Istorie

România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.
Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Documente referitoare la martiriul lui Horea şi Cloşca

Epilogul dramaticei Răscoale ţărăneşti de la 1784-1785 a fost execuţia barbară a căpeteniilor ei, Horea, Cloşca şi Crişan. Referitor la acest sângeros epilog prezentăm două documente: scrisoarea profesorului Iosif Gabri din Alba Iulia adresată prietenului său, Daniel Emeric de la Roma şi pe cea a omului de afaceri (săpunar ?), Iohan Andreas Maetz din Alba Iulia adresată fratelui său Mihael, din Sighişoara(1). Scrisoarea lui I. Gabri, cea mai importantă, este scrisă în limba maghiară, pe o hârtie groasă, fină, cu cerneală neagră şi se păstrează la Biblioteca Documentară Batthynaeum din Alba Iulia. I. Gabri a fost profesor, între anii 1771-1796, la gimnaziul de pe lângă Episcopia româno-catolică din Alba Iulia. Scrisoarea lui I. A Maetz are 3 pagini, este scrisă îngrijit, în limba germană şi se află la Muzeul din Sighişoara.

Pe lângă relatările referitoare la execuţia corifeilor Răscoalei ţărăneşti din 1784-1785 ambele scrisori mai conţin şi unele informaţii, relativ importante pentru istoria Transilvaniei, asupra cărora vom reveni cu alt prilej.

Primită la Roma la 26 martie 1785
Alba Iulia , 2 martie 1785

Iubite domnule părinte

În sfârşit s-a terminat cu lumea lui Horia !

O ! de nu s-ar mai ivi în primăvara aceasta mai mulţi Horia !

În dimineaţa zilei de 26 februarie, între orele 10 şi 11 în faţa Gărzii celei mari, fiind de fată o mare mulţime, s-a dat citire în limbile germană şi română a sentinţelor de condamnare la moarte a lui Horea şi Cloşca; în nemţeşte a citit-o auditoriul ostaşilor grăniceri, iar în româneşte domnul Erckard, translatorul Excelentei Sale contele Iankovits. Sentinţa prevede ca aceştia să fie duşi până sub furci (locul execuţiei) şi acolo de vii să li se frângă oasele cu roata, mai întâi lui Cloşca, apoi lui Horea; iar după ce vor fi frânţi, să fie tăiaţi în bucăţi, măruntaiele să fie îngropate sub furci, câte o bucată din trupul lor să fie pusă aici pe roată, iar celelalte părţi să fie expuse în acele locuri unde au săvârşit atâtea crime, aprinderi şi prădăciuni.

După cum prevedea sentinţa, întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie pe la ceasurile 9 şi jumătate , Horia şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schismatic. Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulţimea care a fost de fată. Ei au fost însoţiţi de un excadron de cavalerişti din Ioscana în ţinută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestri orăşeni şi de haiduci. Batalionul pedeştrilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreţii s-au aşezat pe cele două aripi. Eu, prin bunăvoinţa unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul în formă de careu şi între cavalerie şi astfel, am văzut de la început execuţia şi parada, cum văd această foaie de hârtie în faţa mea. În afară de nobili şi oameni mai deosebiţi din comitate au trebuit să fie de faţă mulţi oameni prosti şi asta se poate aprecia din faptul că din fiecare sat a celor patru comitate au trebuit să ia parte, după o grea poruncă, câte sase oameni prosti, trei bătrâni şi trei tineri, prin urmare a trebuit să fie cel putin cinci mii de oameni. Cloşca a primit cel putin 20 de lovituri până si-a dat sufletul.

În timp ce Cloşca era frânt cu roata, Horea, legat, a fost ţinut în picioare de doi ucenici ca să vadă de ce moarte şi prin ce chinuri grozave a trebuit să moară ucigaşul său tovarăş.

După ce s-a terminat execuţia lui Cloşca şi i-a dat leşul la o parte, l-au urcat pe Horea pe patul său şi l-au legat; în vaiete au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri, din porunca domnului Eckard, au început să-i lovească pieptul şi astfel, după opt-nouă lovituri a murit. N-am mai voit să văd şi despicarea lor în bucăţi, mi-am întors calul şi am venit în cetate, unde am povestit cele văzute lui Ştefan Regeny, Iosif K. Nagy şi colegilor mei profesori care m-au aşteptat acasă.

Excelenta sa contele Iankovits pleacă mâine la Timişoara, dar cu mai putin însoritori decât a venit, deoarece însoritorul său, consilierul Fraycsek s-a mutat pe lumea cealaltă în săptămâna trecută, iar pe subprefectul legal, pe ilustrul domn Ladislau Bela, l-au înmormântat în Aiud dimineaţa trecută, după ritul calviniştilor.

Pe robii care au mai rămas, i-au predat comitatului ca să-i judece după faptele lor, iar sentinţa, înainte de a fi pronunţată să fie înaintată Majestăţii Sale. Între aceştia se află şi preoţi, care pe lângă că au prădat, au îndemnat poporul sălbatec la omor şi prădăciuni.

Majestatea Sa a dat poruncă în toată tara că oriunde se va găsi contele Wasseleny să fie prins cu ajutorul soldaţilor. Domnul comisar, contele Ştefan Daniel, plecat la Datori, satul aceluia, a încercat cu vorba bună să-l înduplece pe contele Wasseleny să meargă la Sibiu. Au mai mers acolo şi domni, ca baronul Antonie Orban, groful Alexandru Bethnel, groful Ladislau Bethlen, baronul Iosif Balintet, baronul Iosif Bornemisza şi multi altii. Cu toate acestea după ce ei au iesit, excorta lor (militară) formată din soldaţi, dragoni din Savoia, au năvălit înăuntru, au apucat pe baronul Wasseleny de păr şi l-au legat. În zadar a strigat baronul Wasseleny: “Armă”, “Armă”, pentru că totul a fost în zadar. Ba chiar şi pe domnii mai sus amintiti, care au rugat soldaţii să-l trateze mai frumos pe baron, i-au împins cu patul pustii. O bucată de drum l-au dus pe baronul Wasseleny pe jos, apoi călăuza l-a legat de calul său şi l-a dus la St. Ivan (Sântioara); aceasta s-a întâmplat la 12 febr. În 19 febr., la St Ivan l-au pus în careta lui de sticlă şi l-au dus la Târgu- Mureş, în cetate; până acum cred că l-au pus în fiare şi i-au făcut identificarea ad notam.

(Domnia ta a citit sau a auzit noutăţi mai importante decât cele pe care vi le-am comunicat de la despărţire).

Despre prinderea lui Gheorghe Crişan şi aducerea lui aici, ştiu că v-am scris deja. Dar faptul că s-a sugrumat într-o noapte în închisoarea de sub Gardă cu legătoarele de la izmene, poate că nu v-am comunicat, şi că gâzii l-au dus sub furci şi l-au tăiat în patru; o bucată au lăsat-o aici, iar celelalte le-au dus în alte părţi.

Reutenstrauch a scris o cărticică în limba germană pe care calvariştii au tradus-o în ungureşte şi au umplut cu ea tot Ardealul, sub titlul: “O scrisoare înaintată Sfântului Papă de la Roma, lui Papa Pius al VI-lea”. Această carte a fost combătută foarte bine (într-o lucrare) de onorabilul domn Andrei Ferenczi, predicatorul din Târgu – Mureş, cu titlul “Combaterea scrisorii înaintată Sfântului Papă Pius al VI-lea, scrisă de Ferenczi Andrei”. Din numele său a făcut anagramă.

Excelenta Sa episcopul i-a obţinut aprobarea de la Viena şi zilele trecute i-a tipărit-o în tipografia sa din Cluj. Partea cea mai mare, după cum se poate observa este lucrarea Excelentei Sale, pentru că în ea se află foarte multă ştiinţă.

Acesta să fie destinul deocamdată. Un bucuros “aleluia”

I(osif) G(abri)

Prea onorate frate !

Domnia Ta m-a onorat cu o scrisoare încă de două luni în urmă şi eu vă sunt dator cu un răspuns. Vă rog să mă iertaţi pentru tăcerea mea atât de îndelungată şi sper că nu-mi veţi face reproşuri, cunoscând că am fost nevoit să fac fată multor neplăceri. Noi suntem cu toţi bucuroşi şi sănătoşi – slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, şi dorim să ne bucurăm din inimă dacă am afla acelasi lucru şi despre dumneavoastră.

În ceea ce priveşte execuţia căpeteniilor răsculaţilor din ţara noastră a fost complet îndeplinită tocmai într-o formă cu totul militară. Delicvenţii au fost transportaţi până la locul execuţiei, sub paza unei trupe de 300 de soldaţi infanterişti şi a unui excadron de husari din Ioscana. Acolo domnul general auditor le-a citit, în public, în limbile germană şi română, sentinţa pentru faptele lor groaznice şi barbare. După aceea Cloşca a fost cel dintâi zdrobit cu roata de jos în sus, până la moarte, apoi Horia, prin intervenţia contelui Iankovitsch a primit , în numele Majestăţii Sale, cele două lovituri de gratie în piept, iar după aceea a fost zdrobit cu roata de jos în sus. După îndeplinirea execuţiei cele două trupuri au fost tăiate în patru bucăţi, capetele au fost fixate pe casele lor proprii, iar celelalte părţi ale trupului au fost expuse în locurile în care au comis fapte de adevăraţi câini turbaţi fiind fixate pe lângă drumuri spre învăţătura celorlalţi răsculaţi români.

Al treilea căpitan de oaste, cu numele de Crişan, s-a sugrumat el însusi în închisoare, sub (poarta) Gărzii principale, în cetate, dar cadavrul lui, a fost târât la locul execuţiei şi tăiat în patru părţi: capul a fost fixat pe casa lui proprie, iar celelalte părţi ale trupului au fost trimise să fie expuse pe marginea drumurilor. Ceilalţi (răsculaţi) care au fost prinşi, au fost pedepsiţi, unii la moarte, altii la închisoare pe viată iar altii cu 90 până la lovituri (de baston) şi apoi lăsaţi în libertate; dar mai sunt câtiva deţinuţi despre care nu se poate afla nimic sigur, despre care va fi soarta lor.

Gândurile mele despre însurătoare au fost întotdeauna pe primul plan, dar zadarnic; tulburările m-au ţinut departe de a încerca aşa ceva. Pentru un tânăr începător ca mine absenta îndelungată de la lucru este foarte păgubitoare. Am pus ochii la Sibiu pe o fată, adică fiica Domnului Martin Spetz, măcelar, cu numele de Sofia. Acesta este o cunoştinţă a Doamnei Hirling, deoarece sora vitregă a Doamnei Hirling este mama vitregă a fetei. Eu am ţinut mult la ea dar până acum n-am primit nici un semn. Cel mai profund compliment doamnei Mamă şi tuturor stimaţilor prieteni.

Va trimit câteva reproduceri ale căpitanilor de oaste ai răsculaţilor, căre au fost desenaţi după original.

Vă sărutam pe toţi din inimă şi rămânem al prea cinstitului domn şi frate.

Foarte prea îndatorat

Ion Andr. Maetz m.p.

Scrisă la Alba Iulia (Karlsburg) la 31 martie 1785

Discordantele dintre informaţiile cuprinse în aceste două scrisori sunt relativ insignifiante: referirea la citirea sentinţei de execuţie: între caracterul detaliat şi punctual al descrierii execuţiei şi cel sumar, concis; legat de obiectul sinuciderii (uciderii) lui Crişan privitor la numărul celorlalţi ţărani întemniţaţi şi caracterul pedepselor s.a.

Concordantele dintre elementele relatate sunt numeroase şi obiective: caracterul şi numărul militarilor care au escortat cele două care cu Horea şi Cloşca; ordinea execuţiei lor; unele detalii din timpul execuţiei; locul întemniţării lui Crişan informaţii referitoare la arestarea şi escortarea contelui Wcsselenyi; polemica dintre catolici şi reformaţi de atunci în Transilvania; poziţia ostilă fată de răscoală şi conducătorii ei etc.

Cu toate acestea, scrisorile rămân documente valoroase care elucidează, în mare parte, epilogul răscoalei ţărăneşti condusă de Horea, Cloşca şi Crişan în Transilvania.

Prof. Dr. Cloşca L. Băluţa

(dacoromania-alba.ro)

Denumirea de vlah ne-a fost dată de popoarele germanice, pentru care „romanus” era tradus cu „walalh”. Prima ştire sigură consemnată despre vlahi ne este oferită de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos. În anul 976, David, fratele ţarului bulgar Samuil este ucis de nişte „vlahi cărăuşi”. Trei ani după aceea Niculiţă primeşte din partea împăratului bizantin Vasile al II-lea conducerea „vlahilor din Elada”. În 1066, vlahii din regiunea Larissa se răzvrătesc contra autorităţilor. Rebelii condusi de Protospatharios Niculiţă Delphinos sunt recrutaţi atât dintre vlahi cât şi dintre bulgari. Importanţa comunităţii de vlahi este recunoscută neoficial de autorităţiie bizantine şi prin crearea unui corp de armată compus numai din vlahi…

Vlahii în lupta cu armatele Bizantului

În una din diminetile lui octombrie 1185, în fata bisericuţei purtând hramul Sfintului Dimitrie din Tărnovo, doi ţrati, Petru şi Asan, vorbesc în faţa mulţimii adunate, îndemnându-i să se elibereze din robia în care îi ţinea împăratul Bizanţului, Isaac II Anghelos. Aceea a fost scânteia unei puternice răscoale care va zgudui timp de 2 ani întinsul imperiu grecesc al Bizantului şi va pune bazele unui imperiu pe care multi preferă să-l treacă sub tăcere, ca cum ar fi vorba de o greşeală a istoriei: Imperiul româno-bulgar.

Prima confruntare dintre răsculati si oastea bizantină s-a soldat cu un eşec din partea rebelilor. Petru si Asan s-au retras la nordul Dunării unde, cu ajutorul cumanilor si al vlahilor din această zonă si-au refăcut armatele si au atacat cu furie oastea lui Isaac Anghelos.

În 1188, după mai multe lupte cu bizantinii, un armistiţiu recunoştea lui Petru si Asan stăpânirea unui teritoriu între Balcani si Dunăre. În anul 1189, cei doi ofereau împăratului german Frederic I Barbarosa un ajutor de 40 000 soldaţi ca să cucerească Ierusalimul, punând condiţia ca acesta din urmă să cucerească Constantinopolul si să le recunoască independenţa. Propunerea a fost respinsă iar luptele dintre bizantini si vlahii răsculaţi sprijiniţi de bulgari au urmat cu şi mai mare îndârjire. Din păcate, în 1196 Asan este ucis în palatul său din Pirnovo de boierul Ivanco. Rămas singur, Petru şi-a asociat la domnie pe fratele său mai mic, Ioniţă. În 1197, Petru impărtăsea aceeasi soartă ca fratele său mai mare, la rîndul său, asasinat.

Rămas singur, Ioniţă a încercat să consolideze statul ridicat de fraţii săi. A supus puterii sale pe boierii care manifestau tendinţe centrifugale, a mărit oastea şi a inzestrat-o cu armament modern şi a obţinut recunoaşterea independenţei statului său din partea puterilor apusene. În 1204 imperiul bizantin se prăbuşea pentru a face loc Imperiului latin – conducătorii celei de a 4-a cruciade cucerind Constantinopolul. Profitând de nemulţumirile maselor populare împotriva noii conduceri, Ioniţă a purtat lupte contra oştilor apusene pe care le-a decimat în anul 1205 sub zidurile Constantinopolului. Împăratul Balduin de Flandra a fost luat prizonier și a murit în închisoarea din Tărnovo.

Alianţele dintre impăratul Henric, fratele lui Balduin şi cel de la Niceea – imperiu nou creat de fugarii greci din Constantinopol – l-a împiedicat pe Ioniţă să se declare împărat. În 1207, acesta din urmă cădea asasinat, aidoma fraţilor săi, de un soldat din armata sa.

O perioadă critică

A urmat o perioadă de regres între anii 1207-1218. În acest timp, ţar al imperiului a fost Borilă, nepot de soră şi urmaş al lui Ionită. Dar marii feudali nu agreau spiritul centralizator al statului şi făceau tot posibilul să îl destrame. Totul a culminat cu o răscoală a boierilor împotriva lui Borilă desfăşurată în anul 1211. Neputincios, acesta din urmă a cerut ajutor regatului maghiar şi i-a înfrânt pe insurgenţi.

Pentru a împiedica destrămarea statului, în 1213 Borilă şi-a căsătorit fiica, pe frumoasa Maria cu împăratul Imperiului Latin, Henric de Flandra. Iniţial, la refuzul împăratului de a se căsători cu o femeie considerată de el de cea mai joasă speţă, marii baroni i-au spus: „….o să o faceţi sire, pentru că aceşti oameni sunt cei mai temuţi şi mai tari din întreg imperiul şi chiar de pe Pământ.” La moartea lui Henric, în 1216, poziţia lui Borilă a slăbit. Ioan, fiul cel mai mare al lui Asan I revenise din pribegie şi revendica tronul părintesc. În 1218 el a ocupat Tărnovo, capitala ţării şi a preluat domnia. incercând să fugă, Borilă a fost, la rândul său, prins şi orbit de oamenii noului ţar.

Marele imperiu al românilor și bulgarilor

Ioan Asan al II-lea a avut o domnie lungă, până în anul 1241 şi a ridicat imperiul româno-bulgar pe aceeaşi treaptă cu marile puteri ale vremii. A cosolidat puterea centrală şi a folosit în favoarea sa contradictiiie rezultate din destrămarea imperiului bizantin.

Deşi iniţial menţinea relaţii cordiale cu regatul maghiar, cu Roma şi cu Imperiul Latin, odată cu abdicarea împăratului Robert, Ioan se îndepărtează tot mai mult de Constantinopol, ruptura relaţiilor cu acesta ducând şi la ruperea legăturilor cu regatul maghiar şi cu Papa. Ioan s-a apropiat tot mai mult de împăratul de la Niceea, Vatates, căsătorindu-şi fiica, Elena, cu moştenitorul tronului şi fiul lui Vatates, Teodor.

Succesele celor două armate reunite au produs îngrijorarea Papei care, în 1236 a cerut regelui maghiar să intervină în sprijinul Constantinopolului latin, intervenţie rămasă doar in stadiul de proiect din cauza invaziei tătare din anul 1238. Moartea lui Ioan Asan al II-lea a intervenit tocmai în momentul în care era mai multă nevoie de geniul său militar şi politic. Au reinceput luptele dintre diferite partide de boieri. Fiul său, Căliman I Asan (1241-1246) a fost ucis de o conjuraţie, aceeaşi soartă având-o şi fratele său, Mihail Asan, care a domnit între 1246-1256 şi vărul Ior, Căliman II Asan (1256-1257), ucis la rândul său de boieri…

Cu efemera domnie a lui Căliman II s-a stins dinastia românească a celui de al doilea ţarat româno-bulgar, care, ca stat, va fi desfiinţat în secolul XIV de către turci.

Telul Asăneştilor a fost să întemeieze o monarhie românească cu capitala la Constantinopol. Nu a fost reaiizat din cauza fărâmitării teritoriale si a intereselor contradictorii din această parte a lumii.

Imperiul creat de românii aflaţi la sud de Dunăre şi de bulgari, merită să fie amintit pentru că el ne arată măreţia poporului nostru şi valoarea noastră militară. Şi mai treluie amintit şi ca lecţie a istoriei, lecţie care s-a repetat sute de ani la rând şi care ne demonstrează că românii nu au putut fi învinşi niciodată de străini ci doar cu ajutorul unor trădători din interior, asa cum se procedeaza si acum, in zilele noastre, de către mai modernii politicieni.

(enigmatica.ro)

Secuii nu sunt unguri! Ei și-au pierdut identitatea treptat, iar astăzi își imaginează că sunt maghiari. În realitate, istoria lor este una dramatică, fiind victime ale politicii ungurești de maghiarizare forțată. Dacă acum mai bine de 400 de ani au fost aliați ai lui Mihai Viteazul și au luptat chiar și împotriva ungurilor, astăzi sunt aliații Budapestei și, prin unii dintre secuii extremiști, reprezintă vârful de lance al politicii de destabilizare a României. A se vedea și cazul tentativei de atentat terorist din aceste zile care, dacă ar fi reușit, ar fi dus la conflicte interetnice majore, cu consecințe imprevizibile!

Ceea ce cu siguranță că nu se predă în școlile maghiare din România sau Ungaria sunt episoadele din istoria Evului Mediu în care secuii au fost lipsiți de drepturi și au simțit pe propria piele furia crudă și răzbunătoare a ungurilor acelei epoci. Oare secuii mai știu de așa-numitul Veres Farsangsau Carnavalul Sângeros din iarna anului 1595-1596 când, în urma răscolei lor ÎMPOTRIVA NEMEȘIMII UNGUREȘTI, mulți dintre ei au avut parte de torturi și mutilări inimaginabile și de o moarte cumplită?!? Sate secuiești incendiate, secui trași în țepe  cu capul în jos (țeapa a intrat prin gură și a ieșit prin anus), secui mutilați prin tăierea nasului, a urechilor, a buzelor – bătuți, după mutilare, până la moarte… și toate astea pentru că și-au cerut drepturile firești care i se cuvin oricărui om. Vorbește istoria maghiară despre acest fel de episoade din trecutul ei?

Cum s-a ajuns aici? Haideți să aflăm câte ceva despre contextul în care au avut loc aceste povești de groază, pe scurt…

Pe vremea când Mihai Viteazul (numit de dușmani MALUS DACUS – Dacul cel Rău) ajungea domn al Țării Românești, secuii de rând din Transilvania trăiau sub împilarea crâncenă a nobilimii ungurești, fiind deposedați de atribute militare, intrând într-un proces accentuat de iobagizare, precum populația românescă de aici. În momentul în care Mihai Viteazul se retrage în munți, ca urmare a conflictului militar cu  turcii, acesta îi cere sprijin lui Sigismund Bathory pentru a bloca trecătorile împotriva invaziei lui Sinan Pașa. În disperare de cauză, Bathory îi trimite la înaintare pe secui, dându-le în schimb, pentru a-i motiva, o diplomă prin care aceștia urmau să își recapete vechile drepturi, după război. Astfel, secuii participă alături de oastea lui Mihai Viteazul la eliberarea Târgoviștei și la bătălia de la Giurgiu, întorcându-se  mai apoi (câți au mai rămas în viață) în Transilvania. Ei bine, imediat după întoarcerea lor, drepturile promise pentru a-i motiva să meargă la la război le sunt refuzate iar ei se răscoală. Răscoala este condusă prost iar secuii sunt învinși, satele lor fiind incendiate (satul Suseni este șters de pe fața pământului!) mulți găsindu-și moartea în chinuri, la ordinul lui Sigismund Bathory.

Ceva mai târziu, Mihai Viteazul le redă drepturile luate de unguri, iar în semn de loialitate și recunoștiință, o unitate militară formată din secui, aflată în ariergarda armatei lui Mihai Viteazul, se sacrifică până la unul pentru acesta, într-un uimitor act de vitejie, luptând din nou împotriva nemeșimii condusă de generalul Basta, la Mirăslău (18 septembrie 1600), și asigurând astfel retragerea domnitorului român…

Din păcate, secuimea nu mai este astăzi conștientă de adevărata ei identitate și face jocurile Budapestei, sub manipularea agenților acesteia din organizațiile maghiare de pe teritoriul României. Poate ar fi bine să le spună și lor cineva care e treaba cu istoria ocultată din propriile manuale de istorie…

(Daniel Roxin – ziarulnatiunea.ro)

Video

(adevarul.ro)

Nu mai este ceva nou, ca romanii sunt un popor „ales”.La nivel mondial, Romaniei i se recunoaste de catre cei mai mari cercetatori faptul ca a dat start civilizatiilor lumii.

Un adevarat „Eden” egalitarian ar fi inflorit in partea central-estica a Europei acum aproximativ 7.000 ani. Savantii occidentali se declara fascinti de complexitatea si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei. In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.

Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia (în engleză Cucuteni-Trypillian culture şi ucraineană Трипільська культура), una dintre cele mai vechi civilizaţii din Europa, şi-a primit numele după satul cu acelaşi nume din apropierea Iaşiului, unde în anul 1884 s-au descoperit primele vestigii.

Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul Antic. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafaţă de 350.000 kilometri pătraţi, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova şi Ucrainei.

Pe teritoriul României cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi Basarabia şi se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat şi variat pictată.

Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni şi o ceramică dintr-o cultură neolitică din China. Între cele două culturi este o distanţă de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu faţă de cea de la Cucuteni.

Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii. S-au găsit şi figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice.

Populaţia aparţinând culturii Cucuteni avea o organizare protourbană, cu locuinţe mari, cu vetre interioare. Aveau ca ocupaţie vânătoarea, agricultura şi meşteşuguri casnice, cum ar fi: ţesut, olărit, confecţionare de unelte.

În locuinţele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost întâlnite câteva cazuri unde, în podeaua locuinţelor, au fost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptului că oamenii se îngropau la temelia caselor, în mod ritualic. Acest lucru pare să fie susţinut şi de lipsa necropolelor.

Specialiştii vorbesc despre un cult al zeiţei-mamă, dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite. Populaţia Cucuteni practica şi diferite culte solare evidenţiate mai ales prin pictură.

Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Ca formă, vasele diferă de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor.

(stiristul.com)

La 31 ianuarie 1418 se stinge din viață Mircea cel Bătrân, unul dintre cei mai străluciți voievozi pe care i-a avut Țara Românească, fiind considerat de cronicile germane „cel mai viteaz şi cel mai ager” dintre principii creștini ai acelor timpuri.

În timpul domniei sale dintre anii 1386 şi 1418, Țara Românească a atins cea mai mare întindere de până atunci, Mircea ajungând să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, el dovedindu-se un bun conducător atât în ceea ce privește treburile țării, cât și relațiile externe.

Conform cercetărilor istorice se pare că Mircea cel Bătrân era fiul lui Radu I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească și fratele vitreg a domnitorului Dan I, pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia în anul 1386.

Odată urcat pe tronul țării, Mircea se va opune tendințelor de expansiune ale Ungariei și Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și va încerca de asemenea să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani. Mircea va intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării, astfel că în 1395, sultanul Baiazid I zis și „Fulgerul” va trece Dunărea în fruntea unei forțe armate însemnate pentru pedepsirea domnitorului muntean.

Mircea bazându-se doar pe o mica armată și neputându-se opune într-o luptă deschisă armatei turcești, va alege o tactică de hărțuire căutând să atragă armata otomană într-un loc mlăștinos. Bătălia finală se va da la Rovine în ziua de 17 mai 1395, iar armata Țării Românești va obţine o importantă victorie împotriva turcilor. Dar întrucât sultanul otoman trimite noi trupe în Ţara Românească, Mircea cel Bătrân, ia decizia de a se retrage în Transilvania și de a aștepta ajutorul celorlalte țări creștine implicate în lupta antiotomană. Numai că în lipsa domnitorului din cetatea de scaun, turcii îl așază pe tronul țării pe Vlad Uzurpatorul, cel care va fi înlăturat de către Mircea în 1396, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

Tot în 1396, Mircea în calitate de principe creștin va participa la cruciada antiotomană încheiată cu dezastrul de la Nicopole, iar în anul următor 1397, pe râul Ialomița, Mircea cel Bătrân va zdrobi armatele otomane ce se întorceau din expediții de jaf în Transilvania. Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în vara lui 1402 va deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ce îl face pe Mircea să organizeze noi campanii împotriva turcilor, reușind în 1404 să se impună ca şi conducător peste Dobrogea.

Mai mult, el va lua parte la lupta pentru tronul imperiului otoman ajutându-l pe Musa Celebi să devină sultan pentru o perioadă scurtă. Sultanul Mahomed I însă reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah, iar pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual. Mircea cel Bătrân se va stinge din viață la Curtea de Argeș la 31 ianuarie 1418 și va fi înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, rămânând în istoria universală ca o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din această zonă.

Emil Rebreanu, fratele romancierului Liviu Rebreanu, isi doarme somnul de veci in cimitirul Palanca, judetul Bacau.

In urma cu un secol, mai precis pe data de 14 mai 1917 Emil Rebreanu, fratele marelui scriitor roman Liviu Rebreanu era executat de catre austro-ungari pentru ca simtise romaneste si pusese mai presus de orice dragostea de tara.

Ultima lui dorinta a fost sa fie inmormantat in pamantul liber al Romaniei. Pe placa de marmura de pe crucea de la capatai sta scris: Sublocotenentul Emil Rebreanu spanzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru ca a vrut sa treaca in randul Armatei Romane, sa lupte pentru reintregirea neamului.

Patria recunoscatoare nu l-a uitat.
Sursa: descoperanordest.ro

(George Aninoșanu)

Grotte de Chauvet, Ardennes (sudul Frantei). Datata : 36.000 de ani. Imaginati-va o scara cu 36 de trepte, fiecare a cate 1000 de ani. Primele doua trepte ne aduc la epoca lui Iisus, si mai raman de coborat 34 de trepte…Asta ca sa va faceti o idee.

Cine poate pretinde ca cei care au pictat cele 447 de reprezentari de animale au fost simpli vanatori -culegatori care se intelegea cu semenii lui prin semne?!

Enigmene trecutului nostru indepartat raman inca de nepatruns. Inainte de datarea cu Carbon 14 specialistii sustineau cu tarie ca Cauvet nu poate fi mai veche de 17.000 de ani (varsta picturilor din grota de la Lascaux, in Dordogne) deoarece oamenii arhaici nu putea avea timaginatia necesara pentru a face reprezentari atat de fidele. S-au inselat grav! Eu ii vad pe autorii acestor opere de arta traind in comunitati destul de complexe, cu o cultura deja definita, cu o mare capacitate de reprezentare, de abstractizare si de spiritualizare.

Continuam sa ne imaginam ca in urma cu 36.000 de ani Europa era populata de “omul cavernelor”, traind, desigur, in grote caci era incapabil sa construiasca un adapost. Doar pentru ca sunt singurele locuri unde au fost descoperite urme ale prezentei sale. Doar ca daca omul respectiv si-a construit adaposturi (case) din lemn in exterior, cum ar fi fost posibil ca dovezile sa reziste pana in vremurile noastre?!

Cred ca ne impunem niste limite uneori destul de ridicole.

(Marcela Feraru)

Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia, una dintre cele mai vechi civilizaţii din Europa, şi-a primit numele după satul cu acelaşi nume din apropierea Iaşiului, unde în anul 1884 s-au descoperit primele vestigii.

Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul Antic. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafaţă de 35.000 kilometri pătraţi, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova şi Ucrainei.

Cucuteni, una dintre cele mai misterioase civilizaţii ale preistoriei, cu o vechime mai mare decât cea mesopotamiană, a lăsat în urmă vestigii impresionante, care ar putea fi scoase la lumină în peste 1.800 de situri arheologice din România. Impresionează, de asemenea, misterioasa dispariție a acestei civilizații. Din cele peste 4.000 de așezări descoperite, 90% au fost distruse de foc. Specialiștii nu pot stabili dacă a fost un cataclism  sau o incendiere intenționată și nici motivul care a dus la această extincție. În prezent, paza obiectivelor nu este asigurată, existând riscul vandalizării. Căutătorii de comori vor distruge sit-urile, în căutarea de artefacte pe care să le vândă pe piața neagră.

Interesul este justificat. Muzeul Vaticanului, dar și Muzeul de Artă din New York, sunt interesate de expoziții permanente cu ceramică de Cucuteni. Din păcate, nu există fonduri pentru arheologi. Expoziția ”Cultura Cucuteni – valori regăsite ale preistoriei europene”, organizată de Ministerul Tineretului și Sportului la Muzeul Municipiului București, a avut peste 50.000 de vizitatori, într-o lună, mai mult decât are muzeul într-un an.

Articol relatat de ziarul DC NEWS. Autor: Andrei Moisoiu

(identitatea.ro)

Soarta crudă a etnicilor germani deportați în URSS (I)

      Astăzi, 11 ianuarie 2020, se împlinesc 75 de ani de la începutul acțiunii de deportare a etnicilor germani din România la muncă silnică în URSS, între anii 1945-1950. Printre aceștia s-au numărat și etnici germani din Prahova

Argument

La 31.X.1944, Vladislav Vinogradov, vicepreședintele Comisiei Aliate de Control (organism abilitat să supravegheze îndeplinirea prevederilor Convenției de Armistițiu semnată la Moscova cu reprezentanții URSS, SUA și Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944), a prezentat Guvernului român o notă prin care solicita ca până la data de 10.XI.1944 să se întocmească lista cetățenilor români de etnie germană. În realitate, ordinul reprezenta voința lui I.V. Stalin, dictatorul URSS, dar solicitarea venea din partea tuturor reprezentanților Comisiei Aliate.
Listele au fost întocmite în intervalul octombrie-decembrie.
La data de 16.XII.1944, i-au fost prezentate lui Stalin, care a ordonat mobilizarea cetățenilor români de etnie germană (în mod special această etnie). În baza Ordinului nr. 7161 din 16.XII.1944, emis de Comitetul Sovietic de Apărare, au fost pregătite pentru executare prevederile ordinului. Se preciza, printre altele, că bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani urmau să fie mobilizați (mobilizate) pentru deportare, în vederea susținerii efortului de reconstrucție a URSS. Guvernul român, condus de generalul Rădescu, s-a menținut inițial în expectativă. Întrucât conducerea URSS a ordonat deportările în numele Aliaților, generalul Rădescu a inițiat, la începutul lunii ianuarie 1945, o serie de legături diplomatice cu Marea Britanie și SUA. Reprezentanții acestor țări au înștiințat guvernele lor, dar nu era nimic de făcut.
Guvernul Rădescu a dezbătut în mod special, în ședințele de cabinet din 5 și 10.I.1945, problema deportărilor. Neavând de ales, s-a supus ordinului. Rolul de executanți ai misiunii le-a revenit poliției și jandarmeriei române.
Când deportarea, despre care se zvonea, a devenit o certitudine, Hans Otto Roth, Rudolf Brandach, Herwart Scherer și alți reprezentanți ai șvabilor bănățeni s-au prezentat la generalul Rădescu. Acesta le-a confirmat realitatea acțiunii, dar s-a declarat neputincios în fața celor hotărâte.

Arestările au început la data de 11.I.1945, în Brașov, acțiunea – extinsă pe teritoriul întregii țări – încheindu-se oficial la 15-16.I.1945. Totuși, acestea au continuat și în luna februarie, ultimele victime fiind etnicii care s-au sustras arestării. Deși criteriile erau clar stabilite, nu au fost respectate întocmai. Mărturiile deportaților și arhivele dezvăluie numeroase cazuri de arestări ”din greșeală” ale unor persoane care nu se încadrau în criteriile stabilite, printre acestea figurând și cetățeni… români neavând nicio legătură de rudenie cu cetățeni de etnie germană (!!!).
Pentru a justifica deportările, sovieticii au invocat articolul 2 din Convenția de Armistițiu (ai căror semnatari erau România, URSS, SUA și Marea Britanie), prin care Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligau să ia măsuri pentru ”dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două state care își au reședința acolo”. În anexă se preciza că prevederile articolului nu se aplicau și cetățenilor evrei.
Din raportul final al șefului NKVD-ului, Lavrenti Pavlovici Beria, din 22.II.1945, prezentat lui Stalin, rezultă că în perioada 25.I.1945-31.I.1945 au fost mobilizate 112.480 de persoane de etnie germană din Polonia, Iugoslavia, Ungaria, estul Germaniei și România.
Din România au fost deportate 69 332 persoane (36 590 bărbați și 32 742 femei), așadar peste 50% din numărul deportaților din țările Europei. Dintre aceștia, peste 20% nu s-au mai întors, găsindu-și sfârșitul în Uniunea Sovietelor, urmare a condițiilor grele de muncă și de trai. Deportările au durat cinci ani, însă ultimii repatriați au sosit mult mai târziu.
”Personal m-am întâlnit cu o persoană care, după plecarea mea, a fost reținută încă șase luni în URSS, și care, după întoarcerea în țară, s-a mai ales cu un an de închisoare la Târgșor, deoarece ceruse, pe când se afla în lagăr, spre finalul perioadei de deportare, repatrierea în vestul Europei, unde avea rude”, ne-a declarat Dora Dumitru, supraviețuitoare din Ploiești, fostă deportată în lagărul morții din Donbas, care ne-a oferit și informațiile care alcătuiesc acest Argument.

În urmă cu aproximativ 15 ani, de-a lungul mai multor episoade, am încercat să recompunem biografiile ”sovietice” ale ultimilor supraviețuitori de etnie germană din Prahova și, pe cât ne-a stat în putință, pe ale unora care nu mai erau printre noi, în ideea alcătuirii unei cărți. Din păcate, unele dintre aceste reconstituiri s-au pierdut, iar o parte dintre cei intervievați au decedat înainte de a le recompune biografiile complete. Am renunțat la scrierea unei cărți, pentru că unele dintre aceste biografii au fost oglindite în reviste și publicații ale cetățenilor de etnie germană din România, iar amintita Dora Dumitru și-a publicat – la insistențele soțului său – propriul volum de memorii. Apoi, unii dintre supraviețuitori n-au vrut să-și mai reamintească acele episoade triste ale vieților lor. Toți erau în pragul vârstei sau trecuți – unii binișor – de 80 de ani și acuzau severe probleme de sănătate, cei mai mulți suferind serii de intervenții chirurgicale. Recordul (nedorit) îl deținea ex-deportata Dimitriu Maria-Meta (”Mitzi”, născută WOLF), cu 15 intervenții (nu le luăm aici în calcul pe cele cu risc scăzut, cum ar fi ”banala” apendicită sau ”polipii”), majoritatea cauzate de fenomenul pe care îl vom numi ”Efectul Donbas”.

Au fost mărturii despre un trecut de care mulți nu vor să-și mai aducă aminte sau de care nu vor să mai știe.

Vom căuta, totuși, să consemnăm, în câteva episoade, în formă rezumativă, pe baza notițelor de care dispunem, la trist ceas aniversar, încercările și suferințele prin care au trecut câțiva dintre etnicii germani ploieșteni, concetățenii noștri.

                                                                                                                                          Leonida Corneliu CHIFU

6 decembrie 1949 – La închisoarea Piteşti începe unul dintre cele mai odioase programe de torturare, dezumanizare şi spălare a creierelor din istoria omenirii. Între 1949 şi 1952, peste 1000 de tineri, elevi şi studenţi, cu viziuni şi convingeri anticomuniste, creştine sau naţionaliste vor fi supuşi celor mai degradante şi mai bolnave chinuri închipuite de mintea umană. Ioan Ioanolide, Constantin Oprişan, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nicolae Purcărea, Traian Popescu, Tache Rodas, Gelu Gheorghiu, Dumitru Bacu sau Ioan Pintilie sunt doar câţiva dintre tinerii inteligenţi şi credincioşi ce au cunoscut ororile cumplitului „Experiment Piteşti”.

“În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici ai vechiului “regim burghezo-moşieresc” erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de “duşman al poporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate “reeducare”.

Victimele sunt transformate în călăi, deţinuţii sunt torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă. Scopul: “reeducarea” prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor. În final, majoritatea celor “reeducaţi” ajungeau să recunoască faptul că merită orice înjosire şi că nu se pot reabilita decât parţial, devenind ei înşişi torţionarii noilor veniţi. La cea mai mică ezitare, erau din nou supuşi torturilor.

Principalii responsabili pentru atrocităţile comise la Piteşti:

– Anton Makarenko – ideologul sovietic care a pus bazele programului de „reeducare” prin tortură fizică neîntreruptă
– Alexandru Nicolski (pe numele său adevărat Boris Grünberg) – comandant al Securităţii în acei ani, cel care a decis implementarea acestui program în penitenciarul de la Piteşti
– Teohari Georgescu – ministru de interne între 1945 şi 1952
– ofiţerii de Securitate: Dumitrescu, Sepeanu, Dulgheru, Zeller
– Gheorghe Pintilie (pe numele său adevărat Pantelei Bodnarenko) – general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului (1948-1963)
– Vladimir Mazuru (pe numele său adevărat Vladimir Mazurov) – subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953)
– Eugen Ţurcanu – student „reeducat”, ales şi instruit de Nicolski să devină mintea criminală ce avea să gândească şi să pună în aplicare cele mai multe metode de tortură din cadrul „Fenomenului Piteşti”
– conducerea partidului comunist, ofiţeri ai Securităţii, ai Miliţiei şi chiar ai NKVD-ului

Câteva dintre metodele utilizate în torturarea deţinuţilor pentru obţinerea aşa-ziselor “demascări”:

– Bătaia individuală şi bătaia colectivă în cerc
– Bătaia cu vâna de bou, cureaua, coada de mătură, piciorul de la prici
– Agăţarea de greutăţi (40 kg) de spatele “reeducatului” timp de 5-6 ore
– Obligarea deţinutului să stea cu ochii fixaţi pe un bec aprins
– Strivirea degetelor de la mâini şi de la picioare
– Aplicarea picăturii chinezeşti
– Obligarea deţinuţilor să consume mâncăruri deosebit de sărate urmate de suprimarea apei
– Arderea tălpilor
– Bătaia peste fluierele picioarelor
– Obligarea deţinutului să asiste la torturile în colectiv
– Obligarea deţinutului de a dormi în poziţii fixe
– Înţeparea tălpii cu acul
– Obligarea deţinutului de a sta în picioare toată noaptea cu faţa la zid

Conform principiilor comuniste, conducerea partidului comunist şi a Securităţii a încercat falsificarea evenimentelor, încercând să ascundă adevărul, dar nu au reuşit. Scrierile lui Dumitru Bacu, Grigore Dumitrescu, Paul Goma sau Virgil Ierunca, apărute încă înainte de 1989, au făcut cunoscute lumii întregi ororile petrecute între 1949 şi 1952 la Piteşti. După 1990, mai mulţi supravieţuitori ai „Experimentului Piteşti” au adăugat mărturiile proprii la manualul de istorie (încă nescris) al României distruse psihic, fizic şi sufleteşte de tăvălugul bolşevic în anii ’40-’60. În anii recenţi, prin intermediul cărţilor, a mărturiilor supravieţuitorilor, prin Memorialul organizat la fosta închisoare, prin filmele „Experimentul Piteşti” (2018) şi „Între chin şi amin” (2019) tot mai multă lume începe să afle şi să conştientizeze ceea ce a însemnat „Fenomenul Piteşti” pentru istoria neamului nostru. Pentru binele nostru ca popor, toţi trebuie să ştim ce s-a întâmplat atunci la Piteşti şi să avem grijă să nu se mai întâmple niciodată ceva asemănător!

(Fabian Mihuț)

În 1941, în noaptea de 12 spre 13 iunie, a început primul val de deportări sovietice din RSS Moldovenească în infernul de gheaţă al Siberiei.

Conform datelor de arhivă, la acea dată, în Basarabia, Nordul Bucovinei şi Herţa au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (ca „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

Violenţa şi represaliile au fost modalităţile sigure prin care puterea sovietică îşi putea impune voinţa în spaţiul de la est de Prut. Doar în RSS Moldovenească au fost arestate 18.392 persoane – 4507 “capi de familie” (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate.

Deportatii au fost transportati în conditii inumane, în vagoane de marfă închise, iar pe drumul care putea dura şi şase săptămâni, aceştia nu au beneficiat de asistenţă medicală, de apă sau mâncare şi au călătorit în condiţii igienice precare. La destinaţie au fost obligaţi să îşi construiască propriile lagăre, să lucreze în condiţii foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrana proastă şi puţină.

Conform Historia.ro, într-un memoriu întocmit la 15 noiembrie 1941 de autorităţile române se menţiona unde au fost deportaţi basarabenii: S.S. Kazahă -9.954 de persoane, R.A.S.S. Komi – 352, regiunea Krasnoiarsk – 470; regiunea Omsk -6.085 şi regiunea Novosibirsk – 5.787. Toţi erau acuzaţi de troica NKVD şi deportaţi pe termene ce ajungeau la 20 de ani. Potrivit istoria.md, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane — din staţia Basarabeasca, 44 vagoane — din staţia Căuşeni, 48 vagoane — din staţia Tighina, 187 vagoane — din staţia Chişinău, 48 vagoane — din staţia Ungheni, 83 vagoane — din staţia Ocniţa, 133 vagoane — din staţia Bălţi, 73 vagoane — din staţia Floreşti, 40 vagoane — din staţia Rîbniţa, 38 vagoane — din staţia Bolgrad, 103 vagoane — din staţia Arţiz, 340 vagoane — din staţia Cernăuţi.

(infoprut.ro)

Comunitatea evreiască din Ploiești organizează manifestări libere, deschise publicului. Sunt întâlniri la care sunt dezbătute anumite teme care circumscriu spațiul spiritual al evreității. Vă prezentăm una dintre aceste teme, extrem de cuprinzătoare, inepuizabilă, dezbătută la Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova: ”Cine suntem noi, evreii?”. A conferențiat prof. Max Kurzberg. Cititorii noștri vor constata cu ușurință că spațiul nu ne permite să abordăm acum în toată amploarea ei o problemă atât de cuprinzătoare, nici întregul expozeu al vorbitorului, care a început cu o istorie a evreilor, de la constituire până în prezent, cu referiri la diverse comunități evreiești risipite prin lume, având istorii diferite.

Certificatul de naștere. Monoteismul cu patalama la mână

Mai mult, discuțiile din final au purtat mai mult asupra unor aspecte filologice și lingvistice, interesante, nimic de zis, dar devoratoare de spațiu tipografic. Ne vom limita la a nota câteva afirmații tranșante ale vorbitorului, spuneri pe șleau, unele cu un caracter apodictic, care dau seamă despre gândirea și convingerile poporului evreu.
”Suntem un popor care avem un certificat de naștere scris: Biblia. Acum 4500 – 5000 de ani, un vizionar din Caldeea, Avraam, a primit porunca: <<Du-te din casa tatălui tău spre casa pe care ți-o voi arăta>>. A trecut Iordanul în Canaan de unde <<ivrit>>, adică <<cel care a trecut peste>>.
Referitor la Marele Exod: ”S-a născut în mijlocul lor un conducător, Moise, și, totodată, monoteismul cu acte. Le-a dat Decalogul, care stă ca fundament moral până în zilele noastre, inclusiv la baza Constituției SUA”. Dar de ce exod de 40 de ani? Pentru că poporul ieșit din Egipt după sute de ani de sclavie avea o mentalitate de sclav și nu merita să primească o țară. O generație era considerată cam la 20 de ani. Următoarea generație, născută în deșert, va fi liberă, dar din părinți cu mentalitate de sclavi, abia generația nepoților urmând a fi într-adevăr liberă. ”Maurul și-a făcut datoria. I-a dus din Egipt în Sinai, le-a dat Legile și monoteismul cu patalama la mână. Ziua comemorării Eroului Necunoscut coincide cu ziua comemorării profetului Moise”.

Nume ardelenești

Unul dintre cele mai grele războaie a fost cel cu Nabucodonosor. Acesta cucerește Ierusalimul și urmează exilul babilonian. ”La 470 a.C., se naște Talmudul babilonian”.
Sion este unul din miile de nume ale Israelului. ”Sionismul semnifică dorința de a te întoarce în Sion, acasă”.

Anul 70. Împăratul roman Titus șterge de pe fața pământului Templul din Ierusalim. ”Spre ghinionul sau spre norocul nostru, un evreu care-și ia numele de Josephus Flavius fraternizează cu romanii și începe să scrie istorie. De la el ne-a rămas <<Războiul evreilor>>”.
După anul 70, evreii sunt izgoniți printre alte popoare, unele pe cale să se nască, altele să moară. Peste tot, erau mereu minoritari. Ajunși în Colosseum, unii devin liberți, alții soldați ai legiunilor. ”O legiune ebraică a luptat pentru Traian împotriva lui Decebal. Avram, Isac, Iacov (Iacob) sunt nume ardelenești, cu reminiscențe ebraice”.
”Unul dintre marii gânditori evrei, Maimonide, i-a influențat pe Spinoza, Kant și Schopenhauer”.

”Meșteșugul banilor”

În 1939, a început un nou coșmar pentru evrei. ”La 1889, se născuse <<geniul>> Adolf Hitler, care a asasinat peste șase milioane de evrei. Mai târziu, când s-a pus problema reîntemeierii statului evreu, marele muftiu al Ierusalimului, care a fost prieten cu Hitler, s-a opus”.

Nevoiți să se descurce printre majoritarii de multe ori ostili, evreii au învățat să stăpânească ”meșteșugul banilor”. În vremuri de restriște e ușor să asmuți gloata: <<Voi n-aveți pentru că ei au. Și au pentru că v-au supt sângele>>”.

Li se tot spune evreilor: ar fi fost foarte bine pentru voi dacă ați fi îmbrățișat altă religie, Vițelul de Aur. Dar tocmai credința, care nu i-a părăsit niciodată, i-a salvat de la pieire. ”Copiii evrei încep să se pregătească de la 12 ani pentru confirmare în Sinagogă. Chiar dacă n-au învățat până atunci, ei încep să se instruiască. De aceea în rândurile poporului evreu nu există analfabeți”.

Reconstruirea Căminului Național

La Basel s-au pus bazele statului evreiesc modern. ”A fost un redivivus al Sionismului. Singura soluție pentru noi era reconstruirea Căminului Național. La 14 mai 1948, în clădirea Muzeului de Istorie din Tel Aviv a fost proclamat Statul Israel”. Două ore mai târziu, toate țările arabe au declarat război Statului Israel.

”Ăștia suntem noi, evreii: suntem mândri și de Einstein, și de Oppenheimer (savantul cu cea mai însemnată contribuție la descoperirea bombei atomice), și de Ana Pauker, pentru că sunt ai noștri”.
Un popor fără trecut este un popor fără viitor. ”Invocăm morții, ne rugăm pentru ei la toate întâlnirile noastre”.
Religia mozaică nu este o religie misionară. ”Toate celelalte sunt – unele agresiv – misionare”.

”Nici un Hitler nu ne va putea doborî”

Partea nevăzută a evreimii din Ploiești este în Israel. ”Pe aici au mai rămas vreo 20 de membri. Generația care a plecat a știut să-și facă amintire din Ploiești”.
Vorbitorul a fost convingător de-a lungul întregului demers. Convingerea lui Max Kurzberg aceasta este: ”Nici un Hitler nu ne va putea doborî. Veșnicia poporului lui Israel nu se va dezminți”.

                                                                                                        Leonida Corneliu CHIFU

Filmare azi, in fata Teatrului National cu o echipa TVR1, condusa de Razvan Butaru, jurnalist, producator tv.

In Decembrie TVR1 va difuza un serial de 15 episoade dedicat Revolutiei romane, la 30 de ani de la infaptuirea ei(nu intru acum in interpretari). Unul din episoade, cel despre zilele de 21 si 22 Decembrie va fi realizat de Razvan Butaru, iar unul din protagonisti voi fiu eu, Cristian Botez, daca imi permiteti.

Pe 21 Decembrie 1989, la ora 13,00 ieseam de la metrou, pe la Teatrul National, plin de avant si revolta fata de atrocitatile de la Timisoara, Abia se terminase mitingul ultim al lui Ceausescu si nucleul de la Inter, de circa 2000 de oameni, abia se forma. In rondul din Piata Universitatii se afla un cordon de tineri inlantuiti, care strigau “Timisoara, Timisoara” si “Asasinii, asasinii”. Au fost primele scandari pe care le-am auzit. Instantaneu m-am alaturat lor si am inceput sa strig si eu din toate puterile. In clipa aceea am stiut ca nu mai am cale de intoarcere. Am simtit ca toate lanturile care ma tintuisera amar de ani intr-o realitate crunta, anii de comunism, de dictatura, s-au rupt dintr-o data. Au urmat ore si apoi zile terifiante. Despre toate acestea si multe altele, in Decembrie la TVR1, in serialul la care se lucreaza din plin.

Vreau sa mai spun, si ieri am aflat, ca Razvan Razvan Butaru a fost prezent si el in acea zi, 21 Decembrie 1989, la Inter, cand s-a aflat la scurta distanta de mine, desigur,in conditiile in care noi toti eram in continua miscare. Mi se pare incredibil ca, dupa 30 de ani, doi tineri participanti la Revolutie, din prima zi si in acelasi punct, la Bucuresti, sa se intalneasca pentru prima oara, in acelasi loc. Unul, Razvan, in postura de jurnalist tv, care intervieveaza, si altul, Cristian, jurnalist de 30 de ani, cel intervievat! Razvan avea atunci 21 de ani, eu, 24.

(Cristian Botez)

Republica Moldova a obținut recunoașterea oficială a statalității, la 2 martie 1992, cand a obținut statutul de membru al ONU.

Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost un document adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova.

Documentul face referiri la „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora, consacră, pentru spațiul de la est de Prut, denumirile oficiale: limba română, popor român. Acest act fondator al Republicii Moldova din 27 august 1991 este marcat în fiece an ca Ziua Națională a Republicii Moldova sau Ziua Independenței.

Declarația a fost adoptată și semnată de 278 deputați în parlament la 27 august 1991. Actul original a ars în timpul protestelor din 2009 la Chișinău, dar un document identic a fost restaurat în 2010.

Declarația de independență a Republicii Moldova în mod clar și direct, susține suveranitatea Republicii Moldova pe teritoriul Transnistriei, deoarece este “o parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”. Cu toate acestea, Declarația de independență a Republicii Moldova este ea însăși un argument împotriva suveranității Republicii Moldova asupra Transnistriei, cum îl denunță acordul de la 23 august 1939, între Guvernul URSS și Guvernul Germaniei, „nulă și neavenită” fiind uniunea doar formală între cele două teritorii.

Căderea Uniunii Sovietice 

După eșuarea tentativei de lovitură de stat din 1991, controlul și influența puterii centrale sovietice, asupra statelor uniunii, a slăbit considerabil. După căderea comunismului, uniunea personală dintre republicile sovietice și-a pierdut baza legală – după cum vedeau moldovenii (președintele URSS era liderul tuturor republicilor acesteia).

Recunoașterea internațională 

La data de 27 august 1991,la doar cîteva ore după proclamarea independenței, guvernul României recunoaște independența Republicii Moldova. Astfel România este primul stat care a recunoscut independența și suveranitatea Republicii Moldova.

Noul parlament ales democratic s-a proclamat “deținătorul puterii supreme în Stat”. Moldova a aderat la ONU, primind astfel recunoașterea statalității.

Reacții 

Republica Moldova 

În proaspătul stat, moldoveni s-au divizat în două tabere: unii au susținut independența, alții au protestat împotriva ei, susținând reunificarea cu România. Susținătorii reunificării s-au adunat în stradă, în Chișinău, să protesteze.

Transnistria 

Aspectul de “o parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”, i-a nemulțumit pe transnistrieni. Aceștia au proclamat autonomia, și mai apoi independența Transnistriei.

(Wikipedia)