Istorie

Nu mai este ceva nou, ca romanii sunt un popor „ales”.La nivel mondial, Romaniei i se recunoaste de catre cei mai mari cercetatori faptul ca a dat start civilizatiilor lumii.

Un adevarat „Eden” egalitarian ar fi inflorit in partea central-estica a Europei acum aproximativ 7.000 ani. Savantii occidentali se declara fascinti de complexitatea si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei. In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.

Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia (în engleză Cucuteni-Trypillian culture şi ucraineană Трипільська культура), una dintre cele mai vechi civilizaţii din Europa, şi-a primit numele după satul cu acelaşi nume din apropierea Iaşiului, unde în anul 1884 s-au descoperit primele vestigii.

Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul Antic. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafaţă de 350.000 kilometri pătraţi, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova şi Ucrainei.

Pe teritoriul României cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi Basarabia şi se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat şi variat pictată.

Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni şi o ceramică dintr-o cultură neolitică din China. Între cele două culturi este o distanţă de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu faţă de cea de la Cucuteni.

Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii. S-au găsit şi figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice.

Populaţia aparţinând culturii Cucuteni avea o organizare protourbană, cu locuinţe mari, cu vetre interioare. Aveau ca ocupaţie vânătoarea, agricultura şi meşteşuguri casnice, cum ar fi: ţesut, olărit, confecţionare de unelte.

În locuinţele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost întâlnite câteva cazuri unde, în podeaua locuinţelor, au fost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptului că oamenii se îngropau la temelia caselor, în mod ritualic. Acest lucru pare să fie susţinut şi de lipsa necropolelor.

Specialiştii vorbesc despre un cult al zeiţei-mamă, dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite. Populaţia Cucuteni practica şi diferite culte solare evidenţiate mai ales prin pictură.

Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Ca formă, vasele diferă de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor.

(stiristul.com)

La 31 ianuarie 1418 se stinge din viață Mircea cel Bătrân, unul dintre cei mai străluciți voievozi pe care i-a avut Țara Românească, fiind considerat de cronicile germane „cel mai viteaz şi cel mai ager” dintre principii creștini ai acelor timpuri.

În timpul domniei sale dintre anii 1386 şi 1418, Țara Românească a atins cea mai mare întindere de până atunci, Mircea ajungând să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, el dovedindu-se un bun conducător atât în ceea ce privește treburile țării, cât și relațiile externe.

Conform cercetărilor istorice se pare că Mircea cel Bătrân era fiul lui Radu I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească și fratele vitreg a domnitorului Dan I, pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia în anul 1386.

Odată urcat pe tronul țării, Mircea se va opune tendințelor de expansiune ale Ungariei și Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și va încerca de asemenea să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani. Mircea va intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării, astfel că în 1395, sultanul Baiazid I zis și „Fulgerul” va trece Dunărea în fruntea unei forțe armate însemnate pentru pedepsirea domnitorului muntean.

Mircea bazându-se doar pe o mica armată și neputându-se opune într-o luptă deschisă armatei turcești, va alege o tactică de hărțuire căutând să atragă armata otomană într-un loc mlăștinos. Bătălia finală se va da la Rovine în ziua de 17 mai 1395, iar armata Țării Românești va obţine o importantă victorie împotriva turcilor. Dar întrucât sultanul otoman trimite noi trupe în Ţara Românească, Mircea cel Bătrân, ia decizia de a se retrage în Transilvania și de a aștepta ajutorul celorlalte țări creștine implicate în lupta antiotomană. Numai că în lipsa domnitorului din cetatea de scaun, turcii îl așază pe tronul țării pe Vlad Uzurpatorul, cel care va fi înlăturat de către Mircea în 1396, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

Tot în 1396, Mircea în calitate de principe creștin va participa la cruciada antiotomană încheiată cu dezastrul de la Nicopole, iar în anul următor 1397, pe râul Ialomița, Mircea cel Bătrân va zdrobi armatele otomane ce se întorceau din expediții de jaf în Transilvania. Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în vara lui 1402 va deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ce îl face pe Mircea să organizeze noi campanii împotriva turcilor, reușind în 1404 să se impună ca şi conducător peste Dobrogea.

Mai mult, el va lua parte la lupta pentru tronul imperiului otoman ajutându-l pe Musa Celebi să devină sultan pentru o perioadă scurtă. Sultanul Mahomed I însă reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah, iar pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual. Mircea cel Bătrân se va stinge din viață la Curtea de Argeș la 31 ianuarie 1418 și va fi înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, rămânând în istoria universală ca o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din această zonă.

Emil Rebreanu, fratele romancierului Liviu Rebreanu, isi doarme somnul de veci in cimitirul Palanca, judetul Bacau.

In urma cu un secol, mai precis pe data de 14 mai 1917 Emil Rebreanu, fratele marelui scriitor roman Liviu Rebreanu era executat de catre austro-ungari pentru ca simtise romaneste si pusese mai presus de orice dragostea de tara.

Ultima lui dorinta a fost sa fie inmormantat in pamantul liber al Romaniei. Pe placa de marmura de pe crucea de la capatai sta scris: Sublocotenentul Emil Rebreanu spanzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru ca a vrut sa treaca in randul Armatei Romane, sa lupte pentru reintregirea neamului.

Patria recunoscatoare nu l-a uitat.
Sursa: descoperanordest.ro

(George Aninoșanu)

Grotte de Chauvet, Ardennes (sudul Frantei). Datata : 36.000 de ani. Imaginati-va o scara cu 36 de trepte, fiecare a cate 1000 de ani. Primele doua trepte ne aduc la epoca lui Iisus, si mai raman de coborat 34 de trepte…Asta ca sa va faceti o idee.

Cine poate pretinde ca cei care au pictat cele 447 de reprezentari de animale au fost simpli vanatori -culegatori care se intelegea cu semenii lui prin semne?!

Enigmene trecutului nostru indepartat raman inca de nepatruns. Inainte de datarea cu Carbon 14 specialistii sustineau cu tarie ca Cauvet nu poate fi mai veche de 17.000 de ani (varsta picturilor din grota de la Lascaux, in Dordogne) deoarece oamenii arhaici nu putea avea timaginatia necesara pentru a face reprezentari atat de fidele. S-au inselat grav! Eu ii vad pe autorii acestor opere de arta traind in comunitati destul de complexe, cu o cultura deja definita, cu o mare capacitate de reprezentare, de abstractizare si de spiritualizare.

Continuam sa ne imaginam ca in urma cu 36.000 de ani Europa era populata de „omul cavernelor”, traind, desigur, in grote caci era incapabil sa construiasca un adapost. Doar pentru ca sunt singurele locuri unde au fost descoperite urme ale prezentei sale. Doar ca daca omul respectiv si-a construit adaposturi (case) din lemn in exterior, cum ar fi fost posibil ca dovezile sa reziste pana in vremurile noastre?!

Cred ca ne impunem niste limite uneori destul de ridicole.

(Marcela Feraru)

Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia, una dintre cele mai vechi civilizaţii din Europa, şi-a primit numele după satul cu acelaşi nume din apropierea Iaşiului, unde în anul 1884 s-au descoperit primele vestigii.

Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul Antic. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafaţă de 35.000 kilometri pătraţi, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova şi Ucrainei.

Cucuteni, una dintre cele mai misterioase civilizaţii ale preistoriei, cu o vechime mai mare decât cea mesopotamiană, a lăsat în urmă vestigii impresionante, care ar putea fi scoase la lumină în peste 1.800 de situri arheologice din România. Impresionează, de asemenea, misterioasa dispariție a acestei civilizații. Din cele peste 4.000 de așezări descoperite, 90% au fost distruse de foc. Specialiștii nu pot stabili dacă a fost un cataclism  sau o incendiere intenționată și nici motivul care a dus la această extincție. În prezent, paza obiectivelor nu este asigurată, existând riscul vandalizării. Căutătorii de comori vor distruge sit-urile, în căutarea de artefacte pe care să le vândă pe piața neagră.

Interesul este justificat. Muzeul Vaticanului, dar și Muzeul de Artă din New York, sunt interesate de expoziții permanente cu ceramică de Cucuteni. Din păcate, nu există fonduri pentru arheologi. Expoziția ”Cultura Cucuteni – valori regăsite ale preistoriei europene”, organizată de Ministerul Tineretului și Sportului la Muzeul Municipiului București, a avut peste 50.000 de vizitatori, într-o lună, mai mult decât are muzeul într-un an.

Articol relatat de ziarul DC NEWS. Autor: Andrei Moisoiu

(identitatea.ro)

Soarta crudă a etnicilor germani deportați în URSS (I)

      Astăzi, 11 ianuarie 2020, se împlinesc 75 de ani de la începutul acțiunii de deportare a etnicilor germani din România la muncă silnică în URSS, între anii 1945-1950. Printre aceștia s-au numărat și etnici germani din Prahova

Argument

La 31.X.1944, Vladislav Vinogradov, vicepreședintele Comisiei Aliate de Control (organism abilitat să supravegheze îndeplinirea prevederilor Convenției de Armistițiu semnată la Moscova cu reprezentanții URSS, SUA și Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944), a prezentat Guvernului român o notă prin care solicita ca până la data de 10.XI.1944 să se întocmească lista cetățenilor români de etnie germană. În realitate, ordinul reprezenta voința lui I.V. Stalin, dictatorul URSS, dar solicitarea venea din partea tuturor reprezentanților Comisiei Aliate.
Listele au fost întocmite în intervalul octombrie-decembrie.
La data de 16.XII.1944, i-au fost prezentate lui Stalin, care a ordonat mobilizarea cetățenilor români de etnie germană (în mod special această etnie). În baza Ordinului nr. 7161 din 16.XII.1944, emis de Comitetul Sovietic de Apărare, au fost pregătite pentru executare prevederile ordinului. Se preciza, printre altele, că bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani urmau să fie mobilizați (mobilizate) pentru deportare, în vederea susținerii efortului de reconstrucție a URSS. Guvernul român, condus de generalul Rădescu, s-a menținut inițial în expectativă. Întrucât conducerea URSS a ordonat deportările în numele Aliaților, generalul Rădescu a inițiat, la începutul lunii ianuarie 1945, o serie de legături diplomatice cu Marea Britanie și SUA. Reprezentanții acestor țări au înștiințat guvernele lor, dar nu era nimic de făcut.
Guvernul Rădescu a dezbătut în mod special, în ședințele de cabinet din 5 și 10.I.1945, problema deportărilor. Neavând de ales, s-a supus ordinului. Rolul de executanți ai misiunii le-a revenit poliției și jandarmeriei române.
Când deportarea, despre care se zvonea, a devenit o certitudine, Hans Otto Roth, Rudolf Brandach, Herwart Scherer și alți reprezentanți ai șvabilor bănățeni s-au prezentat la generalul Rădescu. Acesta le-a confirmat realitatea acțiunii, dar s-a declarat neputincios în fața celor hotărâte.

Arestările au început la data de 11.I.1945, în Brașov, acțiunea – extinsă pe teritoriul întregii țări – încheindu-se oficial la 15-16.I.1945. Totuși, acestea au continuat și în luna februarie, ultimele victime fiind etnicii care s-au sustras arestării. Deși criteriile erau clar stabilite, nu au fost respectate întocmai. Mărturiile deportaților și arhivele dezvăluie numeroase cazuri de arestări ”din greșeală” ale unor persoane care nu se încadrau în criteriile stabilite, printre acestea figurând și cetățeni… români neavând nicio legătură de rudenie cu cetățeni de etnie germană (!!!).
Pentru a justifica deportările, sovieticii au invocat articolul 2 din Convenția de Armistițiu (ai căror semnatari erau România, URSS, SUA și Marea Britanie), prin care Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligau să ia măsuri pentru ”dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două state care își au reședința acolo”. În anexă se preciza că prevederile articolului nu se aplicau și cetățenilor evrei.
Din raportul final al șefului NKVD-ului, Lavrenti Pavlovici Beria, din 22.II.1945, prezentat lui Stalin, rezultă că în perioada 25.I.1945-31.I.1945 au fost mobilizate 112.480 de persoane de etnie germană din Polonia, Iugoslavia, Ungaria, estul Germaniei și România.
Din România au fost deportate 69 332 persoane (36 590 bărbați și 32 742 femei), așadar peste 50% din numărul deportaților din țările Europei. Dintre aceștia, peste 20% nu s-au mai întors, găsindu-și sfârșitul în Uniunea Sovietelor, urmare a condițiilor grele de muncă și de trai. Deportările au durat cinci ani, însă ultimii repatriați au sosit mult mai târziu.
”Personal m-am întâlnit cu o persoană care, după plecarea mea, a fost reținută încă șase luni în URSS, și care, după întoarcerea în țară, s-a mai ales cu un an de închisoare la Târgșor, deoarece ceruse, pe când se afla în lagăr, spre finalul perioadei de deportare, repatrierea în vestul Europei, unde avea rude”, ne-a declarat Dora Dumitru, supraviețuitoare din Ploiești, fostă deportată în lagărul morții din Donbas, care ne-a oferit și informațiile care alcătuiesc acest Argument.

În urmă cu aproximativ 15 ani, de-a lungul mai multor episoade, am încercat să recompunem biografiile ”sovietice” ale ultimilor supraviețuitori de etnie germană din Prahova și, pe cât ne-a stat în putință, pe ale unora care nu mai erau printre noi, în ideea alcătuirii unei cărți. Din păcate, unele dintre aceste reconstituiri s-au pierdut, iar o parte dintre cei intervievați au decedat înainte de a le recompune biografiile complete. Am renunțat la scrierea unei cărți, pentru că unele dintre aceste biografii au fost oglindite în reviste și publicații ale cetățenilor de etnie germană din România, iar amintita Dora Dumitru și-a publicat – la insistențele soțului său – propriul volum de memorii. Apoi, unii dintre supraviețuitori n-au vrut să-și mai reamintească acele episoade triste ale vieților lor. Toți erau în pragul vârstei sau trecuți – unii binișor – de 80 de ani și acuzau severe probleme de sănătate, cei mai mulți suferind serii de intervenții chirurgicale. Recordul (nedorit) îl deținea ex-deportata Dimitriu Maria-Meta (”Mitzi”, născută WOLF), cu 15 intervenții (nu le luăm aici în calcul pe cele cu risc scăzut, cum ar fi ”banala” apendicită sau ”polipii”), majoritatea cauzate de fenomenul pe care îl vom numi ”Efectul Donbas”.

Au fost mărturii despre un trecut de care mulți nu vor să-și mai aducă aminte sau de care nu vor să mai știe.

Vom căuta, totuși, să consemnăm, în câteva episoade, în formă rezumativă, pe baza notițelor de care dispunem, la trist ceas aniversar, încercările și suferințele prin care au trecut câțiva dintre etnicii germani ploieșteni, concetățenii noștri.

                                                                                                                                          Leonida Corneliu CHIFU

6 decembrie 1949 – La închisoarea Piteşti începe unul dintre cele mai odioase programe de torturare, dezumanizare şi spălare a creierelor din istoria omenirii. Între 1949 şi 1952, peste 1000 de tineri, elevi şi studenţi, cu viziuni şi convingeri anticomuniste, creştine sau naţionaliste vor fi supuşi celor mai degradante şi mai bolnave chinuri închipuite de mintea umană. Ioan Ioanolide, Constantin Oprişan, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nicolae Purcărea, Traian Popescu, Tache Rodas, Gelu Gheorghiu, Dumitru Bacu sau Ioan Pintilie sunt doar câţiva dintre tinerii inteligenţi şi credincioşi ce au cunoscut ororile cumplitului „Experiment Piteşti”.

„În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moşieresc” erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de „duşman al poporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate „reeducare”.

Victimele sunt transformate în călăi, deţinuţii sunt torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă. Scopul: „reeducarea” prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor. În final, majoritatea celor „reeducaţi” ajungeau să recunoască faptul că merită orice înjosire şi că nu se pot reabilita decât parţial, devenind ei înşişi torţionarii noilor veniţi. La cea mai mică ezitare, erau din nou supuşi torturilor.

Principalii responsabili pentru atrocităţile comise la Piteşti:

– Anton Makarenko – ideologul sovietic care a pus bazele programului de „reeducare” prin tortură fizică neîntreruptă
– Alexandru Nicolski (pe numele său adevărat Boris Grünberg) – comandant al Securităţii în acei ani, cel care a decis implementarea acestui program în penitenciarul de la Piteşti
– Teohari Georgescu – ministru de interne între 1945 şi 1952
– ofiţerii de Securitate: Dumitrescu, Sepeanu, Dulgheru, Zeller
– Gheorghe Pintilie (pe numele său adevărat Pantelei Bodnarenko) – general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului (1948-1963)
– Vladimir Mazuru (pe numele său adevărat Vladimir Mazurov) – subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953)
– Eugen Ţurcanu – student „reeducat”, ales şi instruit de Nicolski să devină mintea criminală ce avea să gândească şi să pună în aplicare cele mai multe metode de tortură din cadrul „Fenomenului Piteşti”
– conducerea partidului comunist, ofiţeri ai Securităţii, ai Miliţiei şi chiar ai NKVD-ului

Câteva dintre metodele utilizate în torturarea deţinuţilor pentru obţinerea aşa-ziselor „demascări”:

– Bătaia individuală şi bătaia colectivă în cerc
– Bătaia cu vâna de bou, cureaua, coada de mătură, piciorul de la prici
– Agăţarea de greutăţi (40 kg) de spatele „reeducatului” timp de 5-6 ore
– Obligarea deţinutului să stea cu ochii fixaţi pe un bec aprins
– Strivirea degetelor de la mâini şi de la picioare
– Aplicarea picăturii chinezeşti
– Obligarea deţinuţilor să consume mâncăruri deosebit de sărate urmate de suprimarea apei
– Arderea tălpilor
– Bătaia peste fluierele picioarelor
– Obligarea deţinutului să asiste la torturile în colectiv
– Obligarea deţinutului de a dormi în poziţii fixe
– Înţeparea tălpii cu acul
– Obligarea deţinutului de a sta în picioare toată noaptea cu faţa la zid

Conform principiilor comuniste, conducerea partidului comunist şi a Securităţii a încercat falsificarea evenimentelor, încercând să ascundă adevărul, dar nu au reuşit. Scrierile lui Dumitru Bacu, Grigore Dumitrescu, Paul Goma sau Virgil Ierunca, apărute încă înainte de 1989, au făcut cunoscute lumii întregi ororile petrecute între 1949 şi 1952 la Piteşti. După 1990, mai mulţi supravieţuitori ai „Experimentului Piteşti” au adăugat mărturiile proprii la manualul de istorie (încă nescris) al României distruse psihic, fizic şi sufleteşte de tăvălugul bolşevic în anii ’40-’60. În anii recenţi, prin intermediul cărţilor, a mărturiilor supravieţuitorilor, prin Memorialul organizat la fosta închisoare, prin filmele „Experimentul Piteşti” (2018) şi „Între chin şi amin” (2019) tot mai multă lume începe să afle şi să conştientizeze ceea ce a însemnat „Fenomenul Piteşti” pentru istoria neamului nostru. Pentru binele nostru ca popor, toţi trebuie să ştim ce s-a întâmplat atunci la Piteşti şi să avem grijă să nu se mai întâmple niciodată ceva asemănător!

(Fabian Mihuț)

În 1941, în noaptea de 12 spre 13 iunie, a început primul val de deportări sovietice din RSS Moldovenească în infernul de gheaţă al Siberiei.

Conform datelor de arhivă, la acea dată, în Basarabia, Nordul Bucovinei şi Herţa au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (ca „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

Violenţa şi represaliile au fost modalităţile sigure prin care puterea sovietică îşi putea impune voinţa în spaţiul de la est de Prut. Doar în RSS Moldovenească au fost arestate 18.392 persoane – 4507 “capi de familie” (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate.

Deportatii au fost transportati în conditii inumane, în vagoane de marfă închise, iar pe drumul care putea dura şi şase săptămâni, aceştia nu au beneficiat de asistenţă medicală, de apă sau mâncare şi au călătorit în condiţii igienice precare. La destinaţie au fost obligaţi să îşi construiască propriile lagăre, să lucreze în condiţii foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrana proastă şi puţină.

Conform Historia.ro, într-un memoriu întocmit la 15 noiembrie 1941 de autorităţile române se menţiona unde au fost deportaţi basarabenii: S.S. Kazahă -9.954 de persoane, R.A.S.S. Komi – 352, regiunea Krasnoiarsk – 470; regiunea Omsk -6.085 şi regiunea Novosibirsk – 5.787. Toţi erau acuzaţi de troica NKVD şi deportaţi pe termene ce ajungeau la 20 de ani. Potrivit istoria.md, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane — din staţia Basarabeasca, 44 vagoane — din staţia Căuşeni, 48 vagoane — din staţia Tighina, 187 vagoane — din staţia Chişinău, 48 vagoane — din staţia Ungheni, 83 vagoane — din staţia Ocniţa, 133 vagoane — din staţia Bălţi, 73 vagoane — din staţia Floreşti, 40 vagoane — din staţia Rîbniţa, 38 vagoane — din staţia Bolgrad, 103 vagoane — din staţia Arţiz, 340 vagoane — din staţia Cernăuţi.

(infoprut.ro)

Comunitatea evreiască din Ploiești organizează manifestări libere, deschise publicului. Sunt întâlniri la care sunt dezbătute anumite teme care circumscriu spațiul spiritual al evreității. Vă prezentăm una dintre aceste teme, extrem de cuprinzătoare, inepuizabilă, dezbătută la Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova: ”Cine suntem noi, evreii?”. A conferențiat prof. Max Kurzberg. Cititorii noștri vor constata cu ușurință că spațiul nu ne permite să abordăm acum în toată amploarea ei o problemă atât de cuprinzătoare, nici întregul expozeu al vorbitorului, care a început cu o istorie a evreilor, de la constituire până în prezent, cu referiri la diverse comunități evreiești risipite prin lume, având istorii diferite.

Certificatul de naștere. Monoteismul cu patalama la mână

Mai mult, discuțiile din final au purtat mai mult asupra unor aspecte filologice și lingvistice, interesante, nimic de zis, dar devoratoare de spațiu tipografic. Ne vom limita la a nota câteva afirmații tranșante ale vorbitorului, spuneri pe șleau, unele cu un caracter apodictic, care dau seamă despre gândirea și convingerile poporului evreu.
”Suntem un popor care avem un certificat de naștere scris: Biblia. Acum 4500 – 5000 de ani, un vizionar din Caldeea, Avraam, a primit porunca: <<Du-te din casa tatălui tău spre casa pe care ți-o voi arăta>>. A trecut Iordanul în Canaan de unde <<ivrit>>, adică <<cel care a trecut peste>>.
Referitor la Marele Exod: ”S-a născut în mijlocul lor un conducător, Moise, și, totodată, monoteismul cu acte. Le-a dat Decalogul, care stă ca fundament moral până în zilele noastre, inclusiv la baza Constituției SUA”. Dar de ce exod de 40 de ani? Pentru că poporul ieșit din Egipt după sute de ani de sclavie avea o mentalitate de sclav și nu merita să primească o țară. O generație era considerată cam la 20 de ani. Următoarea generație, născută în deșert, va fi liberă, dar din părinți cu mentalitate de sclavi, abia generația nepoților urmând a fi într-adevăr liberă. ”Maurul și-a făcut datoria. I-a dus din Egipt în Sinai, le-a dat Legile și monoteismul cu patalama la mână. Ziua comemorării Eroului Necunoscut coincide cu ziua comemorării profetului Moise”.

Nume ardelenești

Unul dintre cele mai grele războaie a fost cel cu Nabucodonosor. Acesta cucerește Ierusalimul și urmează exilul babilonian. ”La 470 a.C., se naște Talmudul babilonian”.
Sion este unul din miile de nume ale Israelului. ”Sionismul semnifică dorința de a te întoarce în Sion, acasă”.

Anul 70. Împăratul roman Titus șterge de pe fața pământului Templul din Ierusalim. ”Spre ghinionul sau spre norocul nostru, un evreu care-și ia numele de Josephus Flavius fraternizează cu romanii și începe să scrie istorie. De la el ne-a rămas <<Războiul evreilor>>”.
După anul 70, evreii sunt izgoniți printre alte popoare, unele pe cale să se nască, altele să moară. Peste tot, erau mereu minoritari. Ajunși în Colosseum, unii devin liberți, alții soldați ai legiunilor. ”O legiune ebraică a luptat pentru Traian împotriva lui Decebal. Avram, Isac, Iacov (Iacob) sunt nume ardelenești, cu reminiscențe ebraice”.
”Unul dintre marii gânditori evrei, Maimonide, i-a influențat pe Spinoza, Kant și Schopenhauer”.

”Meșteșugul banilor”

În 1939, a început un nou coșmar pentru evrei. ”La 1889, se născuse <<geniul>> Adolf Hitler, care a asasinat peste șase milioane de evrei. Mai târziu, când s-a pus problema reîntemeierii statului evreu, marele muftiu al Ierusalimului, care a fost prieten cu Hitler, s-a opus”.

Nevoiți să se descurce printre majoritarii de multe ori ostili, evreii au învățat să stăpânească ”meșteșugul banilor”. În vremuri de restriște e ușor să asmuți gloata: <<Voi n-aveți pentru că ei au. Și au pentru că v-au supt sângele>>”.

Li se tot spune evreilor: ar fi fost foarte bine pentru voi dacă ați fi îmbrățișat altă religie, Vițelul de Aur. Dar tocmai credința, care nu i-a părăsit niciodată, i-a salvat de la pieire. ”Copiii evrei încep să se pregătească de la 12 ani pentru confirmare în Sinagogă. Chiar dacă n-au învățat până atunci, ei încep să se instruiască. De aceea în rândurile poporului evreu nu există analfabeți”.

Reconstruirea Căminului Național

La Basel s-au pus bazele statului evreiesc modern. ”A fost un redivivus al Sionismului. Singura soluție pentru noi era reconstruirea Căminului Național. La 14 mai 1948, în clădirea Muzeului de Istorie din Tel Aviv a fost proclamat Statul Israel”. Două ore mai târziu, toate țările arabe au declarat război Statului Israel.

”Ăștia suntem noi, evreii: suntem mândri și de Einstein, și de Oppenheimer (savantul cu cea mai însemnată contribuție la descoperirea bombei atomice), și de Ana Pauker, pentru că sunt ai noștri”.
Un popor fără trecut este un popor fără viitor. ”Invocăm morții, ne rugăm pentru ei la toate întâlnirile noastre”.
Religia mozaică nu este o religie misionară. ”Toate celelalte sunt – unele agresiv – misionare”.

”Nici un Hitler nu ne va putea doborî”

Partea nevăzută a evreimii din Ploiești este în Israel. ”Pe aici au mai rămas vreo 20 de membri. Generația care a plecat a știut să-și facă amintire din Ploiești”.
Vorbitorul a fost convingător de-a lungul întregului demers. Convingerea lui Max Kurzberg aceasta este: ”Nici un Hitler nu ne va putea doborî. Veșnicia poporului lui Israel nu se va dezminți”.

                                                                                                        Leonida Corneliu CHIFU

Filmare azi, in fata Teatrului National cu o echipa TVR1, condusa de Razvan Butaru, jurnalist, producator tv.

In Decembrie TVR1 va difuza un serial de 15 episoade dedicat Revolutiei romane, la 30 de ani de la infaptuirea ei(nu intru acum in interpretari). Unul din episoade, cel despre zilele de 21 si 22 Decembrie va fi realizat de Razvan Butaru, iar unul din protagonisti voi fiu eu, Cristian Botez, daca imi permiteti.

Pe 21 Decembrie 1989, la ora 13,00 ieseam de la metrou, pe la Teatrul National, plin de avant si revolta fata de atrocitatile de la Timisoara, Abia se terminase mitingul ultim al lui Ceausescu si nucleul de la Inter, de circa 2000 de oameni, abia se forma. In rondul din Piata Universitatii se afla un cordon de tineri inlantuiti, care strigau „Timisoara, Timisoara” si „Asasinii, asasinii”. Au fost primele scandari pe care le-am auzit. Instantaneu m-am alaturat lor si am inceput sa strig si eu din toate puterile. In clipa aceea am stiut ca nu mai am cale de intoarcere. Am simtit ca toate lanturile care ma tintuisera amar de ani intr-o realitate crunta, anii de comunism, de dictatura, s-au rupt dintr-o data. Au urmat ore si apoi zile terifiante. Despre toate acestea si multe altele, in Decembrie la TVR1, in serialul la care se lucreaza din plin.

Vreau sa mai spun, si ieri am aflat, ca Razvan Razvan Butaru a fost prezent si el in acea zi, 21 Decembrie 1989, la Inter, cand s-a aflat la scurta distanta de mine, desigur,in conditiile in care noi toti eram in continua miscare. Mi se pare incredibil ca, dupa 30 de ani, doi tineri participanti la Revolutie, din prima zi si in acelasi punct, la Bucuresti, sa se intalneasca pentru prima oara, in acelasi loc. Unul, Razvan, in postura de jurnalist tv, care intervieveaza, si altul, Cristian, jurnalist de 30 de ani, cel intervievat! Razvan avea atunci 21 de ani, eu, 24.

(Cristian Botez)

Republica Moldova a obținut recunoașterea oficială a statalității, la 2 martie 1992, cand a obținut statutul de membru al ONU.

Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost un document adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova.

Documentul face referiri la „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora, consacră, pentru spațiul de la est de Prut, denumirile oficiale: limba română, popor român. Acest act fondator al Republicii Moldova din 27 august 1991 este marcat în fiece an ca Ziua Națională a Republicii Moldova sau Ziua Independenței.

Declarația a fost adoptată și semnată de 278 deputați în parlament la 27 august 1991. Actul original a ars în timpul protestelor din 2009 la Chișinău, dar un document identic a fost restaurat în 2010.

Declarația de independență a Republicii Moldova în mod clar și direct, susține suveranitatea Republicii Moldova pe teritoriul Transnistriei, deoarece este „o parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”. Cu toate acestea, Declarația de independență a Republicii Moldova este ea însăși un argument împotriva suveranității Republicii Moldova asupra Transnistriei, cum îl denunță acordul de la 23 august 1939, între Guvernul URSS și Guvernul Germaniei, „nulă și neavenită” fiind uniunea doar formală între cele două teritorii.

Căderea Uniunii Sovietice 

După eșuarea tentativei de lovitură de stat din 1991, controlul și influența puterii centrale sovietice, asupra statelor uniunii, a slăbit considerabil. După căderea comunismului, uniunea personală dintre republicile sovietice și-a pierdut baza legală – după cum vedeau moldovenii (președintele URSS era liderul tuturor republicilor acesteia).

Recunoașterea internațională 

La data de 27 august 1991,la doar cîteva ore după proclamarea independenței, guvernul României recunoaște independența Republicii Moldova. Astfel România este primul stat care a recunoscut independența și suveranitatea Republicii Moldova.

Noul parlament ales democratic s-a proclamat „deținătorul puterii supreme în Stat”. Moldova a aderat la ONU, primind astfel recunoașterea statalității.

Reacții 

Republica Moldova 

În proaspătul stat, moldoveni s-au divizat în două tabere: unii au susținut independența, alții au protestat împotriva ei, susținând reunificarea cu România. Susținătorii reunificării s-au adunat în stradă, în Chișinău, să protesteze.

Transnistria 

Aspectul de „o parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”, i-a nemulțumit pe transnistrieni. Aceștia au proclamat autonomia, și mai apoi independența Transnistriei.

(Wikipedia)

Consiliul European a fost creat în 1974 ca forum informal de dezbatere între șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale UE.

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, Consiliul European a dobândit un statut și un rol formale – de a impulsiona UE și de a defini orientările politice generale ale acesteia.

Citește mai mult (în limba engleză)

La 21 martie 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniștii conduși de Béla Kun. Forțele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât și trupele române din Transilvania, în speranța de a ocupa Transilvania. La 11 decembrie 1918 s-a creat Comandamentul trupelor din Transilvania, comandant de corp fiind numit generalul Traian Moșoiu, iar ulterior generalul Gheorghe Mărdărescu.

La 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, alți generali ai armatei fiind Demetrescu, Holban, Traian Moșoiu și locotenent-colonelul Ion Antonescu. A fost cucerită capitala, Budapesta, Béla Kun a demisionat și regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy a intrat în Budapesta și și-a stabilit centrul comandamentului la hotelul Gellért. Armatele române au descoperit la Budapesta o parte din clopotele românești ale bisericilor Basarabilor și Brâncovenilor furate de ungurii din armata austroungară, care nu fuseseră încă topite. La 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei la cererea Antantei.

Citește mai mult – Wikipedia

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns acolo?

Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual

Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiulpurcede”. Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei:folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată). În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny;patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea filioquedin crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi:papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

(Andreea Lupşor – historia.ro)

”Duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în același timp, și sufleur și copist la teatru.”

Așa spunea nenea Iancu. A dovedit că poate fi nu doar copist și sufleur, ci și director. La 2 iulie 1888, Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român, este numit director al Teatrului Național din București. A început, e adevărat, de jos, inspirând actorii, nu ca autor, ci ca sufleur. Tradiția familiei îl obliga, însă, să aspire la mai mult. Unchiul său, actorul Costache Caragiale fusese primul director al teatrului. Dramaturgul apelează la Titu Maiorescu, pentru sprijin în vederea obținerii postului de director, însă criticul nu are încredere în abilitățile manageriale ale lui Caragiale. Totuși, dramaturgul este numit director, prin Decret Regal, cu ajutorul Reginei. Nu i-a înșelat așteptările și se dovedește un excelent organizator. Conștiincios, vine primul la muncă, de la 8 dimineața și părăsește ultimul teatrul, la 10 seara. Reușește să gospodărească eficient bugetul relativ modest al instituției și încheie contracte de colaborare cu artiști celebri precum Sarah Bernhardt și Ernesto Rossi. Stagiunea din 1888 – 1889 fiind criticată vehement, demisionează, însă rămâne legat de acest loc, deschizându-și mai târziu berăria Gambrinus, peste drum de teatru.

Aveți puțintică răbdare…

… să vedem, ce a însemnat cu adevărat Caragiale în teatrul românesc. A surprins ca nimeni altul tipologia acestui popor, cu meschinăriile, matrapazlâcurile, mentalitatea păguboasă, incultura, ignoranța, care s-au ținut scai de noi de-a lungul istoriei. De ce e mare Caragiale? Pentru că a mers la esență și a știut să vadă dincolo de moment, de timp, de spațiul în care a trăit. Dacă am schimba doar decorurile și numele personajelor, dialogurile, problemele, caracterul sau mai degrabă lipsa lui, soluțiile ce caracterizează viața politică românească ar fi aceleași.

Oare diferă impunerea unui Agamiță Dandanache de la centru, un personaj agramat, incoerent, incapabil, ajuns într-o poziție de putere prin șantaj și minciună cu ceea ce se întâmplă în România de atâția ani?

Cu ce e mai rău Cațavencu, care utilizează ziarul propriu pentru a-și face jocurile politice decât mogulii de presă care trag sforile în funcție de interesul economic, ducând în derizoriu actul jurnalistic și rolul lui în societate?

Avem și destule Zoe, femeiuști care nu ezită să își vândă farmecele sau să profite de ele pentru a se bucura de privilegii pe care nivelul de pregătire și înzestrarea lor intelectuală nu le-ar merita nici pe departe. Asta în timp ce oamenii valoroși stau cu modestie deoparte, pentru că nu doresc să se amestece în mocirla vieții publice contemporane.

Oare nu trăim într-o veșnică ”noapte furtunoasă” în care falsa ”onoare de familist” e scoasă de la naftalină doar pentru imagine? Ce-i drept, nu mai e fluturată prin fața vecinilor de mahala, ci pe rețelele de socializare.

Care e secretul tinereții fără bătrânețe a lui Caragiale?

”Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”

Ceea ce îl păstrează mereu actual e autenticitatea sa. Și asta pentru că autorul se inspira chiar din viața reală. Sursa sa principală o constituia presa vremii. De altfel, stilul său este evident unul jurnalistic, mai mult, publica adesea articole în ziarele contemporane. A înființat revista umoristică Moftul român, în ianuarie 1893, după ce se retrăsese din ziaristică de la sfârșitul anului 1889. Publicația era subintitulată ironic ”Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”.

Caragiale a avut harul de a aduce pe scenă personaje care puteau fi întâlnite pe stradă. Nu era o lume fantastică, era una în care privitorul regăsea propriile probleme, dileme și lupte.

În ianuarie 1879, are loc premiera spectacolului cu piesa ”O noapte furtunoasă”, la Naționalul bucureștean. După cât e de iubită azi piesa, ne-am gândi că premiera ar fi trebuit să fie un adevărat triumf. Realitatea a fost că la final, în loc de aplauze, s-au auzit hiuduieli, înjurături și amenințări. De ce? Pentru că mulți dintre spectatori se regăsiseră în personajele de pe scenă.

Jupân Dumitrache a trăit în București, pe Calea Șerban Vodă, la numărul 26, iar Caragiale i-a păstrat numele real, făcându-l personajul principal al piesei. Bonus, i-a dat porecla ”Titircă inimă rea”, după un bătăuș al vremii. Ca înfățișare, autorul îi atribuie trăsăturile unui cunoscut negustor de cherestea, Dumitru Nicolau, care a trăit între 1825 și 1900. Soția negustorului, Veta din piesă, se numea Paraschiva în viața reală și avea o soră (Zița lui Caragiale), numită, în realitate Rița. Chiriac, amantul nevestei, este întruchiparea lui Gheorghe Berevoianu, ajuns și el mare ”negustor chiristigiu”. Cei doi soți au divorțat din cauza acestei relații extraconjugale, dar povestea lor de amor făcuse deja deliciul amatorilor de bârfe din oraș. Cât despre cel care ”combate bine” la Vocea patriotului naționale, autorul spunea bunului său prieten Paul Zarifopol: ” Măi, Rică sunt eu!”. Nu amorezul, ci gazetarul, aflat într-o veșnică bătălie cu sistemul.

În Bucureștii lui Caragiale, riscul de a ajunge la un ”adrisant” greșit era mare. Numerotarea caselor și plăcuțele cu denumirea străzilor erau cam șubrede și neactualizate. Pe deplin plauzibilă, așadar, aventura acelui ”june tânăr și nefericit care sufere peste poate și iubește la nemurire”, care, în loc să intre pe geamul iubitei, ajunge la sora ei mai vârstnică, declanșând o tevatură nemaipomenită. Tot cu o tevatură s-a încheiat și premiera. Mulți dintre cei aflați în sală făceau parte din Garda Civică și au considerat că piesa constutie un afront direct.

Văzând că spiritele se încing, Caragiale încearcă să fugă, dar, în fața teatrului este prins și scuturat bine chiar de ”mitocanul” jupân Dumitrache. Este salvat de amici și dus acasă printr-un décor de asemenea familiar, grădina Union, ca să i se piardă urma. Urma prin literatură nu i s-a pierdut, însă.

”Vorba e… eu cu cine votez?!”

Caragiale a votat cu comedia la superlativ și a citit O scrisoare pierdută în fața membrilor Junimii la 6 octombrie 1884. Piesa a fost prezentată publicului în premieră, la Teatrul Național București, pe 13 noiembrie 1884. Succesul a fost deplin. Și aici, geniul său a folosit fapte și personaje reale, pentru a-și transmite mesajul artistic.

Cu trei ani înainte, Caragiale fusese numit revizor școlar pentru districtele Baia (cu reședința la Fălticeni) și Neamț (cu reședință la Piatra Neamț). Deși avea mandat pe 4 ani, a rezistat doar 4 luni, suficient cât să își alimenteze imaginația cu personaje locale. A fost mutat apoi în circumscripția Argeș – Vâlcea.

Cu privire la orășelul de munte, unde se petrece actiunea piesei, acesta poate fi atât Piatra Neamt, cât și Curtea de Arges. Caragiale spunea ca ”se poate foarte bine ca O scrisoare pierdută să fie icoana moravurilor din Piatra Neamț ca și a oricărui alt oraș din provincie”. Cu siguranță, spiritul său ascuțit a înregistrat elementele definitorii ale localităților în care a lucrat și a știut să găsească acele detalii etern valabile, care îl fac atât de actual.

Evenimentele se bazează, de asemenea, pe aminitirea proaspetei campanii electorale din 1883. După cum spune și ”onorabilul” Nae Cațavencu: ”Dacă nu mă-nșel, îmi pare că suntem în anul de grație 1883…”.

În studiul său, Caragiale la Neamț, poetul Ion Cârnu a identificat multe asemănări între persoane și întâmplări din Piatra Neamț, de pe vremea când Caragiale fusese revizor aici și elemente din O scrisoare pierdută. Un cuplu de vază al urbei, Constantin și Zulnia Isăcescu, el, fost primar, ea profesoară, i-ar fi furnizat inspirația pentru personaje ale piesei, existând multe asemănări între doamna Isăcescu și coana Joițica, de exemplu. În târgul nemțean funcționau, în acele vremuri, 54 de cârciumi, un post de pompieri, sub comanda căpitanului Baston, un spital, gardă națională, birou telegrafic, moară cu aburi, și mai multe partide politice. Presa locală era și ea înfloritoare, prin publicații cu denumiri pompoase: Trompeta Carpaților sau Vocea Carpaților. De aici, până la Răcnetul Carpaților, dirijat de Cațavencu, nu mai e decât un pas. Întrunirile electorale, cu întâmplări asemănătoare celor din O scrisoare pierdută au fost consemnate în articolele vremii, sau în memoriile unor participanți.

Ovaționat la scenă deschisă pentru O scrisoare pierdută, huiduit de inamici pentru D”ale Carnavalului, acuzat pe nedrept de plagiat, câștigând procesul cu Caion, cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, coleg de redacție cu Eminescu și Slavici, Caragiale rămâne un personaj aparte, la fel de colorat ca și cele plăsmuite de efervescența lui creativă. Comediile, drama, nuvelele, schițele și articolele care au ieșit de sub sprințarul său condei au luptat si atunci și continuă să lupte în prezent cu prostia, ignoranța, minciuna, compromisul, șmecheria ieftină, lipsa de principii și moralitate, aceste defecte atât de păguboase pentru mersul înainte al unei națiuni.

Dintre toate, cel mai tare îl supăra prostia. Vizitându-și prietenul, Octavian Goga, azvârlit în pușcărie din cauza unui ”delict de presă” Caragiale îl mustra: ”Ți-am spus de-atatea ori, nu te mai bate cu proștii, ca te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deșteptilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, prostul lovește greu, cu ghioaga în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își infundă ochii și urechile, își infige capul în pământ ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decât să cârmuiești proștii…” Curat, nene Iancule!

(Referințe: romlit.ro, ziarulmetropolis.ro, ilcaragiale.eu)

(publimix.ro)