de mijloc al Niprului cu cei ai principatului de pe litoralul baltic, care participaseră deja la războaiele de la mijlocul secolului al XIV-lea.

De la „musulman” la „besermen” şi apoi la „bersameni-basarabeni”

Se pare că, într-un mod similar, în cronicile poloneze de mai târziu a apărut informaţia despre „bersabeni-basarabeni” ca participanţi la cucerirea Sandomirului din 1259 de către mongolo-tătari. După cum s-a menţionat mai sus, la gurile Dunării se aflau puţini cumani, o perioadă de timp ei nefiind încă într-o legătură strânsă cu Saraiul. Din această cauză, la campania din 1259 ar fi putut participa doar cumanii de la est de Nipru, unii dintre ei fiind musulmani. În scrierile poloneze ulterioare, cuvântul musulmana fost înlocuit cu besermen, apoi, sub influenţa numelui dinastiei muntene şi a Ţării Româneşti pe care aceasta o conducea, noţiunea menţionată ar fi evoluţionat spre cunoscutele formule „bersameni-basarabeni”. De la denumirea populaţiei până la apariţia numelui regiunii Basarabia mai rămânea un singur pas.

Legături între Chilia şi Ţara Românească

În secolul al XIV-lea, în sud-estul european se afirmă tot mai mult ţările române extracarpatice, care tindeau să obţină ieşire la Marea Neagră prin gurile Dunării. Spre acelaşi punct strategic, dar din altă direcţie, se mişcau otomanii, care supuneau una după alta ţările creştine din sud-estul european. O importanţă deosebită la gurile Dunării o avea oraşul Chilia, în care se afla o comunitate genoveză puternică. După un război de 17 ani, în 1387, Genova a încheiat o pace favorabilă cu Ivanco, feciorul lui Dobrotici. Dar se pare că succesul menţionat a fost victoria lui Pir, deoarece eforturile economice pentru obţinerea ei fuseseră importante, iar Genova, inclusiv comunitea de la Chilia, era nevoită să se confrunte cu pericolul otoman.

În atare condiţii, interesele Chiliei şi cele ale ţărilor române extracarpatice coincideau. Nu trebuie uitat nici faptul că la Chilia exista şi o comunitate românească numeroasă, favorabilă stabilirii unor relaţii prieteneşti cu ţările menţionate. Aceşti doi factori menţionaţi, necesitatea Ţării Româneşti de avea ieşire la mare şi conjugarea forţelor Chiliei şi ale muntenilor în vederea contracarării pericolului otoman, au condiţionat, cel puţin, decizia de a merge, în momente foarte dificile, pe cursuri paralele în politica lor externă. Aceasta ar reieşi indirect din titulatura lui Mircea cel Bătrân, care, la 10 ianuarie 1390 şi 6 iulie 1391, se intitula stăpân al Dârstorului şi al pământurilor lui Dobrotici[12].Se pare că sub impactul otomanilor, care, în 1389, la Cosovo, obţinuseră biruinţă categorică asupra sârbilor, potentaţii din principatul lui Dobrotici şi de la Silistra ar fi apelat la ajutorul lui Mircea cel Bătrân. Atrage atenţia faptul că Mircea cel Bătrân se intitula stăpân pe ambele maluri ale Dunării, până la Marea cea mare, manifestând interesul deschis al Ţării Româneşti de avea deschidere spre litoralul pontic. În titulatura lui Mircea cel Bătrân se manifesta şi interesul Ţării Româneşti faţă de teritoriul din apropierea gurii Dunării, numit evaziv „spre părţile tătăreşti”, indiferent dacă se avea în vedere un anumit teritoriu de la sud ori de la nord de acest fluviu. Un asemenea punct de vedere al domnului muntean nu putea să nu fi fost abordat şi în relaţiile cu potentaţii de la Chilia… I. Ţurcanu, în dorinţa sa de a demonstra că numele Basarabianu provine de la dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, ci de la un han cuman din prima jumătate a secolului al XIII-lea, respinge orice argumente indirecte despre anumite legături politice dintre Chilia cu Ţara Românească[13].

Chilia s-a aflat pentru o vreme în stăpânirea Ţării Româneşti

În primele decenii ale secolului al XV-lea, Chilia s-a integrat treptat în componenţa Moldovei. În 1412, Chilia făcea parte cu certitudine din Ţara Moldovei, o parte a ei, împreună cu acest oraş, urmând să revină Ungariei[14]. În procesul de întărire a autorităţii Moldovei la Chilia, un rol pozitiv l-a putut juca faptul că Mircea cel Bătrân şi alţi domni ai Ţării Româneşti – care s-au declarat (în 1406, 1409, 1413, 1415, 1419, 1421, 1433, 1440) domni ai acestei ţări „până la marea cea mare” – ar fi stăpânit un braţ dunărean, eventual Sulina[15]. Din 1448 până în1462 în Chilia s-a aflat o garnizoană transilvăneană, iar între 1262 şi 1365, una munteană. Din 1365 până la 1484, ea s-a aflat în componenţa Moldovei.

În 1484, otomanii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, peste doi ani fiind încheiată pacea moldo-otomană, potrivit căreia cele două oraşe împreună cu circumscripţiile lor au trecut sub autoritatea Porţii. În acelaşi an au fost stabilite hotarele circumscripţiilor Chilia şi Cetatea Albă cu teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Conform relatărilor lui Mustafa, kadiul de Aidos, la lucrările de delimitare au participat „700-800 oameni destoinici” numiţi de Ştefan cel Mare. Hotarul Cetăţii Albe a fost stabilit pe cursul râului Alcalia (la vest) şi pe lângă Cetatea lui Iurghici, numită ulterior Palanca Ianâk Hisar (la nord). Pe teren au fost „întrebaţi creştinii bătrâni de acolo”. „Creştinii din Moldova” au indicat hotarele circumscripţiei respective. „Creştinii bătrâni” au relatat unele informaţii care sunt importante şi pentru precizarea anumitor detalii referitoare la perioada când Chilia nu se afla în componenţa Moldovei. Martorii ar fi indicat mai întâi hotarul circumscripţiei „când o ţinea Ungaria”. Apoi ei au indicat hotarul circumscripţiei când „o stăpânea Ţara Românească”[16]. Această informaţie este importantă deoarece ea constituie o primă indicaţie directă referitoare la stăpânirea Ţării Româneşti asupra Chiliei şi a circumscripţiei din jurul ei.

Denumirea „Basarabia”, utilizată de un călător sas care a vizitat Moldova lui Petru Rareş

După 1484, probabil în baza unor informaţii de la populaţia românească din regiune şi a celor culese din cronicile poloneze, pentru desemnarea teritoriului rupt din trupul Moldovei de către otomani a început să se utilizeze termenul folosit pentru desemnarea Ţării Româneşti –  Basarabia.

O atare denumire este utilizată pentru prima dată la elaborarea hărţii călătorului sas din Transilvania, G. Reichersdorffer, care a vizitat Moldova de două ori în timpul domniei lui Petru Rareş. Atrage atenţia faptul că autorul a pus inscripţia „Basarabia” între Prut şi un lac din vecinătatea Chiliei, [17]adică foarte aproape de Ţara Românească. În 1538, otomanii au mai rupt din trupul ţării încă un teritoriu mare de lângă Nistru, care, pe la 1542, s-a limitat la Tighina cu teritoriul din jurul ei[18]. Deşi în istoriografia românească a apărut ideea că în 1538 a fost ocupat Bugeacul, această câmpie a fost ruptă din trupul Moldovei cu mult mai târziu. În teritoriul ocupat, otomanii au plasat garnizoane turceşti şi unele structuri paramilitare, în care, de asemenea, intrau grupuri mici de turci şi tătari.

Către anul 1584, la Cetatea Albă şi, într-oarecare măsură, la Chilia şi Tighina a fost plasat un grup de iuriuci de circa 500 oameni, veniţi din Dobrogea[19]. În legătură cu sporirea numărului de nomazi în circumscripţia Cetatea Albă, otomanii au transferat hotarul de la Palanca la Purcari (în 1560, acest sat a fost menţionat în componenţa Moldovei[20], iar la 1585, conform relatărilor lui Françoy de Pavie, satul se afla la hotarul dintre Moldova şi Imperiul Otoman[21]) În 1595, sub presiunea turco-tătară, Ieremia Movilă a cedat hanului din Crimeea câteva sate româneşti[22]de pe malul Nistrului cu centrul la Cioburciu. În 1621, sultanul Osman al II-lea a rupt din trupul Moldovei Renii cu câteva sate româneşti de până la Valul Traian de Jos.[23]

Între 1560 şi 1640 au avut loc mai multe încercări nereuşite ale nogailor din Crimeea din neamul Mansur de a se aşeza cu traiul în sud-estul Moldovei. Pe la 1630-1631, în supuşenia hanului din Crimeea au trecut nogaii din neamul Orac oglu şi Or-Mehmed (Or-Mambet, Orumbet din cronicile ruse şi moldoveneşti), sosite de pe malul stâng al râului Volga[24]. Mai întâi, la vest de Nistru, au început să vină nogaii Orac oglu, însoţindu-i pe cei din neamul Mansur. După ce în 1637 a fost nimicită conducerea lor de atunci, neamul Mansur a încetat să mai părăsească Crimeea, ştafeta fiind preluată de cei din neamurile venite de la Volga.

Raptul teritorial din 1812 şi „botezul” rusesc

În 1641, la vest de Nistru a venit neamul Orac oglu, iar în1665 – Or-Mehmed oglu. În 1666, cele două neamuri au fost acceptate provizoriu la vest de Nistru, dar din cauza jafurilor pe care le comiteau au fost returnaţi în Crimeea. Doar în 1673, Poarta i-a acceptat pe teritoriul Moldovei, stabilindu-se hotarul dintre nogai şi teritoriul rămas sub autoritatea domnului ţării pe frontiere naturale – râul Ialpug (la vest) şi Valul Traian de Sus (nord). El se numea „hotarul lui Halil paşa”[25]. Către aceea dată s-au constituit hotarele regiunii Basarabia formată din circumscripţiile Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tatarbunar, „satele hăneşti”, Tighina şi Bugeac. Nogaii locuiau în Bugeac, iar foştii iuriuci şi tătarii, inclusiv cei veniţi din Dobrogea – în teritoriul circumscripţiilor Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina şi, într-o oarecare măsură, la hotarele lor de nord.

Prin urmare, teza despre existenţa unei provincii cu numele „Basarabia”, care ar fi existat pe la mijlocul secolului al XIII-lea între Prut şi Nistru, se bazează pe cronici poloneze şi pe alte creaţii narative de mai târziu, având la bază o confuzie. Aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia”provine de la dinastia de domni munteni, care şi-a extins autoritatea ei la gurile Dunării şi, cel puţin la mijlocul secolului al XV-lea, şi la Chilia. Începând cu secolul al XVI-lea, denumirea „Basarabia”a început să fie utilizată pentru a deosebi sud-estul spaţiului carpato-nistrean, ocupat de otomani, de teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Iniţial, numele se referea la un mic teritoriu din apropierea gurilor Dunării, fiind apoi extins asupra altor circumscripţii, care ajungeau sub administraţia directă a turcilor şi a tătarilor. După 1812, autorităţile ruse au extins numele „Basarabia” asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, pentru a justifica în faţa Marilor Puteri raptul teritorial de la un popor care a susţinut armata imperială în lupta ei cu Poarta otomană.

Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, a fost domnul Țării Românești între anii 1352-1364. Se presupune că a fost asociat la domnie începând cu anul 1340.

Pe plan intern, Nicolae Alexandru, a creat principalele instituții ale statului. În 1359 a înființat Mitropolia Ungrovlahiei.

Pe plan extern, Nicolae Alexandru a urmărit consolidarea independenței Țării Românești, orientându-se, se pare, spre papalitate. Unii istorici susțin că Nicolae Alexandru ar fi adoptat catolicismul.

A întreținut bune raporturi cu Ungaria, căreia i-a recunoscut suzeranitatea, lucru confirmat de o diplomă regală din februarie 1355, care preciza: Alexandru al lui Basarab, voievodul nostru din Țara Românească. Relațiile cu Ungaria devin însă tensionate din cauza politicii expansioniste promovată de regele Ludovic I de Anjou, Nicolae Alexandru asumându-și titlul de mare voievod și singur stăpânitor a toată Ungrovlahia.

Nicolae Alexandru a urmărit crearea unor alianțe prin căsătoria fiicelor sale cu diverși conducători din spațiul balcanic. Astfel, Ana s-a căsătorit cu Ivan Stracimir, țarul bulgar de la Vidin, iar Anca s-a căsătorit cu Ștefan Uroș al V-lea, țarul sârbilor.

Conform unor cronici turcești din veacul al XV-lea, se pare că Nicolae Alexandru a fost primul voievod român care a participat la luptele antiotomane. Tot Nicolae Alexandru a fost și primul domn român care a făcut danii mănăstirilor de la muntele Athos.

Nicolae Alexandru a murit pe 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Câmpulung.

(istorie-romaneasca.ro)

Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios.

Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german și puterii Habsburgilor. Astfel, regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială.

Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea („Regele de o iarnă”), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au supraviețuit), nu s-a putut menține la putere decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Bila Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei.

Războiul s-a desfășurat, în cea mai mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman, provocând pagube economice imense. Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor provocate.

Cauze ale războiului
Reforma protestantă, inițiată în 1517 de Martin Luther, divide cea mai mare parte a Europei Occidentale în două tabere: catolici și protestanți. Războiul a început ca un conflict religios, de felul celor din Franța sau din Țările de Jos, numai că a luat proporții internaționale, întinzându-se din Danemarca până în Transilvania. Aceasta a fost cu putință din două motive. Pe de o parte, calviniștii din Cehia, care nu voiau să se lase conduși de germani, formau un grup influent în politica și economia țării lor. Pe de altă parte, a apărut problema Mării Baltice.

În regiunea Balticii, puterea dominantă, la începutul secolului al XVII-lea, era Danemarca, de care Norvegia nu era încă despărțită. Suedia deținea Finlanda și Estonia. Cu forța ei militară, sub conducerea tânărului și viteazului rege Gustav Adolf, a închis, pentru o sută de ani, ieșirea la mare a Rusiei. De asemenea, a redus posesiunile regatului polon de pe o fâșie întinsă a țărmului baltic. Domnia lui Gustav Adolf (1611-1632) a avut drept consecință construirea unui stat puternic, prin reforme legislative și militare, prin stimularea economiei și a culturii, prin dezvoltarea marinei comerciale.

Interese de negoț (comerciale) în bazinul Balticii nu aveau numai statele germane din nord și orașele hanseatice (Hamburg, Lübeck, Danzig – astăzi Gdansk, în Polonia), ci și Anglia, Olanda, chiar și Spania, pentru bogățiile zonei: grâne, pește, lemn, minereu de fier și aramă…

Desfășurarea conflictelor

Începută în 1618, la Praga, prin aruncarea pe fereastră a doi dregători imperiali, revolta Cehiei a fost înăbușită de trupele lui Ferdinand al II-lea. Bătălia de la Muntele Alb (1620) a fost urmată de o represiune sângeroasă, de confiscarea averilor nobilimii, de convertirea cu sila la catolicism. Urmărindu-și planurile de a slăbi puterea împăratului, Anglia, Olanda și Franța s-au străduit, cu bani și diplomație, să provoace în nordul Germaniei, mai întâi, o intervenție daneză. Împăratul Christian al IV-lea este înfrânt de Wallenstein la Dessau si de comandantul belgian Tilly, la Lutter, in 1626, apoi, una suedeză.

Gustav Adolf a murit în lupta de la Lützen (1632). Dar și dușmanul său, Wallenstein, care-și formase o armată de mercenari, va fi ucis din ordinul împăratului. Ca și Mihai Viteazul, Wallenstein a căzut victimă Habsburgilor, ostili oricărei politici independente în zona pe care o dominau. Din 1635 intra în luptă și Franța, care-i avea ca adversari pe spanioli (atât în sud, cât și în nord, în Flandra). Ea trimitea trupe în Germania, dar și ajutoare bănești în Portugalia și Catalonia, alimentând, astfel, focare de revoltă împotriva Spaniei.

Participarea la război a românilor din Vlahia Moravă
Din cauza ostilității Imperiului Habsburgic față de protestanții cehi, românii din Moravia au luptat alături de cehi împotriva Imperiului în războiul de 30 de ani. Au luptat în acel timp alături de danezii și suedezii protestanți având centrul rezistenței la Vsetín în Vlahia Moravă. Generalul Wallenstein a condus cele mai multe acțiuni militare împotriva acestor români. Imperialii au reușind să-i înfrângă în 1644. După această dată, imperialii au executat sute de români și au ars Vsetín-ul și satele considerate dușmane. Tot imperialii au forțat românii din Moravia să treacă la catolicism.

Încheierea războiului de 30 de ani
Războiului de 30 de ani i-a fost pus capăt prin pacea din Westfalia. Acest document a marcat începutul sistemului statal european bazat pe state naționale. Cu toate acestea, Sfântul Imperiu Roman a continuat să existe (până în 1806), însă cu puteri mult slăbite față de perioada medievală.

Urmările războiului de Treizeci de Ani

În Germania, formarea națiunii a întârziat față de alte părți ale apusului Europei, deoarece existau vreo 400-500 de state (stătulețe) mari și mici, adeseori foarte mici. Această fărâmițare politică a fost statornicită de către „păcile din Westfalia”, prin care războiul a luat sfârșit în 1648. A fost slăbită autoritatea Imperiului asupra micilor state care, încă din Evul Mediu, aveau tradiții și instituții proprii. Dinastia din care de două sute de ani se alegeau împărații, Habsburgii, fiind împiedicată să dea Germaniei forma unei monarhii absolute, a manifestat această tendință numai în Austria și în celelalte provincii unde domnea direct. De atunci, a început să se despartă istoria austriacă de cea a Germaniei, unde protestanții au primit libertatea religioasă pentru care luptaseră. În schimb, acolo unde Habsburgii erau stăpâni, s-a impus, în continuare, catolicismul cel mai intolerant.

Opera distrugătoare a războiului a adus Germaniei îndelungate suferințe și i-a schimbat, parțial, harta politică. A asigurat cultelor protestante libertatea pe care Habsburgii le-o refuzau, dar a stors de vlagă țara și a creat trei poli de concentrare a forțelor pentru viitor: Austria, Bavaria și Brandenburg-Prusia.

(Wikipedia)

Data de 14 mai marchează pentru al treilea an consecutiv Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, recunoștință adusă numeroșilor intelectuali români, mulți dintre ei preoți, aruncați în închisorile comuniste. Semnificația acestei zile își are rădăcinile în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 când peste 10.000 de tineri din toată ţara au fost aruncaţi în închisori.

Părintele Nicolae Steinhardt, pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr și soția sa, scriitorul Mircea Vulcănescu, părintele Iustin Pârvu, preoți, poeți, teologi precum Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nechifor Crainic, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Dumitru Bordeianu, precum și zeci de mii de alți români au fost arestați și anchetați începând cu 14 mai 1948.

Printre cele mai cunoscute închisori comuniste în care şi-au executat condamnările sau în care şi-au pierdut viaţa numeroşi deţinuţi politici se numără cele de la Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat, Arad, Jilava sau Văcăreşti.

Propunerea legislativă a fost depusă în Parlament la 16 martie 2016, adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, la 1 noiembrie 2016, şi de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 16 mai 2017.

Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai. Legea 127/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017.

(zi-de-zi.ro)

Stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup, este strămoşul drapelelor europene.

O spun dovezile descoperite de unii cercetători în domeniu, din țară și din străinătate, o spun ”căutătorii” cu suflet mare românesc care străbat pământul în lung și în lat, interesați să descopere, să vadă aceste dovezi, să afle date despre ele pe care, apoi, să le facă cunoscute întregului popor român de astăzi, eventual să le și aducă în țară – lucru foarte greu de realizat din cauza ”sforarilor”, din țară și de aiurea, care nu doresc, de sute de ani, să se întâmple acest lucru.

Urme vechi, româ­neşti, se găsesc de-a lungul şi de-a la­tul Continentului European.
Cum de este posibil acest lucru ? Veți afla în cele ce urmează.

De precizat că, în cea mai mare parte, dovezile sunt ascunse în marile muzee europene, publicul larg având acces la ele foarte rar.

Sunt pline subsolu­rile Muzeului de la Cra­covia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară.

În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi sim­plu, nimeni nu ştie unde este.

În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării, pentru că, ce să vezi, tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare.

Exemple de acest fel sunt multe, dar să vedem și să aflăm și lucruri plăcute referitoare la acest subiect.Cel mai frumos exem­plar al Steagului de Luptă Dacic, cu Cap de Lup, găsit pâ­nă acum în Europa, se află în Ger­­mania.Fai­mosul Stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­ţişare şi urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, a ajuns până în Ger­mania.

Este vorba despre un „Dra­co” masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de Istorie din Ko­blenz – unul dintre cele mai frumoase oraşe me­die­vale ale Germaniei

„Draco” este numele dat de euro­peni capu­lui de lup.

Vechiul Stin­dard de Luptă Dacic a fost găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn.

Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, Stindardul de la Niederbieber este cel mai privit și admirat exponat al muzeului.

O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţii ascuţiţi şi ochii în­flăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mare şi spec­taculos.

Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor. Este mai agre­siv de­cât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma. Are o bogăţie de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de. Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trece­rea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum func­ţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi.

Nu mai este îndo­ia­lă: aşa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic.

Bettina Hunerfauth, muzeograf, nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când i se spune că „Draco” e iden­tic cu re­pre­zentările Stindardului Dacic de pe Columna lui Traian, scoate la iveală și un platou de argint, de pe vremea dacilor, găsit tot în apro­piere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are co­respondenţe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania.

Întrebată cum se face de a ajuns Lupul Dacic pe afişul unei ex­poziţii de o mare anvergură, mu­zeo­grafa relatează următoarele: „Ştiam de la colegii din Koblenz că «Draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de fru­mos ? Nu ne-am în­şelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ţiei. Toţi vizitatorii sunt fascinaţi de imaginea lui”.

Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat Lupul Dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal.

Cu ochii min­ţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

La ieşirea din expoziție, în ma­gazinul de suvenire, „Draco” este peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albu­mele oficiale ale expo­ziţiei. Lumea stă la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei.

În cartea „Ghidul drape­lelor bre­tone şi celtice”, la pa­gina 13, Stindardul cu Cap de Lup al Dacilor, te privește drept în ochi.

Sursa: superimagini-album.blogspot.com

(identitatea.ro)

Cu privire la Cruciada a patra, Henri Gregoire vorbeşte despre “infamia Apusului”, Colin Morris consideră că “ocuparea latină a Constantinopolului a fost un dezastru pentru Creştinătate”, în vreme ce Steven Runciman, în lucrarea sa clasică despre Cruciade, nu ezită să scrie că “nu a existat până atunci o crimă împotriva umanităţii mai mare decât Cruciada a patra”.

Este limpede faptul că modul în care s-au comportat cruciaţii după cucerirea oraşului (13 aprilie 1204) justifică aceste consideraţii. „Creştinii” franci au săvârşit fapte de o cruzime şi bestialitate nemaiîntâlnită. Au ucis fără discernere bătrâni, femei şi copii; au jefuit şi prădat bogăţia „împărătesei cetăţilor lumii”. La împărţirea prăzii a fost socotit şi Papa Inochentie al III-lea (1198-1216). Cel mai cumplit: au incendiat cea mai mare parte din oraş şi au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost ucişi 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o ţintă predilectă a Cruciaţilor. Episcopii şi alţi clerici au suferit chinuri teribile şi au fost măcelăriţi cu o furie ieşită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculţ şi dezbrăcat, abia a reuşit să scape trecând pe ţărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor. Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogăţiile Oraşului în Apus, unde împodobesc şi astăzi biserici, muzee şi colecţii particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogăţii a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneţia. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse. În 1795, o mare parte a tezaurului „bizantin” de la San Marco a fost lichidat de către Republica Veneţiană, din raţiuni de război.

Comportamentul invadatorilor cruciaţi a făcut cunoscut răsăritenilor Apusul franc, aşa cum era el după 150 de schismă, iar aceasta a lăsat în sufletele ortodocşilor o amprentă mai adâncă decât însăşi distrugerea „cetăţii cetăţilor”. Pentru Romei, era absolut limpede că cea de-a IV-a Cruciadă urmărise de la început dizolvarea Imperiului Noii Rome, a Romániei. Sursele apusene, bineînţeles, aruncă greutatea asupra aspectelor religioase ale chestiunii: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiţi şi mai răi decât evreii” şi este considerată „o victorie a Creştinătăţii”. „Bizantinii”, printre altele, conştientizau faptul că, după 1204, principalul lor duşman erau Francii „latini”, singurii care primejduiau credinţa ortodoxă şi tradiţia neamului. Astfel a luat fiinţă atitudinea antiunionistă, care a preferat „prieteniei” Francilor, colaborarea (temporară) cu otomanii, alegând conştient între cele două rele. Această conştiinţă se va exprima teologic în mod răspicat, în secolul al XVIII-lea, prin Sfântul Cosma Etolianul: „Şi de ce nu a adus Dumnezeu alt Împărat, căci erau multe regate primprejur cărora ar fi putut să dea [Împărăţia], şi a adus turcii din Kókkini Miliá şi le-a dăruit-o ? Ştia Dumnezeu că celelalte regate fac rău credinţei, dar nu şi Turcul. Dă-i bani şi pune-i căpăstru. Ca să nu ne pierdem, [de asta] i-a dat-o Turcului, iar Dumnezeu l-a pus pe Turc ca pe un câine să ne păzească”. Sfântul Cosma a dat, astfel, un răspuns unioniştilor care cugetau asemenea apusenilor.

Odată cu ocuparea Oraşului, Cruciaţii au căzut de acord (acord semnat chiar sub zidurile cetăţii) în privinţa instaurării unui stat constantinopolitan franco-latin şi a împărţirii imperiului (partitio Romaniae este termenul folosit de aceştia, iar de aici reiese numele adevărat al Imperiului Bizantin: Romania). Toate aceste acţiuni ale cuceritorilor franci presupuneau o coerenţă neîntreruptă între factorul politic şi cel religios, coerenţă care domnea de secole, de altfel, atât în Apusul latin, cât şi în Răsăritul roman. Astfel, după alegerea Împăratului (comitele Balduin de Flandra), a avut loc şi alegerea Patriarhului (veneţianul Thomas Morosini). În paralel cu instaurarea hegemoniei france, pe tot teritoriul istoric grecesc au fost înfiinţate structuri religioase sub jurisdicţie papală. Astfel, motivele de conflict dintre invadatorii Franci şi supuşii greco-ortodocşi au avut o dublă origine, politică şi, mai ales, bisericească. Instalarea ierarhiei latine în toate domeniile france a vizat aducerea maselor ortodoxe sub suzeranitatea scaunului papal şi a principilor franci.

Scaunul papal, prin persoana de mare anvergură a papei Inochentie al III-lea, a vizat, cu sprijinul dominaţiei france şi prin extinderea suportului politic franc în Orient, supunerea rapidă a Bisericii Ortodoxe, papei de la Roma. Acesta, de altfel, a fost scopul urmărit cu obstinenţă de papalitate în toţi anii de după schismă. Printre altele, supunerea Bisericii Ortodoxe papei era şi angajamentul luat de pretendentul la tronul constantinopolitan, Alexie, fiul împăratului detronat Isaac al II-lea Anghelos (1195-1204), care cerea ajutorul papei. Dogele veneţian Eric Dandolo a sprijinit alegerea lui Tomaso Morosini ca patriarh latin de Constantinopol şi conducător spiritual al Imperiului latin. Dar şi împăratul latin Balduin a devenit, de bunăvoie, supus la Papei, care i-a întors susţinerea noului Împărat. Pentru Papa şi statul său, impunerea clerului latin în Orient era mai valoroasă decât prada obţinută în urma cuceririi. Pentru aceasta, a organizat ierarhia latină în aşa fel, încât lupta pentru supunerea ortodocşilor să fie fructuoasă. Cei care nu recunoşteau pe împăratul latin şi ierarhia latină erau consideraţi schismatici.

Organizarea luptei pentru supunerea Răsăritului ortodox le-a revenit Legaţilor papali. Această campanie a bulversat Ierarhia ortodoxă. Mulţi ierarhi ortodocşi s-au refugiat în cele trei state greceşti (Niceea, Trapezunt şi Epir). Ierarhii ortodocşi rămaşi în scaunele lor au suferit tot felul de presiuni pentru a deveni supuşi scaunului papal, iar în locurile vacante au fost hirotoniţi latini. Astfel, 22 de arhiepiscopii şi 56 de episcopii au fost anexate Patriarhiei Latine de Constantinopol, fără ca acestea să facă vreun jurământ de supunere Papei. „Impunerea francocraţiei în teritoriile Imperiului a constituit o nouă inflamare a conflictelor dintre cuceritorii occidentali şi populaţia locală”.

Papa Inochentie al III-lea, la Sinodul de la Lateran (1215), pentru a preîntâmpina rezistenţa ortodoxă şi a facilita supunerea maselor largi dogmei papale, a creat instituţia infernală a Uniaţiei. Instituţia Uniaţiei, care, ca un mecanism de asediu şi „cal troian”, s-a impus mai apoi în anumite zone ale Orientului ortodox, rămâne până astăzi un obstacol esenţial în dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici şi cel mai important impediment în calea unirii. Contrar aşteptărilor, însă, şarja uniată asupra Răsăritului (prin intermediul Ordinului Iezuit), a contribuit la menţinerea devotamentului popular faţă de Ortodoxie. Sinodul [de la Lateran] a decis menţinerea rânduielilor bisericeşti ortodoxe, cerând doar recunoaşterea primatului papal (şi, în consecinţă, a instituţiei papale) şi supunerea faţă de scaunul papal. Această tactică a provocat, însă, o şi mai mare şi mai acerbă rezistenţă.

Situaţia Bisericii Ortodoxe în zonele stăpânite de latini era cu adevărat tragică. Ierarhii care nu se refugiaseră şi rămăseseră în episcopiile lor au fost privaţi de terenurile bisericeşti, care au fost confiscate de Latini, şi-au pierdut orice drepturi, astfel încât păstorirea devenise, dacă nu cu neputinţă, în tot cazul, extrem de dificilă. După cum scrie vrednicul de pomenire Profesor Gherásimos Konidáis, ierarhii ortodocşi care plecaseră din teritoriile deţinute de Latini au adus un deserviciu Ortodoxiei, „pentru că nu au dat ocazia Latinilor de a-i persecuta”. În teritoriile în care a fost introdus cler latin, a intrat în funcţiune instituţia protopopului conducător al ortodocşilor, fără drept de hirotonie, din moment ce nu era episcop. Astfel, lumea ortodoxă s-a smerit şi mai mult, cu toate că aproape toţi protopopii au activat cu zel şi consecvenţă în lucrarea lor (în Creta, în insulele Ionice). Instituţia protopopiei a înlesnit rezolvarea multor probleme serioase. Papa Inochentie a prevăzut ca menţinerea unui episcop ortodox în scaunul său să urmeze anumite reguli:

a. să fie chestionat dacă îl acceptă pe Papa drept cap, iar de nu, să fie caterisit şi locul său să fie luat de un „episcop” latin,

b. episcopii rămaşi trebuie mirunşi (această decizie, dată la începuturile ocupaţiei, a fost ulterior retrasă),

c. Patriarhul latin de Constantinopol are dreptul primit de la Papa de a hirotoni ierarhi ortodocşi în teritoriile ortodocşilor, iar dacă aceştia nu sunt primiţi, să fie hirotoniţi latini,

d. pentru că bisericile au fost date latinilor, poporul era nevoit să participe la slujbele acestora. Această împărtăşire a ortodocşilor cu latinii era, de regulă, de nevoie, şi nu poate fi considerată o acţiune liberă ori o alegere a ortodocşilor, astfel încât să fie vorba de intercommunio.

Desigur, prezenţa Harului şi a Dragostei lui Dumnezeu faţă de ortodocşii constrânşi este, în multe cazuri, palpabilă. Astfel, episcopii latini, cu mentalitatea lor feudală, rămâneau, de regulă, puţină vreme la reşedinţa lor, adesea veneau doar pentru a-şi ridica veniturile (de exemplu, în Creta). La fel, clericii trimişi de Papă în Răsărit nu erau dintre cei mai buni, nici măcar în ce priveşte educaţia, influenţa lor asupra populaţiei ortodoxe fiind extrem de limitată. Populaţia ortodoxă a rămas credincioasă conducerii ei  (Patriarhiei Ecumenice), care a găsit diverse modalităţi de comunicare şi de păstorie. Veneţienii, îndeosebi, erau preocupaţi de a avea propriul cler, datorită opoziţiei Veneţiei faţă de Roma şi de Papă, dar şi datorită spiritului naţional al Serenissimei Republici („mai întâi veneţieni, şi apoi creştini”). Populaţia era greu de influenţat de către elementul latin, lucru valabil chiar şi pentru cei înstăriţi şi nobili, puţini membri ai acestei clase aderând deschis la catolicism, cei mai mulţi apelând la o tactică a înşelării politice şi diplomatice a veneţienilor şi a latinilor, cu succese notabile. Cei mai mulţi dintre romano-catolicii din Grecia contemporană sunt urmaşii familiilor latine care s-au stabilit în Răsărit, lucru care se vede cel mai bine din numele lor de familie.

* * *

În încheierea acestei scurte expuneri, putem trage câteva concluzii:

a. După cum remarcă, foarte exact, Profesorul Vlásios Feidás, „consecinţele acestei devieri inevitabile a Cruciadei au fost extrem de dureroase pentru relaţiile dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului, pentru că, pe de-o parte, caracterul bisericesc al relaţiilor a fost alterat, iar pe de alta, schisma a fost alimentată de opoziţia bizantinilor faţă de orice fel de prezenţă occidentală în Orient”. Romeul de rând a conştientizat rapid semnificaţia uriaşă a căderii Constantinopolului şi a dizolvării Imperiului Noii Rome. În decursul ocupării france, antipatia faţă de franco-latini va contribui la concordia [dintre bizantini]. Doar uniaţii vor simpatiza Roma cea veche. După 1204, din pricina ruperii unităţii dintre naţiunile care alcătuiau Imperiul, se va acorda o mai mare importanţă naţionalităţii (provenienţei), luând fiinţă un naţionalism timpuriu. Trauma suferită de prestigiul naţional va da naştere Marii Idei, ca dorinţă de redobândire a Constantinopolului şi de reconstituire a Imperiului. Această idee va fi îmbrăţişată şi cultivată în diverse versiuni, dar cu precădere în spaţiul eclesiastic.

b. Falia dintre Orient şi Occident, creată odată cu schisma de al 1054 se va lărgi, devenind de netrecut. Francii au dovedit că nu complotau doar împotriva vieţii noastre, ci mai rău, împotriva înseşi credinţei noastre (Sf. Cosma Etolianul).

c. Din acest motiv, toate încercările unioniste ale Împăraţilor Noii Rome din secolul al XI-lea şi până în secolul al XV-lea, au eşuat, Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) fiind respins cu atâta fervoare. Neîncrederea faţă de papalitate şi, în general, faţă de Apusul creştin, a continuat pe toată durata dominaţiei otomane şi veneţiene, supravieţuind până astăzi, putând să fie exprimat prin sentinţa modificată «Timeo Latinos et dona ferentes» (Fereşte-te de Latini chiar şi atunci când fac daruri)!

d. Cruciadele, îndeosebi cea de-a patra, prin desfacerea şi dizolvarea Imperiului Noii Rome, au dat un impuls direct dezvoltării şi întăririi islamului. Constantinopolul a fost recâştigat în 1261, dar Imperiul nu şi-a regăsit niciodată vigoarea şi forţa de dinainte. Aşa după cum excelent observa şi Hélène Glykatzi-Ahrweiler, după 1204, Constantinopolul era “un oraş condamnat la pierzare”.

e. Cruciada a patra a avut consecinţe majore şi pentru restul Europei. “O lume nouă a început să apară în Occident, din ale cărui multiple reorganizări va lua formă, în veacurile următoare, chipul Europei”. Nu găsesc alt cuvânt mai potrivit pentru încheiere decât observaţia marelui cercetător Sir Edwin Pears vis-a-vis de parcursul: “Consecinţele celei de-a patra Cruciade au fost cu totul catastrofale pentru civilizaţia apuseană. Strălucirea civilizaţiei greceşti, întreţinută de Bizanţ vreme de nouă veacuri după alegerea Constantinopolului drept capitală, a fost stinsă brusc. Severitatea, îngustimea şi caracterul evreiesc al civilizaţiei occidentale s-au dezvoltat cu o foarte mică intervenţie din partea bucuriei şi frumuseţii vieţii greceşti […]. Crima celei de-a patra Cruciade a lăsat Constantinopolul şi Peninsula Balcanică pradă a şase secole de barbarie şi a zădărnicit tentativele lui Inochentie şi viitorilor oameni politici de a cuceri Siria şi Asia Mică de dragul Creştinătăţii şi civilizaţiei. Pentru a putea înţelege semnificaţia deplină a cuceririi latine a Constantinopolului, trebuie să încercăm să conştientizăm ceea ce ar putea fi astăzi civilizaţia Europei Occidentale dacă Románia nu ar fi fost distrusă în urmă cu şase veacuri”.

Din acest motiv, astăzi este nevoie de o acţiune seismică din partea Bisericii Romano-catolice, nu doar de un simplu, „ne pare rău”, şi îndeosebi din partea papalităţii, pentru ca necesara încredere în relaţiile contemporane să poată lua fiinţă. Această acţiune nu poate veni, însă, niciodată, din zona cultivării relaţiilor prieteneşti, lumeşti şi din discursurile non-teologice din cadrul întâlnirilor aniversare, ci dintr-o sinceră pocăinţă a papalităţii, însoţită de abandonarea dogmelor papale şi de încheierea existenţei ei ca stat. Pentru că aceste aspecte sunt cele care au dat naştere Cruciadelor şi duhului lor. Ortodocşii de pretutindeni pot, până atunci, să se roage şi să aştepte.

Sursa: Protopresbiter Gheórghios Metallinós, Căderea de la 1204 şi consecinţele ei

(pemptousia.ro)

La data de 12 aprilie 1457 avea loc Bătălia de lângă satul Dolhești (n.r. Doljești după Cronica lui Ștefan cel Mare), unde Ștefan cel Mare l-a înfrânt și alungat din scaunul Țării Moldovei pe Petru Aron.

După asasinarea lui Bogdan al II-lea din 1451 de către fratele său vitreg Petru Aron, Ștefan cel Mare a luat calea exilului împreună cu mama sa, mai întâi în Transilvania, apoi în Țara Românească.

La început de aprilie în anul 1457, împreună cu aproximativ șase mii de oșteni moldoveni, inclusiv o mie de munteni din Țara Românească oferiți de către Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare intră în Moldova pentru a pretinde tronul țării.

La 12 aprilie 1457, Petru Aron, surprins de incursiunea lui Ștefan cel Mare în Moldova, recurge la o acțiune pripită, atacând cu o armată strânsă în mare grabă. Petru Aron este învins și părăsește rușinos câmpul de luptă. Acesta este practic momentul când Moldova a câștigat un domnitor legendar: Ștefan cel Mare.

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie.” (Cronica lui Ștefan cel Mare)

După alungarea uzurpatorului și asasinului tatălui său, Ștefan cel Mare a organizat o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul Sucevii.” ( Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei)

(glasul.info)

Burebista (82-44 î.Hr.) este cunoscut în istoriografie drept cel care a reușit să unifice triburile geto-dace. Împrejurările în care a ajuns acesta la putere sunt încă neclare. Geograful antic Strabon afirmă că Burebista a ajuns în fruntea neamului său în urma unor războaie, fiind ajutat în administrarea noului regat de marele preot Deceneu.

Burebista a promovat o politică de expansiune teritorială, datorită mijloacelor militare de care dispunea. Și-a îndreptat atenția către vecinii săi, pe care, treptat, i-a supus. Noul teritoriu aflat sub stăpânirea lui Burebista se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Marea Neagră și din Carpații Păduroși până la Munții Haemus. De contemporani era considerat drept cel dintâi și cel mai mare dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al ținuturilor din stânga și din dreapta Dunării.

Pentru romani, statul geto-dac reprezenta un adevărat pericol. Mai mult, Burebista se implică în războiul civil din Imperiul Roman, care îi are ca protagoniști pe Cezar și Pompei, oferindu-și sprijinul celui din urmă. În acest context, Cezar iese învingător, Pompei și Burebista sfârșind asasinați în anul 44 î.Hr.. Uele surse susțin că Burebista ar fi murit în jurul anului 35 î.Hr..

Până să se implice în războiul civil de la Roma, Burebista a dus o politică de cuceriri. Acest lucru mulțumea aristocrația geto-dacă, care se bucura de beneficiile aduse de cuceririle lui Burebista. Odată cu schimbarea politicii într-una defensivă, aristocrații geți nu l-au mai acceptat pe Burebista ca rege, organizând un complot, care i-a curmat viața.

Acest complot a avut ca efect destrămarea regatului în mai multe state. Izvoarele vremii îi menționează în fruntea statului intracarpatic pe Deceneu, Comosicus și Coryllus, iar în Banat și Oltenia este precizat regele Cotiso. În urma campaniilor militare desfășurate de romani în Dobrogea, împotriva căpeteniilor locale Dapyx și Zyraxes, teritoriul situat între Dunăre și Marea Neagră a intrat sub stăpânirea Imperiului Roman în anul 27 î.Hr., fiind integrată la provincia Moesia. Un nou stat geto-dac, mai redus ca suprafață în comparație cu cel al lui Burebista, dar mai bine organizat, va apărea un secol mai târziu, sub domnia lui Decebal.

În martie Partidul Liberal (prim ministru Dimitrie Sturza) preia puterea

18 martie 1907, declararea stării de urgență

140000 de soldați mobilizați

Armata Română a deschis focul împotriva țărănimii

Aproximativ 11000 de victime

„represiunea armatei a fost excesivă” Constantin C. Giurescu, istoric

Masacrul de la Fântâna Albă

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când între 200 și aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.

Fondul situaţiei

Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.

Incidente premergătoare

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

Desfăşurarea masacrului

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.

Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

O listă parţială a victimelor identificate ulterior:

– Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
– Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
– Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
– Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
– Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
– Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
– Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor şi poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, şi un „măcel”.

Urmări

După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susţinut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înfiinţată. „A trecut un an, iar PSD şi PNL nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect şi dispreţul liberalilor şi social-democraţilor. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului“, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016

(Sursa: ro.wikipedia.org)

Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, un documentar TVR1

Documentarul semnat de Lucia Hossu-Longin reface istoria zilei de 1 aprilie 1941 când un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

(youtube.com)

Citeste mai mult: unitischimbam.ro

Cetatea Rupea este una dintre cele mai vechi fortificaţii aflate pe teritoriul României. Ridicată pe Dealul Cohalmului, de unde domină întreaga zonă, a fost construitǎ și extinsǎ între secolele al XIV-lea și al XVII-lea, ca cetate și refugiu pentru satele din împrejurimi. Considerată una din cele mai importante cetăți din zona Ardealului, Rupea ocupă o suprafaţă de aproape 12 ha cu zidurile, turnurile şi curţile sale interioare. Datorită poziţiei dominante pe care o are, în apropierea Drumului European E60, oferă o imagine spectaculoasă, vizibilă de la mare distanţă.

Cetatea Rupea a avut un rol important atât în ceea ce privește strategia de apărare a zonei, cât și în zona administrativă, fiind cunoscută și ca scaun săsesc. Rupea este atestată documentar de la 1324, sub numele de Kuholm, şi a servit ca ultim refugiu al saşilor răsculaţi împotriva regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei. Dar acesta nu este și anul în care a fost întemeiată cetatea, specialiștii vorbind despre existența unor dovezi din care reiese că locația a fost folosită încă de pe vremea dacilor și a romanilor.

Astfel, pe timpul dacilor, pe aceste locuri a fost ridicată o „dava” (așezare dacică dezvoltată din punct de vedere economic și social) cunoscută sub numele de Rumidava sau Ramidava. Cucerită ulterior de romani, cetatea Rumidava devine castrul roman Rupes, nume care se poate traduce prin„stâncă” sau „piatră”. Numele dat de romani este legat de faptul că cetatea a fost construită pe un masiv de bazalt. Tot așa s-a ajuns și la numele localității care s-a dezvoltat în jurul dealului pe care este construită fortăreața.

În ciuda rolului său istoric și cultural deosebit, Cetatea Rupea a fost neglijată de-a lungul perioadei comuniste, ajungând o ruină, majoritatea zidurilor fiind aproape distruse. Începând cu anul 2002, autoritățile locale şi cele de la Consiliul Judeţean Braşov au început să caute finanţare, pentru a reda cetăţii farmecul de altădată. Lucrările de restaurare s-au întins pe durata a trei ani, timp în care s-au refăcut zidurile exterioare şi cele patru turnuri. Pentru a facilita accesul turiştilor la cetate, s-a construit un drum asfaltat și o parcare de 100 locuri. Autoritățile au asigurat și iluminatul cetății pe timpul nopţii, astfel încât priveliştea pe care o oferă turiștilor veniți pe drumul naţional E 60 este una foarte spectaculoasă.

România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.
Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Documente referitoare la martiriul lui Horea şi Cloşca

Epilogul dramaticei Răscoale ţărăneşti de la 1784-1785 a fost execuţia barbară a căpeteniilor ei, Horea, Cloşca şi Crişan. Referitor la acest sângeros epilog prezentăm două documente: scrisoarea profesorului Iosif Gabri din Alba Iulia adresată prietenului său, Daniel Emeric de la Roma şi pe cea a omului de afaceri (săpunar ?), Iohan Andreas Maetz din Alba Iulia adresată fratelui său Mihael, din Sighişoara(1). Scrisoarea lui I. Gabri, cea mai importantă, este scrisă în limba maghiară, pe o hârtie groasă, fină, cu cerneală neagră şi se păstrează la Biblioteca Documentară Batthynaeum din Alba Iulia. I. Gabri a fost profesor, între anii 1771-1796, la gimnaziul de pe lângă Episcopia româno-catolică din Alba Iulia. Scrisoarea lui I. A Maetz are 3 pagini, este scrisă îngrijit, în limba germană şi se află la Muzeul din Sighişoara.

Pe lângă relatările referitoare la execuţia corifeilor Răscoalei ţărăneşti din 1784-1785 ambele scrisori mai conţin şi unele informaţii, relativ importante pentru istoria Transilvaniei, asupra cărora vom reveni cu alt prilej.

Primită la Roma la 26 martie 1785
Alba Iulia , 2 martie 1785

Iubite domnule părinte

În sfârşit s-a terminat cu lumea lui Horia !

O ! de nu s-ar mai ivi în primăvara aceasta mai mulţi Horia !

În dimineaţa zilei de 26 februarie, între orele 10 şi 11 în faţa Gărzii celei mari, fiind de fată o mare mulţime, s-a dat citire în limbile germană şi română a sentinţelor de condamnare la moarte a lui Horea şi Cloşca; în nemţeşte a citit-o auditoriul ostaşilor grăniceri, iar în româneşte domnul Erckard, translatorul Excelentei Sale contele Iankovits. Sentinţa prevede ca aceştia să fie duşi până sub furci (locul execuţiei) şi acolo de vii să li se frângă oasele cu roata, mai întâi lui Cloşca, apoi lui Horea; iar după ce vor fi frânţi, să fie tăiaţi în bucăţi, măruntaiele să fie îngropate sub furci, câte o bucată din trupul lor să fie pusă aici pe roată, iar celelalte părţi să fie expuse în acele locuri unde au săvârşit atâtea crime, aprinderi şi prădăciuni.

După cum prevedea sentinţa, întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie pe la ceasurile 9 şi jumătate , Horia şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schismatic. Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulţimea care a fost de fată. Ei au fost însoţiţi de un excadron de cavalerişti din Ioscana în ţinută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestri orăşeni şi de haiduci. Batalionul pedeştrilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreţii s-au aşezat pe cele două aripi. Eu, prin bunăvoinţa unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul în formă de careu şi între cavalerie şi astfel, am văzut de la început execuţia şi parada, cum văd această foaie de hârtie în faţa mea. În afară de nobili şi oameni mai deosebiţi din comitate au trebuit să fie de faţă mulţi oameni prosti şi asta se poate aprecia din faptul că din fiecare sat a celor patru comitate au trebuit să ia parte, după o grea poruncă, câte sase oameni prosti, trei bătrâni şi trei tineri, prin urmare a trebuit să fie cel putin cinci mii de oameni. Cloşca a primit cel putin 20 de lovituri până si-a dat sufletul.

În timp ce Cloşca era frânt cu roata, Horea, legat, a fost ţinut în picioare de doi ucenici ca să vadă de ce moarte şi prin ce chinuri grozave a trebuit să moară ucigaşul său tovarăş.

După ce s-a terminat execuţia lui Cloşca şi i-a dat leşul la o parte, l-au urcat pe Horea pe patul său şi l-au legat; în vaiete au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri, din porunca domnului Eckard, au început să-i lovească pieptul şi astfel, după opt-nouă lovituri a murit. N-am mai voit să văd şi despicarea lor în bucăţi, mi-am întors calul şi am venit în cetate, unde am povestit cele văzute lui Ştefan Regeny, Iosif K. Nagy şi colegilor mei profesori care m-au aşteptat acasă.

Excelenta sa contele Iankovits pleacă mâine la Timişoara, dar cu mai putin însoritori decât a venit, deoarece însoritorul său, consilierul Fraycsek s-a mutat pe lumea cealaltă în săptămâna trecută, iar pe subprefectul legal, pe ilustrul domn Ladislau Bela, l-au înmormântat în Aiud dimineaţa trecută, după ritul calviniştilor.

Pe robii care au mai rămas, i-au predat comitatului ca să-i judece după faptele lor, iar sentinţa, înainte de a fi pronunţată să fie înaintată Majestăţii Sale. Între aceştia se află şi preoţi, care pe lângă că au prădat, au îndemnat poporul sălbatec la omor şi prădăciuni.

Majestatea Sa a dat poruncă în toată tara că oriunde se va găsi contele Wasseleny să fie prins cu ajutorul soldaţilor. Domnul comisar, contele Ştefan Daniel, plecat la Datori, satul aceluia, a încercat cu vorba bună să-l înduplece pe contele Wasseleny să meargă la Sibiu. Au mai mers acolo şi domni, ca baronul Antonie Orban, groful Alexandru Bethnel, groful Ladislau Bethlen, baronul Iosif Balintet, baronul Iosif Bornemisza şi multi altii. Cu toate acestea după ce ei au iesit, excorta lor (militară) formată din soldaţi, dragoni din Savoia, au năvălit înăuntru, au apucat pe baronul Wasseleny de păr şi l-au legat. În zadar a strigat baronul Wasseleny: “Armă”, “Armă”, pentru că totul a fost în zadar. Ba chiar şi pe domnii mai sus amintiti, care au rugat soldaţii să-l trateze mai frumos pe baron, i-au împins cu patul pustii. O bucată de drum l-au dus pe baronul Wasseleny pe jos, apoi călăuza l-a legat de calul său şi l-a dus la St. Ivan (Sântioara); aceasta s-a întâmplat la 12 febr. În 19 febr., la St Ivan l-au pus în careta lui de sticlă şi l-au dus la Târgu- Mureş, în cetate; până acum cred că l-au pus în fiare şi i-au făcut identificarea ad notam.

(Domnia ta a citit sau a auzit noutăţi mai importante decât cele pe care vi le-am comunicat de la despărţire).

Despre prinderea lui Gheorghe Crişan şi aducerea lui aici, ştiu că v-am scris deja. Dar faptul că s-a sugrumat într-o noapte în închisoarea de sub Gardă cu legătoarele de la izmene, poate că nu v-am comunicat, şi că gâzii l-au dus sub furci şi l-au tăiat în patru; o bucată au lăsat-o aici, iar celelalte le-au dus în alte părţi.

Reutenstrauch a scris o cărticică în limba germană pe care calvariştii au tradus-o în ungureşte şi au umplut cu ea tot Ardealul, sub titlul: “O scrisoare înaintată Sfântului Papă de la Roma, lui Papa Pius al VI-lea”. Această carte a fost combătută foarte bine (într-o lucrare) de onorabilul domn Andrei Ferenczi, predicatorul din Târgu – Mureş, cu titlul “Combaterea scrisorii înaintată Sfântului Papă Pius al VI-lea, scrisă de Ferenczi Andrei”. Din numele său a făcut anagramă.

Excelenta Sa episcopul i-a obţinut aprobarea de la Viena şi zilele trecute i-a tipărit-o în tipografia sa din Cluj. Partea cea mai mare, după cum se poate observa este lucrarea Excelentei Sale, pentru că în ea se află foarte multă ştiinţă.

Acesta să fie destinul deocamdată. Un bucuros “aleluia”

I(osif) G(abri)

Prea onorate frate !

Domnia Ta m-a onorat cu o scrisoare încă de două luni în urmă şi eu vă sunt dator cu un răspuns. Vă rog să mă iertaţi pentru tăcerea mea atât de îndelungată şi sper că nu-mi veţi face reproşuri, cunoscând că am fost nevoit să fac fată multor neplăceri. Noi suntem cu toţi bucuroşi şi sănătoşi – slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, şi dorim să ne bucurăm din inimă dacă am afla acelasi lucru şi despre dumneavoastră.

În ceea ce priveşte execuţia căpeteniilor răsculaţilor din ţara noastră a fost complet îndeplinită tocmai într-o formă cu totul militară. Delicvenţii au fost transportaţi până la locul execuţiei, sub paza unei trupe de 300 de soldaţi infanterişti şi a unui excadron de husari din Ioscana. Acolo domnul general auditor le-a citit, în public, în limbile germană şi română, sentinţa pentru faptele lor groaznice şi barbare. După aceea Cloşca a fost cel dintâi zdrobit cu roata de jos în sus, până la moarte, apoi Horia, prin intervenţia contelui Iankovitsch a primit , în numele Majestăţii Sale, cele două lovituri de gratie în piept, iar după aceea a fost zdrobit cu roata de jos în sus. După îndeplinirea execuţiei cele două trupuri au fost tăiate în patru bucăţi, capetele au fost fixate pe casele lor proprii, iar celelalte părţi ale trupului au fost expuse în locurile în care au comis fapte de adevăraţi câini turbaţi fiind fixate pe lângă drumuri spre învăţătura celorlalţi răsculaţi români.

Al treilea căpitan de oaste, cu numele de Crişan, s-a sugrumat el însusi în închisoare, sub (poarta) Gărzii principale, în cetate, dar cadavrul lui, a fost târât la locul execuţiei şi tăiat în patru părţi: capul a fost fixat pe casa lui proprie, iar celelalte părţi ale trupului au fost trimise să fie expuse pe marginea drumurilor. Ceilalţi (răsculaţi) care au fost prinşi, au fost pedepsiţi, unii la moarte, altii la închisoare pe viată iar altii cu 90 până la lovituri (de baston) şi apoi lăsaţi în libertate; dar mai sunt câtiva deţinuţi despre care nu se poate afla nimic sigur, despre care va fi soarta lor.

Gândurile mele despre însurătoare au fost întotdeauna pe primul plan, dar zadarnic; tulburările m-au ţinut departe de a încerca aşa ceva. Pentru un tânăr începător ca mine absenta îndelungată de la lucru este foarte păgubitoare. Am pus ochii la Sibiu pe o fată, adică fiica Domnului Martin Spetz, măcelar, cu numele de Sofia. Acesta este o cunoştinţă a Doamnei Hirling, deoarece sora vitregă a Doamnei Hirling este mama vitregă a fetei. Eu am ţinut mult la ea dar până acum n-am primit nici un semn. Cel mai profund compliment doamnei Mamă şi tuturor stimaţilor prieteni.

Va trimit câteva reproduceri ale căpitanilor de oaste ai răsculaţilor, căre au fost desenaţi după original.

Vă sărutam pe toţi din inimă şi rămânem al prea cinstitului domn şi frate.

Foarte prea îndatorat

Ion Andr. Maetz m.p.

Scrisă la Alba Iulia (Karlsburg) la 31 martie 1785

Discordantele dintre informaţiile cuprinse în aceste două scrisori sunt relativ insignifiante: referirea la citirea sentinţei de execuţie: între caracterul detaliat şi punctual al descrierii execuţiei şi cel sumar, concis; legat de obiectul sinuciderii (uciderii) lui Crişan privitor la numărul celorlalţi ţărani întemniţaţi şi caracterul pedepselor s.a.

Concordantele dintre elementele relatate sunt numeroase şi obiective: caracterul şi numărul militarilor care au escortat cele două care cu Horea şi Cloşca; ordinea execuţiei lor; unele detalii din timpul execuţiei; locul întemniţării lui Crişan informaţii referitoare la arestarea şi escortarea contelui Wcsselenyi; polemica dintre catolici şi reformaţi de atunci în Transilvania; poziţia ostilă fată de răscoală şi conducătorii ei etc.

Cu toate acestea, scrisorile rămân documente valoroase care elucidează, în mare parte, epilogul răscoalei ţărăneşti condusă de Horea, Cloşca şi Crişan în Transilvania.

Prof. Dr. Cloşca L. Băluţa

(dacoromania-alba.ro)

Denumirea de vlah ne-a fost dată de popoarele germanice, pentru care „romanus” era tradus cu „walalh”. Prima ştire sigură consemnată despre vlahi ne este oferită de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos. În anul 976, David, fratele ţarului bulgar Samuil este ucis de nişte „vlahi cărăuşi”. Trei ani după aceea Niculiţă primeşte din partea împăratului bizantin Vasile al II-lea conducerea „vlahilor din Elada”. În 1066, vlahii din regiunea Larissa se răzvrătesc contra autorităţilor. Rebelii condusi de Protospatharios Niculiţă Delphinos sunt recrutaţi atât dintre vlahi cât şi dintre bulgari. Importanţa comunităţii de vlahi este recunoscută neoficial de autorităţiie bizantine şi prin crearea unui corp de armată compus numai din vlahi…

Vlahii în lupta cu armatele Bizantului

În una din diminetile lui octombrie 1185, în fata bisericuţei purtând hramul Sfintului Dimitrie din Tărnovo, doi ţrati, Petru şi Asan, vorbesc în faţa mulţimii adunate, îndemnându-i să se elibereze din robia în care îi ţinea împăratul Bizanţului, Isaac II Anghelos. Aceea a fost scânteia unei puternice răscoale care va zgudui timp de 2 ani întinsul imperiu grecesc al Bizantului şi va pune bazele unui imperiu pe care multi preferă să-l treacă sub tăcere, ca cum ar fi vorba de o greşeală a istoriei: Imperiul româno-bulgar.

Prima confruntare dintre răsculati si oastea bizantină s-a soldat cu un eşec din partea rebelilor. Petru si Asan s-au retras la nordul Dunării unde, cu ajutorul cumanilor si al vlahilor din această zonă si-au refăcut armatele si au atacat cu furie oastea lui Isaac Anghelos.

În 1188, după mai multe lupte cu bizantinii, un armistiţiu recunoştea lui Petru si Asan stăpânirea unui teritoriu între Balcani si Dunăre. În anul 1189, cei doi ofereau împăratului german Frederic I Barbarosa un ajutor de 40 000 soldaţi ca să cucerească Ierusalimul, punând condiţia ca acesta din urmă să cucerească Constantinopolul si să le recunoască independenţa. Propunerea a fost respinsă iar luptele dintre bizantini si vlahii răsculaţi sprijiniţi de bulgari au urmat cu şi mai mare îndârjire. Din păcate, în 1196 Asan este ucis în palatul său din Pirnovo de boierul Ivanco. Rămas singur, Petru şi-a asociat la domnie pe fratele său mai mic, Ioniţă. În 1197, Petru impărtăsea aceeasi soartă ca fratele său mai mare, la rîndul său, asasinat.

Rămas singur, Ioniţă a încercat să consolideze statul ridicat de fraţii săi. A supus puterii sale pe boierii care manifestau tendinţe centrifugale, a mărit oastea şi a inzestrat-o cu armament modern şi a obţinut recunoaşterea independenţei statului său din partea puterilor apusene. În 1204 imperiul bizantin se prăbuşea pentru a face loc Imperiului latin – conducătorii celei de a 4-a cruciade cucerind Constantinopolul. Profitând de nemulţumirile maselor populare împotriva noii conduceri, Ioniţă a purtat lupte contra oştilor apusene pe care le-a decimat în anul 1205 sub zidurile Constantinopolului. Împăratul Balduin de Flandra a fost luat prizonier și a murit în închisoarea din Tărnovo.

Alianţele dintre impăratul Henric, fratele lui Balduin şi cel de la Niceea – imperiu nou creat de fugarii greci din Constantinopol – l-a împiedicat pe Ioniţă să se declare împărat. În 1207, acesta din urmă cădea asasinat, aidoma fraţilor săi, de un soldat din armata sa.

O perioadă critică

A urmat o perioadă de regres între anii 1207-1218. În acest timp, ţar al imperiului a fost Borilă, nepot de soră şi urmaş al lui Ionită. Dar marii feudali nu agreau spiritul centralizator al statului şi făceau tot posibilul să îl destrame. Totul a culminat cu o răscoală a boierilor împotriva lui Borilă desfăşurată în anul 1211. Neputincios, acesta din urmă a cerut ajutor regatului maghiar şi i-a înfrânt pe insurgenţi.

Pentru a împiedica destrămarea statului, în 1213 Borilă şi-a căsătorit fiica, pe frumoasa Maria cu împăratul Imperiului Latin, Henric de Flandra. Iniţial, la refuzul împăratului de a se căsători cu o femeie considerată de el de cea mai joasă speţă, marii baroni i-au spus: „….o să o faceţi sire, pentru că aceşti oameni sunt cei mai temuţi şi mai tari din întreg imperiul şi chiar de pe Pământ.” La moartea lui Henric, în 1216, poziţia lui Borilă a slăbit. Ioan, fiul cel mai mare al lui Asan I revenise din pribegie şi revendica tronul părintesc. În 1218 el a ocupat Tărnovo, capitala ţării şi a preluat domnia. incercând să fugă, Borilă a fost, la rândul său, prins şi orbit de oamenii noului ţar.

Marele imperiu al românilor și bulgarilor

Ioan Asan al II-lea a avut o domnie lungă, până în anul 1241 şi a ridicat imperiul româno-bulgar pe aceeaşi treaptă cu marile puteri ale vremii. A cosolidat puterea centrală şi a folosit în favoarea sa contradictiiie rezultate din destrămarea imperiului bizantin.

Deşi iniţial menţinea relaţii cordiale cu regatul maghiar, cu Roma şi cu Imperiul Latin, odată cu abdicarea împăratului Robert, Ioan se îndepărtează tot mai mult de Constantinopol, ruptura relaţiilor cu acesta ducând şi la ruperea legăturilor cu regatul maghiar şi cu Papa. Ioan s-a apropiat tot mai mult de împăratul de la Niceea, Vatates, căsătorindu-şi fiica, Elena, cu moştenitorul tronului şi fiul lui Vatates, Teodor.

Succesele celor două armate reunite au produs îngrijorarea Papei care, în 1236 a cerut regelui maghiar să intervină în sprijinul Constantinopolului latin, intervenţie rămasă doar in stadiul de proiect din cauza invaziei tătare din anul 1238. Moartea lui Ioan Asan al II-lea a intervenit tocmai în momentul în care era mai multă nevoie de geniul său militar şi politic. Au reinceput luptele dintre diferite partide de boieri. Fiul său, Căliman I Asan (1241-1246) a fost ucis de o conjuraţie, aceeaşi soartă având-o şi fratele său, Mihail Asan, care a domnit între 1246-1256 şi vărul Ior, Căliman II Asan (1256-1257), ucis la rândul său de boieri…

Cu efemera domnie a lui Căliman II s-a stins dinastia românească a celui de al doilea ţarat româno-bulgar, care, ca stat, va fi desfiinţat în secolul XIV de către turci.

Telul Asăneştilor a fost să întemeieze o monarhie românească cu capitala la Constantinopol. Nu a fost reaiizat din cauza fărâmitării teritoriale si a intereselor contradictorii din această parte a lumii.

Imperiul creat de românii aflaţi la sud de Dunăre şi de bulgari, merită să fie amintit pentru că el ne arată măreţia poporului nostru şi valoarea noastră militară. Şi mai treluie amintit şi ca lecţie a istoriei, lecţie care s-a repetat sute de ani la rând şi care ne demonstrează că românii nu au putut fi învinşi niciodată de străini ci doar cu ajutorul unor trădători din interior, asa cum se procedeaza si acum, in zilele noastre, de către mai modernii politicieni.

(enigmatica.ro)

Secuii nu sunt unguri! Ei și-au pierdut identitatea treptat, iar astăzi își imaginează că sunt maghiari. În realitate, istoria lor este una dramatică, fiind victime ale politicii ungurești de maghiarizare forțată. Dacă acum mai bine de 400 de ani au fost aliați ai lui Mihai Viteazul și au luptat chiar și împotriva ungurilor, astăzi sunt aliații Budapestei și, prin unii dintre secuii extremiști, reprezintă vârful de lance al politicii de destabilizare a României. A se vedea și cazul tentativei de atentat terorist din aceste zile care, dacă ar fi reușit, ar fi dus la conflicte interetnice majore, cu consecințe imprevizibile!

Ceea ce cu siguranță că nu se predă în școlile maghiare din România sau Ungaria sunt episoadele din istoria Evului Mediu în care secuii au fost lipsiți de drepturi și au simțit pe propria piele furia crudă și răzbunătoare a ungurilor acelei epoci. Oare secuii mai știu de așa-numitul Veres Farsangsau Carnavalul Sângeros din iarna anului 1595-1596 când, în urma răscolei lor ÎMPOTRIVA NEMEȘIMII UNGUREȘTI, mulți dintre ei au avut parte de torturi și mutilări inimaginabile și de o moarte cumplită?!? Sate secuiești incendiate, secui trași în țepe  cu capul în jos (țeapa a intrat prin gură și a ieșit prin anus), secui mutilați prin tăierea nasului, a urechilor, a buzelor – bătuți, după mutilare, până la moarte… și toate astea pentru că și-au cerut drepturile firești care i se cuvin oricărui om. Vorbește istoria maghiară despre acest fel de episoade din trecutul ei?

Cum s-a ajuns aici? Haideți să aflăm câte ceva despre contextul în care au avut loc aceste povești de groază, pe scurt…

Pe vremea când Mihai Viteazul (numit de dușmani MALUS DACUS – Dacul cel Rău) ajungea domn al Țării Românești, secuii de rând din Transilvania trăiau sub împilarea crâncenă a nobilimii ungurești, fiind deposedați de atribute militare, intrând într-un proces accentuat de iobagizare, precum populația românescă de aici. În momentul în care Mihai Viteazul se retrage în munți, ca urmare a conflictului militar cu  turcii, acesta îi cere sprijin lui Sigismund Bathory pentru a bloca trecătorile împotriva invaziei lui Sinan Pașa. În disperare de cauză, Bathory îi trimite la înaintare pe secui, dându-le în schimb, pentru a-i motiva, o diplomă prin care aceștia urmau să își recapete vechile drepturi, după război. Astfel, secuii participă alături de oastea lui Mihai Viteazul la eliberarea Târgoviștei și la bătălia de la Giurgiu, întorcându-se  mai apoi (câți au mai rămas în viață) în Transilvania. Ei bine, imediat după întoarcerea lor, drepturile promise pentru a-i motiva să meargă la la război le sunt refuzate iar ei se răscoală. Răscoala este condusă prost iar secuii sunt învinși, satele lor fiind incendiate (satul Suseni este șters de pe fața pământului!) mulți găsindu-și moartea în chinuri, la ordinul lui Sigismund Bathory.

Ceva mai târziu, Mihai Viteazul le redă drepturile luate de unguri, iar în semn de loialitate și recunoștiință, o unitate militară formată din secui, aflată în ariergarda armatei lui Mihai Viteazul, se sacrifică până la unul pentru acesta, într-un uimitor act de vitejie, luptând din nou împotriva nemeșimii condusă de generalul Basta, la Mirăslău (18 septembrie 1600), și asigurând astfel retragerea domnitorului român…

Din păcate, secuimea nu mai este astăzi conștientă de adevărata ei identitate și face jocurile Budapestei, sub manipularea agenților acesteia din organizațiile maghiare de pe teritoriul României. Poate ar fi bine să le spună și lor cineva care e treaba cu istoria ocultată din propriile manuale de istorie…

(Daniel Roxin – ziarulnatiunea.ro)

Video

(adevarul.ro)