Istorie

„Să ne cunoaștem istoria” – interviu cu Prof. univ. Viorica Moisuc în timpul lucrărilor celei de-a XII-a ediții a simpozionului dedicat memoriei Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta și Acad. Dan Hăulică. #Centenar#MareaUnire

Mănăstirea Putna
23-25 august 2018

(Mănăstirea Putna – facebook.com/pg/SfantaManastirePutna)

Anul 1940 reprezintă pentru români una dintre cele mai negre file de istorie. În data de 30 august, pierdeam Ardealul prin odiosul Diktat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul, bulgarilor.

Dintre toate, cea mai tragica va rămâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor făptuite de armata hortystă, sprijinită de o bună parte a localnicilor maghiari. În doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri şi Trăznea, cu 87.

Singura vină a acestor oameni a fost că s-au născut români.
Buciumul

(George Aninoșanu)

“În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. 

Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. 

Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Academician Florin Constantiniu

Notă asupra ediţiei

De la tribuna Camerei Deputaților, în ziua în care s-au împlinit 101 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara Mamă, deputatul Constantin Codreanu i-a cerut președintelui Klaus Iohannis să revină public asupra distincției făcute între românii din România și cei din Republica Moldova. Președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării i-a transmis și o scrisoare oficială președintelui Iohannis, alături de cartea „Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova” semnată de acad. Ioan Aurel Pop.

Parlamentarul a reamintit gafa comisă de Iohannis, care, la întrebarea despre o viitoare Unire a Republicii Moldova cu România, a răspuns cu sintagma „ambele popoare”, făcând, distincția clară între românii de pe cele două maluri ale Prutului.

Acesta este mesajul deputatului Codreanu pentru președintele României:

””Dar din dar se face rai” spune o veche și frumoasă frântură de înțelepciune românească. Declarația mea politică este despre un dar special pe care îl voi face unui om special, într-o zi specială. Darul este o carte. Nu e o carte oarecare. Este exact cartea de care are nevoie urgent cel pe care l-am investit, în 2014, cu încredere și așteptări acordându-i votul meu: nimeni altul decât președintele României, domnul Klaus Werner Iohannis. Ziua e cât se poate de specială – marcăm, astăzi, 27 martie, 101 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara-Mamă.

Săptămâna trecută, domnul Iohannis a comis o eroare care nu poate fi trecută cu vederea. Răspunzând unei întrebări despre o viitoare Unire a Republicii Moldova cu România, acesta a utilizat sintagma “ambele popoare”, făcând, deci, distincția clară între românii de pe cele două maluri ale Prutului. O veche teză stalinistă care a venit, pe vremuri, la pachet cu “limba moldovenească” diferită de limba română. Mai grav este că, la doar o zi după, în inima Europei, la Bruxelles, președintele României a recidivat reluând această teză criminală cu un mic amendament: a vorbit de două națiuni distincte – “românii și moldovenii”.

Este pentru prima dată în istoria României când un oficial de rang înalt – cel mai înalt, în acest caz – acceptă și vorbește public despre existența unui popor moldovenesc, a unei națiuni moldovenești. Sunt convins că, la Moscova, au răsunat ropote de aplauze cu această ocazie. Oare și nemții din fosta Republică Democrată Germană sunt o națiune diferită de nemții din fosta Republică Federală Germană pentru președintele României?

În cei aproape 5 ani de mandat, Klaus Werner Iohannis nu a făcut nimic nici pentru românii din Republica Moldova, în general, nici pentru noi, românii din cele două state românești care militează pentru ReUnire. Dimpotrivă. În 2016, atunci când un grup de tineri de peste Prut, a ajuns la Cotroceni după un Marș al Unirii, pornit pe jos de la Chișinău, președintele Iohannis a dispărut. Acum un an, nu a fost prezent la ședința solemnă prin care Camera Deputaților și Senatul marcau 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România și adoptau o Declarație în care se menționa faptul că România este pregătită să răspundă dorinței organice de ReUnire a românilor de peste Prut. Afirmațiile de săptămâna trecută au reprezentat însă punctul culminant al acestei atitudini inexplicabile și inacceptabile.

”Aceasta este o istorie a unui singur popor, dar și o istorie reunită a românilor din cele două state românești de azi, state care, din păcate, nu-i adăpostesc nici ele pe toți românii. Această carte de istorie este însă menită să învingă uitarea și să conducă la frângerea risipirii noastre. Să ne amintim mereu că “Hora Unirii” a scris-o moldoveanul Vasile Alecsandri și să încercăm să ne cuprindem cu toții “de acel farmec sfânt” al iubirii de popor și țară, de țara noastră, care, oriunde ar fi ea, se numește Țara Românească. Până o vom avea din nou întreagă pe hartă, se cuvine să o purtăm în suflete și, astfel, nimic nu va fi pierdut”. Semnează această carte Ioan-Aurel Pop, în calitate de coautor și coordonator, președintele Academiei Române, membru al Comisiei prezidențiale pentru elaborarea Proiectului de Țară.

Solicit președintelui României să revină asupra afirmațiilor sale cât mai curând posibil. Există un purtător de mesaje ale lui Putin la Chișinău. Nu avem nevoie de unul și la București. Până atunci, domnule Klaus Werner Iohannis, dezideratul nostru, al unioniștilor din Republica Moldova, România și Diaspora rămâne același – ein Volk, ein Staat, eine Regierung!”

(activenews.ro)

Împrăştiaţi prin Balcani încă din Evul Mediu, aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieşire. Academiile fiecărui stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea aromânilor:români, macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre aromânii din România, Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele şi istoriografia îi menţionează sub diverse nume:vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc. Vă propunem în paginile următoare o discuţie despre originea aromânilor şi despre cauzele crizei lor identitare, fără pretenţia de a găsi elixirul. Dar sperăm să aducem în atenţia cititorului crâmpeie din istoria fascinantă a aromânilor balcanici, dintre care un număr destul de mare ne sunt azi concetăţeni.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, un demnitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor bizantine. Despre originea aromânilor, Kekaumenos ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor:„Vă sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten… şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor. Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor.Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975, p. 39-41, s.n. – M.D.).

Citește mai mult (Historia)

În 1943, atunci când Germania a suferit o serie de înfrângeri devastatoare pe frontul de est, a devenit limpede, chiar și pentru cei mai apropiați aliați ai lui Hitler, că Axa a pierdut războiul. Prima țară care a ieșit din război a fost Italia. De asemenea, și Ungaria și România începuseră tratative separate pentru a ieși din războiul contra Națiunilor Unite.

Încă dinaintea Celui De-al Doilea Război Mondial, amiralul maghiar Miklos Horty s-a remarcat drept unul dintre cei mai vocali aliați ai lui Adolf Hiltler. Miklos Horty și Adolf Hitler împărtășeau dorința de a-și revizui frontierele țărilor proprii, stabilite după Primul Război Mondial, dar și antisemitismul și brutalitatea metodelor.

De aceea, Ungaria a fost unul dintre primele state care au aderat la Axa Roma-Berlin-Tokyo. De asemenea, Ungaria a fost unul dintre principalii beneficiari ai reîmpărțirii Europei aflate sub hegemonie germană. Însă înfrângerile suferite de Germania l-au determinat pe prim-ministrul maghiar Miklos Kallai să înceapă negocieri cu Națiunile unite, pentru a ieși din război.

Serviciile secrete germane au aflat despre aceste tratative. De aceea, Adolf Hitler l-a invitat pe regentul maghiar Miklos Horty în apropiere de Salzburg, pentru a discuta situația de pe front. Însă invitația nu era decât o capcană menită să lase armata maghiară fără conducător, în timpul Operațiunii Margareta I. Trupele germane au ocupat Ungaria. Horty a plecat cu trenul din Austria în 18 martie 1944, fără să știe acest lucru. A ajuns la Budapesta, o zi mai târziu, iar cei care l-au întâmpinat au fost soldații germani, în locul gărzii de onoare maghiare. Hitler i-a spus că Ungaria își va putea păstra suvernaitatea doar dacă îl va demite pe premierul Miklos Kallai. Miklos Horty a acceptat și l-a numit premier pe Dome Szojtay.

Una dintre cele mai nefaste consecințe ale ocupației germane a fost deportarea la Auschwitz a peste 550.000 de evrei din teritoriile controlate de maghiari, inclusiv din Transilvania de nord. Hitler pregătise și Operațiunea Margareta II, care viza ocuparea României, operațiune care nu a mai fost pusă niciodată în aplicare.

Sursa: rfi.ro/politica-110065-pagina-de-istorie-germania-nazista-ocupat-ungaria-horty-operatiunea

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaș – d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor și pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluția de la 1848.

Biografie

Stephan Ludwig Roth s-a născut în familia pastorului luteran Gottlieb Roth.

A urmat studiile liceale la Sibiu și cele superioare, de teologie, la Tübingen. Suplimentar a urmat cursuri de fizică, chimie, matematică, psihologie și pedagogie. La 4 iulie 1820 a obținut titlul de doctor al universității din Tübingen, susținând teza, revoluționară pentru vremea aceea, “Esența statutului”. [1]

Timp de doi ani, din 1818 până în 1820, fost colaborator al marelui pedagog Johann Heinrich Pestalozzi, la școala specială de la Yverdon, unde și-a însușit ideile maestrului, ale iluminismului, dar și moderna teză a „egalității limbilor și naționalităților”.

Întors în Transilvania, Stephan Ludwig Roth a intrat în învățământ, fiind numit profesor și director al liceului săsesc din Mediaș. În 1834 a fost înlăturat din învățământ pentru convingerile sale prea radicale, fiind obligat de situație să devină predicator și pastor la Mediaș, apoi la Nemșa și Moșna. În această calitate a cunoscut în detaliu problemele țărănimii, a pauperizării acestei categorii sociale. Drept urmare, Roth a susținut în scrierile sale o mulțime de soluții pentru eficientizarea agriculturii, a economiei în general. Propunerile sale vizau, de exemplu, comasarea suprafețelor agricole mici, metode noi de prelucrare a pământului, cultivarea plantelor industriale, introducerea plugului de fier, înființarea de ferme-model, dar și construcția de drumuri sau căi ferate.

El a urmărit reformarea învățământului și înființarea mai multor școli sătești, a unei școli pedagogice spre a combate înapoierea și sărăcia, întrucât „conștiința omului se luminează prin educație și cultură”. La sugestia lui Roth, în programa de învățământ au fost introduse, de exemplu, ca materii distincte gimnastica și muzica.

În 1842 Dieta de la Cluj era procupată (pentru maghiarizare) să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, în locul celei latine. Revoltat, Roth a scris în celebra broșură „Războiul limbilor în Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), replicând Dietei: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”.

În 1846, Roth a alcătuit Istoria Transilvaniei în 3 volume și a tradus în limba germană (traducere rămasă netipărită) și a prefațat lucrarea de istorie bisericească “Istorie pe scurt a credinței românilor” scrisă de Iosif Pop Silaghi (Sălăgianu) în 1845, mai târziu episcop unit al Orăzii (Oradei).

Stephan Ludwig Roth a participat și la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848 unde a văzut deșteptată conștiința națională a românilor și hotărârea zecilor de mii de țărani da a sfărâma lanțurile iobăgiei și de a cere drepturi politice pentru elita românească. Puternicele sale impresii și o descriere a Marii Adunări au fost publicate în ziarul săsesc „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848. Articolul lui Ștephan Roth, purta titlul semnificativ, „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea romanilor de la Blaj), nefolosind termenul uzual german pe atunci, “Walachen” pentru “români”. Roth justifica expresia: „…un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” (transilvănenii revendicaseră printre altele la Blaj, să fie numiți români și nu doar, de multe ori injurios, “olahi”.

Când Dieta de la Cluj a votat, în 29 Mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând revendicările și voința românilor majoritari în Transilvania, lui Roth i se părea „periclitată însăși existența națională a sașilor”.

A doua Adunare populară de la Blaj, din 13/25 septembrie 1848 nu recunoștea „uniunea silită a Transilvaniei cu Ungaria” și revendica o Dietă și un guvern provizoriu, compus din deputați aleși proporțional cu numărul populației Transilvaniei.

La 30 septembrie 1848, Adunarea sașilor din Sibiu a adoptat rezoluția Blajului iar Comitetul Național Român a hotărât crearea a 15 legiuni care s-au opus corpurilor de armată conduse de nobilii maghiari.

În 21 octombrie 1848, Roth a fost numit în Comitetul de Pacificație și apoi comisar imperial plenipotențiar în 13 sate de pe Târnave, fiind pentru frăție, egalitate în drepturi, desființarea iobăgiei fără răscumpărare plătită de țărani, fără jafuri și spânzurători, iar împreună cu Ștefan Moldovan, protopop al Mediașului, a dispus încetarea obligațiilor feudale (deziobăgirea) în 13 sate din zona Târnavelor.

Dar o armată revoluționară maghiară și secuiască, condusă de generalul polonez Józef Bem a ocupat mai toată Transilvania și Banatul, excepție făcând Carpații Apuseni, Țara Moților, apărată și controlată de Avram Iancu. Prietenul lui Roth, prototopopul Moldovan a fost nevoit, împreună cu mulți români și sași, să se refugieze peste munți, în Țara Românească sfătuindu-l pe Stephan Roth să facă același lucru.

Într-o scrisoare adresată lui George Bariț, din 20 martie 1848, Roth sublinia: „Pentru mine, diversele naționalități nu sunt decât fragmente ale unui tot mai mare, iar furia luptelor pentru limbă o socotesc drept o decădere din umanitatea maltratată și pe cale de a apune în haosul atâtor rătăciri”.

În ianuarie 1849, lui Roth i-a murit soția și s-a întors la Moșna, având promisiune de amnistie de la generalul revoluționar Józef Bem, dar Lajos Kossuth și comisarul său, Ladislau Csányi n-au ținut cont de aceasta și l-au arestat în 21 aprilie 1849, fiind condamnat la moarte prin împușcare de către „tribunalul de sânge” al nobililor de la Cluj, pentru „înaltă trădare”, deși ajunsese de curând doar, văduv cu cinci copii minori. Sentința a fost executată la trei ore după pronunțare.

În scrisoarea adresată copiilor săi, în ziua execuției (11 mai 1849) menționa „Am avut cele mai bune gânduri pentru nația mea, fără să fi voit răul celorlalte națiuni”(din Transilvania).

Adevăratul motiv al condamnării sale au fost ideile și activitatea sa, dar mai ales ideile din broșura în care pleda și susținea drepturile poporului român.

„Procesul și execuția lui Roth au stârnit o indignare generală… Din multe puncte de vedere era înaintea timpului său” scria academicianul Camil Mureșanu.

A fost înmormântat la Mediaș, unde i s-a ridicat un monument, unde există o casă memorială (pe strada Herman Oberth 10, din Mediaș) și un bust în fața liceului ce-i poartă numele.

Istoricul Otto Folberthi i-a tipărit scrierile în șapte volume.

Editura 100 + 1 Gramar a editat lucrarea Stephan Ludwig Roth, Lupta pentru limbă în Transilvania cu o prefață de academicianul Camil Mureșanu. Cartea cuprinde o selectie de fragmente din lucrarea lui Stephan Ludwig Roth, Lupta pentru limba în Transilvania (1842) și o selecție de documente ale vremii privind situația social-politică din această provincie istorică, precum și unele aprecieri și mărturii despre personalitatea lui Stephan Ludwig Roth. Traducere Cristina Teodorescu, îngrijire și note dr. Constantin Vlăduț. [2]

O serie de personalități și-au exprimat impresii despre Stephan Ludwig Roth: [3]

“Ceea ce constituie originalitatea acestui om capabil de a exprima într-un stil personal idei de un adânc adevăr, găsite în cetirea sa desigur, dar și în propria sa intuiție, e, într-o epocă de formule și formalism, desfacerea de lucruri din afară, căutarea sinceră a soluțiilor din jurul său însuși, prin observație și iubire”. – Nicolae Iorga.
“Stephan Ludwig Roth a fost unul dintre cei mai progresiști intelectuali ai Transilvaniei, influența sa exercitându-se deopotrivă atât în sectoarele cultural-economice, cât și în cele social-politice. Plecând de la realitatea etnică a Transilvaniei el a militat cu însuflețire pentru respectarea drepturilor tuturor naționalităților și pentru crearea unui climat favorabil progresului în toate domeniile”. – Vasile Netea
“Provenit din rândurile uneia din naționalitățile conlocuitoare – cea săsească – Stephan Ludwig Roth s-a ridicat deasupra oricărui spirit îngust și a reușit să aducă o însemnată contribuție la exprimarea năzuințtelor de progres în Transilvania, sub semnul libertății și egalității în drepturi a tuturor nationalităților …” -Camil Mureșan
“Intelectualul înaintat sas Stephan Ludwig Roth a fost îndrumător al poporului său, un luptător hotărât pentru progres. Spirit clarvăzător, publicist de seamă, militant cu vederi înaintate în problema națională, Roth a fost neîndoielnic una din figurile cele mai luminoase ale intelectualității săsești …” – Dan Berindei.

Sursa: dantanasa.ro

Având în vedere faptul că azi este 15 martie iar comunitatea maghiară din România sărbătorește ziua maghiarilor de pretutindeni, prilej cu care liderii maghiari se vor întrece în declarații care mai de care mai sfidătoare la adresa României și a românilor, l-am rugat pe istoricul Vasile Lechințan din Cluj-Napoca să ne explice însemnătatea acestei zile pentru maghiarii și românii din Ardeal.

Domnia sa a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele. Îi mulțumesc și pe această cale.

Dan Tanasă: Au maghiarii ce să sărbătorească la 15 martie ? 

Vasile Lechinţan: Desigur că au, partea luminoasă a Revoluţiei ungare de la 1848, când la Pesta şi Buda (azi Budapesta, Ungaria) s-a declanşat revoluţia împotriva dominaţiei habsburgice, momentul fiind prielnic urmare revoluţiilor începute deja în Imperiul Austriac. S-au formulat 12 puncte în programul revoluţiei maghiare, printre care libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, egalitate în faţa legii în chestiunile civile şi religioase, plata dărilor de toţi deopotrivă, desfiinţarea iobăgiei, deţinuţii politici de stat să fie eliberaţi, puncte de o deosebită importanţă pentru accedere la progres, libertate şi civilizaţie. Din păcate, punctul 12 al programului prevedea uniunea Ardealului cu Ungaria, neţinându-se cont de voinţa românilor majoritari în Transilvania şi de aici a pornit dezastrul…

Dan Tanasă: Ce înseamnă pentru românii transilvăneni ziua de 15 martie 1848?

Vasile Lechinţan: Înseamnă amintirea unei crunte perioade de teroare care a urmat, amintirea războiului civil şi a jertfelor numeroase în populaţia civilă românească: copii de vârste diferite, femei, bătrâni ucişi nevinovaţi, preoţi şi dascăli schingiuiţi, case si chiar sate întregi incendiate de către gardiştii secui şi maghiari, distrugerea prin incendiere a unei comori uriaşe a românilor, şi anume arhiva Episcopiei Ortodoxe de la Sibiu, amintirea ameninţărilor teroriste ale lui Kossuth adresate românilor care nu i se supun, într-un cuvânt amintirea terorismului maghiar de atunci. Cuvântul terorism este relevat de documentele de epocă, nu este o asociere hazardată de acum. Şi abia astăzi ne dăm seama, concret, ce s-a-ntâmplat atunci, pentru că în anul trecut s-au publicat trei volume şi două studii importante pe tema victimelor româneşti de la 1848-1849, autori şi editori de documente fiind dr. Dumitru Suciu (cu o echipă) de la Cluj-Napoca, dr. Ana Hancu de la Târgu Mureş, Elena Mihu de la Târgu Mureş şi eu, Vasile Lechinţan. Documentele sunt cutremurătoare şi iată că abia la 165 de ani de la dezastru sunt publicate şi urmează şi alte volume la care se lucrează în prezent. Trebuie să ştim exact ce s-a-ntâmplat atunci. De aceea românii şi saşii sunt toleranţi în privinţa sărbătoririi de către maghiari a acestei zile de 15 martie, pornind de la partea luminoasă a evenimentului şi consider că şi maghiarii conştienţi îşi asumă cu responsabilitate şi demnitate trecutul istoric netrunchiat, pentru că jertfele pentru libertate umană de atunci să nu fi fost făcute în zadar.

(dantanasa.ro)

Născută la 4 februarie 1927, în comuna Bistra, judeţul Alba, studentă în anul II la Facultatea de Drept din Cluj, Alexandra Pop a avut un destin care ar trebui să o plaseze, dacă istoria ar fi corectă și comunismul nu ar fi încă o problemă de mentalitate în România, printre marii eroi ai acestui neam.

Alba24 preia povestea tragică a acestei femei și a familiei ei, așa cum a fost prezentată de Memorialul Sighet.

Pe scurt, în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946 i-a îndemnat pe oamenii din comuna natală să nu-i voteze pe comunişti. Mai târziu s-a alăturat grupului de partizani anticomunişti condus de maiorul Nicolae Dabija. A fost arestată la 4 martie 1949.

”Prin sentinţa nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă.

La 2 aprilie 1950, a fost ridicată, din ordinul torționarului Alexandru Nicolski, de Securitatea Cluj, fiind executată în aceeaşi zi, împreună cu alţi partizani din grupul Dabija, într-unul din aşa-numitele „transporturi ale morţii”.

Părinţii Alexandrei Pop, Gheorghe şi Maria Balea au fost arestaţi de Securitate, lăsând acasă patru copii cu vârste între 3 şi 13 ani. Gheorghe Balea a fost condamnat, în procesul „lotului Dabija”, la 10 ani închisoare.

Maria Balea a fost ţinută timp de 11 luni în stare de arest, după care s-a întors acasă. Presiunile au continuat. Membrii familiei au fost supuşi la cote imposibil de achitat, pretext pentru a li se confisca toate alimentele din casă.

Ion Andreşel, de 73 de ani, bunicul Alexandrinei Pop, a fost arestat în 15-16 august 1950 de la stâna sa, torturat şi împuşcat în cap la Poarta Întrecai (sau Poarta Întrecailor, dar şi Poarta între Căi).

În noaptea de Rusalii a anului 1952, familiile Sofia Andreşel (bunica Alexandrei şi soţia lui Ion Andreşel) şi Maria Balea, mama Alexandrei Pop, cu cei patru copii minori (Sofia, Aneta, Laura şi Liviu) au fost ridicate de Securitate, fiind toţi deportaţi în Bărăgan, în localitatea Stăncuţa, unde au stat patru ani.

Organizaţia condusă de maiorul Nicolae Dabija a fost înfiinţată în 1948 şi a avut ca zonă de acţiune versantul oriental al Munţilor Apuseni, până în 1949 când membrii grupului au fost arestaţi de Securitate. Toţi partizanii şi susţinătorii lor capturaţi au fost supuşi unor anchete sălbatice (la Turda, Bucureşti, dar mai ales la Sibiu, unde şeful Securităţii era celebrul locotenent-colonel Gheorghe Crăciun) şi judecaţi.

Numărul celor arestaţi în rândurile grupului Dabija în primăvara anului 1949 s-a ridicat, conform datelor Securităţii, la 34: 16 partizani şi 18 „favorizatori”. Nicolae Dabija şi alţi 6 membri au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 28 octombrie 1949.

“Transporturile morţii”

În anii 1949 şi 1950, au avut loc o serie de crime atroce comise de Securitate împotriva deţinuţilor politici consideraţi prea periculoşi ca să poată fi lăsaţi în viaţă.

Primul transport – 2 august 1949 – pentru 7 membri ai lotului de partizani din munţii Banatului a fost simulat transferul din Penitenciarul Timişoara la Penitenciarul Aiud, fiind însă executaţi în Pădurea Verde de lângă Timişoara, iar  în certificatele de moarte, întocmite ulterior, la rubrica „motivul decesului” au fost trecute cele mai banale diagnostice medicale: „insuficienţă cardiacă”, „miocardită cronică”, „TBC pulmonar”, „hipertensiune arterială”.

Al doilea transport – primăvara anului 1950 – 38 de deţinuţi din Penitenciarul Gherla, condamnaţi la pedepse între 15 ani şi muncă silnică pe viaţă pentru complicitate la acţiunile partizanilor dobrogeni, au fost transportaţi şi ucişi la Timişoara.

Al treilea transport – 18 deţinuţi, partizani sau sprijinitori ai rezistenţei din Munţii Apuseni, deja condamnaţi la pedepse între 15 ani şi muncă silnică pe viaţă, au fost scoşi „pentru cercetări” de către Securitate (în martie-aprilie 1950) din penitenciarele Gherla, Sibiu, Aiud, Mislea, Piteşti, fiind apoi executaţi într-un loc deocamdată necunoscut, probabil la Cluj”.

Sursă: memorialsighet.ro

Câți și-ar da viața pentru tricolor?

Maria Isaicul, învăţătoare (profesoară de istorie) din satul transnistrean Cocieri din R.Moldova a fost omorâtă în 19 decembrie 1991 şi aruncată într-o fântână pentru faptul că purta tricolorul românesc pe drumul spre şcoală. Citisem despre această eroină în articolul scris de E.Nirca în revista Basarabia nr.10/1992, pag.205.

Recent am aflat mai multe din articolele Svetlanei Corobceanu (în Apropo Magazin MD) și Valentinei Ursu (Radio Europa Liberă MD):

Maria Isaicu a fost cea mai mare dintre frați. Fire perfecţionistă, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Inițial a lucrat profesoară la Dancu, Hâncești, apoi, la rugămintea mamei sale, s-a mutat în satul de baștină, Cocieri. Nu avea familie. A lucrat director adjunct la liceul din satul vecin, Roghi, și avea câteva ore de istorie în școala din satul natal. Iubea nespus de mult elevii și îi antrena în diverse activități extrașcolare.

În septembrie 1991, avea 52 de ani. Alături de câteva sute de oameni din satul natal, a protestat timp de mai multe zile în or. Dubăsari, în fața Executivului raional. „Lozincile pe care le scandam cel mai des erau: ”Noi suntem acasă!” și ”Чемодан, вокзал, Россия!”. Maria organiza lumea la protest, rostea discursuri, arăta că ținem la pământul acesta, că optăm pentru suveranitatea R. Moldova. Se iscau certuri, la un moment dat, a fost atrasă într-o gloată de rusofoni, însă bărbații noștri au sărit și au apărat-o. Protestele au durat până la sfârșitul lui septembrie”, povesteşte colega Mariei, Lidia Cojuşnean.

Potrivit surorii Mariei, Liuba, femeia a primit ulterior câteva scrisori cu amenințări cu moartea. S-au adresat și la poliție. În seara de 19 decembrie Maria era cu mama ei, o femeie în vârstă de 79 de ani. Bătrâna avea să spună a doua zi că o strigase cineva pe fiica ei la poartă și aceasta a ieșit. Nu s-a întors peste o oră, nici peste două, tot așteptând-o, bătrâna a ațipit, apoi s-a trezit, lumina continua să ardă, în geam se iveau zorii. Maria lipsea. Primii trecători din zorii zilei de 20 decembrie aveau să găsească un halat pe un gard de la marginea drumului în preajma unei fântâni de lângă casă.

O vecină avea să spună că a fost mirată să audă noaptea zgomotul valului de la fântână. O fântână adâncă de 52 de metri. Căldarea a coborât cu mare zgomot în apă!
Fratele Tudor se întorcea cu pâine de la magazin când a aflat despre ce s-a întâmplat cu sora sa. Apropiindu-se de fântână, unde era adunat deja întregul sat, a simțit cum nu-l mai ascultă trupul, i s-au înmuiat picioarele, nu şi-a mai recunoscut glasul. A înțeles că femeia care le aducea în casă sărbătoarea, care îi întâmpina în pragul casei mamei, zăcea acolo, jos, fără suflare, cu urme de vânătăi pe brațe și pe gât.

Tudor spune că „Separatiştii au vrut să bage frica în oameni și le-a reușit. Lumea era foarte speriată după aceea. Seara nu mai vedeai pe nimeni pe uliţe. Nu se mai organizau mitinguri. Din decembrie până la 2 martie 1992, am simțit o frică mai mare decât în timpul războiului, căci combatanții au blocat intrările în sat și separatiștii nu puteau intra”, ne spune Ludmila Cușnariov, o altă profesoară din sat.

Avertismente cu moartea a primit și o profesoară de franceză. Crima nu a fost investigată. Unicul anchetator la care s-a adresat sora Mariei, un rus originar din or. Dubăsari, i-a spus acesteia că apa a spălat urmele crimei, sugerându-i că are două fete mari și ar face bine să uite această istorie.

În inimile oamenilor din sat, Maria rămâne femeia cu un suflet mare care, timp de 30 de ani, a învățat elevii cum să îmbrățișeze valorile umane, femeia cu un tragic destin care a servit ca avertisment criminal al structurilor separatiste în preajma Războiului de pe Nistru.

Aurelia Ursu, directoarea din urmă cu câțiva ani a Liceul Teoretic „Vlad Ioviţă” din satul Cocieri, raionul Dubăsari spune că „Profesorii, practic, au fost primii acei care s-au ridicat să apere sediul poliţiei din oraşul Dubăsari, atunci când băieţii au fost încercuiţi de forţele separatiste. Am stat acolo trei zile, eram oameni paşnici, ne-am dus cu cântece să le arătăm că nu dorim să fugărim pe nimeni, să le spunem să plece cei care au venit, dar printre ei, desigur, erau infiltrate şi forţe separatiste, cărora le sunt străine valorile la care ţinem noi. Am avut o profesoară de istorie, dna Maria Isaicul, care a îndrăznit şi a arborat tricolorul şi a costat-o viaţa acest gest, a fost aruncată în fântână de forţele separatiste care s-au furişat în sat pe timp de noapte, mascaţi, au chemat-o afară, dumneaei a ieşit şi dimineaţă am găsit-o în fântâna de lângă casă.”

Ludmila Cuşnariov își amintește și ea: „Chiar în prima zi, făceam lecţii. Lucram atunci profesoară. Directorul şcolii ne-a spus să trimitem copiii acasă, dar să nu meargă pe strada centrală. Eu mi-am luat copiii din clasă şi m-am dus în beci la mine acasă. Puţin am stat. Au început a veni părinţii, au luat copiii şi în vremea asta a trecut o maşină blindată dinspre Dubăsari, împuşcând în toate părţile. Era lume, era dimineaţă, erau răniţi. De atunci s-a început necazurile noastre. La Dubăsari am întrat la magazinul universal şi când mă coboram, m-am întâlnit faţă în faţă cu o învăţătoare, care a activat la noi. Învăţătoare de limbă rusă. Şi ea a început a striga: ”oameni, adunaţi-vă, Frontul Popular. Eu eram Frontul Popular. Eu nici nu ţin minte cum am ajuns acasă, pe care drum.” Până acum încă care au ură pe noi, ne zic că ”voi sunteţi români, duceţi-vă cu România” cu toate că şi acum paşaportul bunicăi, este scrisă cu grafie latină, româneşte este scris. „Până acum. Să nu fi fost armata a 14-a, se rezolva problema de mult”, spune fosta profesoară, colega eroinei Maria Isaicul.

(Viorel Dolha – secareanu.wordpress.com)

Fără îndoială că momentul 1968 nu trebuie uitat. A fost un moment de cotitură pentru România socialistă, unul care ne-ar fi putut costa independența de stat.

20 August 1968, cu trei zile înainte de marea Sărbătoarea Naţională a României, Uniunea Sovietică împreună cu armatele altor 4 ţări, Bulgaria, Ungaria RDG şi Polonia invadează Cehoslovacia pentru a opri deraierea de la linia trasată de Moscova, a conducerii lui Dubcek .

Cehoslovacia tindea să devină o altă roată rebelă a sistemului comunist, după Iugoslavia lui Tito, Albania care trecuse făţiş de partea Chinei încă din 1961 şi România care făcea notă aparte în tratat încă de pe vremea lui Dej. Cum albanezii erau prea mici ca să conteze şi să necesite o intervenţie, sârbii prea puternici şi prea aproape de occident  iar România avea deja prea mulţi prieteni şi sprijin, s-a  luat decizia intervenţiei în Cehoslovacia atât pentru a nu se prolifera atitudinea anti-Moscova cât şi pentru a testa reacţia occidentului şi a vedea pe cine poate conta Moskova în cadrul tratatului. A părut puţin surprinzător  sprijinul Ungariei care şi ea fusese corecţionată în 1956 în bătălia dintre Nagy Imre şi Ianos Kadar, sau poate tocmai datorită acelei intervenţii a simţit nevoia să se răzbune şi să facă să simtă şi alţii ce a simţit ea. Pe români Ungaria s-a răzbunat în 1989, Laslo Tokeş ştie cum. Dar asta e altceva. Cert este că România lui Ceauşescu a luat atitudine fermă împotriva intervenţiei, nu numai că nu a participat dar chiar a condamnat,  aş spune cel mai vehement,  această intervenţie aşa cum o „ţară frăţească şi prietenă” nu ar fi trebuit să îşi permită. Multă lume a spus atunci că Ceauşescu şi-a semnat condamnarea la moarte şi că România va simţi talpă rusească cât de curând. Moskova aştepta de mult motivul şi ocazia să ne bage în formaţie, mai ales că atitudinea de frondă a României nu se manifesta doar câteva zile. Să recapitulăm:

1. Încă din 1963 Gheorghiu-Dej a refuzat sa mai accepte organizarea pe teritoriul românesc a manevrelor militare cu trupe ale statelor din Tratat. România era singurul stat membru care participa doar cu cadre la aplicaţii şi organiza pe teritoriul ei doar aplicaţii pe hartă;
2. Din aceeasi perioadă, durata serviciului militar se redusese de la 2 ani la 1 an şi 3 luni;
3. La inceputul anului 1967 România a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei;
4. România a fost singura ţară din blocul sovietic care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israel în timpul războiului din iunie 1967 aşa cum a fost singurul STAT din cele satelit  sau ocupate de nazişti care nu a trimis evrei în lagărele de exterminare ba mai mult,  a ajutat 400000 de evrei să ajungă în Israel. A spus-o Simon Perez în 2012: „Nu vom uita niciodată că, în cele mai negre perioade ale istoriei, vremuri ale nazismului, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei, care au venit în Israel şi au ajutat la construirea acestui stat, dar şi-au păstrat şi identitatea şi cultura şi dragostea pentru România”
5. România a fost primul stat din Europa de Est care a convins o putere occidentală să-i vândă tehnologie nucleară;
6. România a refuzat accesul sovieticilor la planurile elicopterului de luptă achizitionat din Franţa (ba, se spunecă  a încercat să fure de la sovietici planurile tancului T 72, pentru a le vinde americanilor!);
7. Delegaţii ale Partidului Comunist Român s-au retras sau nu au participat la o serie de conferinţe internaţionale,  sau au adoptat poziţii separate faţă de poziţia Moskovei  în probleme majore;
8. România nu a fost prezentă la nici una dintre conferinţele Pactului la care s-a hotarat soarta Cehoslovaciei;
9. Ceauşescu nu s-a angajat niciodată să dea voie armatelor prietene să intervină în alte state vecine României trecând peste teritoriul României,justificarea lui fiind că  numai Marea Adunare Natională poate decide intrarea unor trupe străine în ţară. Nu era prost românul;
10. CEAUŞESCU, CA ŞI CAROL I ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ, NU A ACCEPTAT NICIODATĂ CA TRUPELE ROMÂNE SĂ FIE SUB COMANDA ALTOR OFIŢERI DECÂT OFIŢERI ROMÂNI. El spunea că pe teatrul de actiuni militare din Romania FAU trebuie să execute ordinele conducerii naţionale;
11. Ceausescu a refuzat să voteze numirea lui Brejnev în funcţia de comandant suprem al Pactului în timp de razboi.

Acestea sunt numai o parte din aş spune numai poziţiile oficiale ale lui Ceauşescu faţă de conducerea de la Moskova. Cei care au lucrat în aparatul de partid sau cei cu funcţii în armată şi tratat ştiu şi alte lucruri mult mai dure şi mai picante despre certurile lui Ceauşescu cu conducerea rusă.

Cu asemenea luări de poziţie este de mirare că Ruşii nu au sărit pe Ceauşescu prima oară şi au intrat în Cehoslovacia. Numai că am arătat mai sus de ce. Din surse ale unor servicii secrete şi declaraţiile unora care încă mai sunt în viaţă România era în stand- by. Şi atunci ce l-a apucat pe Ceauşescu să se pună de-a curmezişul? Nu ştia că urmează şi că acţiunea sa era de natură să enerveze şi mai mult pe ruşi? Să nu fi fost informată securitatea sau să nu îl fi informat pe el cu privire la planul ruşilor şi faptul că urmează a avea soarta lui Dubcek?

În septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.

Ei bine Ceauşescu ştia, ştia chiar dinainte de invazia în Cehoslovacia ce i se pregătea şi tocmai de aceea a luat o atitudine atât de vehementă, pentru a atrage atenţia occidentului asupra lui şi a căpăta simpatia şi sprijinul lor, pentru a crea în lumea “civilizată” un val de simpatie faţă de România care să o pună la adăpost faţă de o eventuală intervenţie care era planificată şi în România. Să fim serioşi, nu dragostea faţă de Cehoslovaci a determinat atitudinea lui Ceauşescu ci grija faţă de propria soartă, de soarta României, pentru că era totuşi un patriot. Aici Ceauşescu a jucat magistral, băgându-se singur cu capul în gura ursului, dar sub privirile întregii lumi, provocându-l pe urs care ştia că dacă va curge o picătură de sânge din gâtul lui Ceauşescu, sau i se clinteşte un fir de păr, va fi vânat de tot occidentul. Magistral jucat de Ceauşescu.

Pe lângă asta au apărut şi speculaţii, zvonuri vizavi de o armă secretă pe care ne-ar fi lăsat-o Coandă şi care ar fi fost pe bază de laser care ar fid at peste cap sau ars nişte tancuri ruseşti care “arau paşnic“ la graniţa de Est a României în 1968. Nu ştiu dacă a fost doar un basm, o intoxicare şi pe cine viza intoxicarea, cert este că nici atunci şi nici în 89 tancurile ruseşti venite în plimbare la graniţă nu au îndrăznit să treacă.Eu am auzitdespre asta de la un coleg tot ofiţer de la graniţa de Est, care spunea că în 89 s-a încercat trecerea graniţei şi “s-a întâmplat ceva”, dar nu ştiu cât e de adevărat.

Dar mai este un adevăr care trebuie spus vizavi de curajul nebunesc al lui Ceauşescu. Acesta se referă la excelentele relaţii pe care românii le aveau cu fraţii sârbi, care aveau cu adevărat o armată redutabilă sub toate aspectele şi care promiseseră sprijin la orice oră împotriva ruşilor. Păcat că aceste relaţii excelente au fost stricate de oficialităţile române de după 89.

Şi mai este un alt aspect, mult mai important care nu trebuie uitat. Deşi toată lumea occidentală a blamat intervenţia din Cehoslovacia şi se uita urât la ruşi, chiar şi americanii, nimeni nu a făcut practic nimic aşa cum nu a făcut nimeni nici când nemţii invadaseră Polonia în 1939, în ciuda promisiunilor. Ruşilor în 1968 nu le era frică de occident, nici de americani, se poate spune că abia aştepta să îşi testeze şi ea armele nucleare pe care americanii le testaseră în Japonia cu 20 de ani mai înainte. Nu de grija sprijinului occidental mureau ruşii pentru că tocmai asta voiau, să îşi măsoare puţin forţele pe teritoriul altor state. În plus, cu americanii se bătuseră destul prin ţările africane, prin Vietman, prin Coreea şi îi cam bătuseră aşa că nu erau ei speriaţi de marea armată americană. Este adevărat că tot occidentul a luat atitudine la nivel declarativ vizavi de intervenţia din Cehoslovacia, este adevărat că se lucra pe toate planurile oficiale şi neoficiale diplomatice sau la nivel de servicii secrete pentru dezamorsarea situaţiei, dar nimeni nu îndrăznea mai mult, lumea era prea aproape, doar 25 de ani trecuseră de la ultimul război mondial, nici o ţară nu era complet pregătită pentru încă unul. Este adevărat şi faptul că România primise “asigurări”că dacă va fi invadată occidentul va lua atitudine dar ce mai puteau face ei atâta vreme cât în 48 de ore România putea fi invadată şi ocupată din 3 părţi? Nimic. Azi, datorită grijii de partid şi de stat, chinul s-a scurtat, România poate fi ocupată dintr-o singură parte, în doar 4 ore.

Revenind la anul 1968, alte declaraţii şi ameninţări le-au oprit ruşilor planurile şi ele veneau din est, nu din Occident.

După intervenţia din Cehoslovacia, vicepremierul chinez Chen Yi spunea : „Am fost foarte bucuros să aud că aţi luat măsuri de apărare a independenţei şi suveranităţii naţionale. Sunt convins că dacă veţi fi hotărâţi veţi învinge în cauza dumneavoastră. Noi vă sprijinim”. Iar pe 23 august 1968, Zhou Enlai, Premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze în mesajul său cu ocazia Zile Naţionale a României transmitea: „România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez!”.

Aceste cuvinte venite din partea unora care nici atunci şi nici acuma nu se joacă cu cuvintele, au avut darul de a convinge marele urs că China era dispusă să intre în război pentru a ne apăra, chiar dacă să admitem că şi din cu totul alte interese decât dragostea frăţească. Ruşii îşi puteau permite să se joace cu oricine, dar nu cu chinezii. Cea mai nevinovată pedeapsa a chinezilor ar fi să trimită câteva zeci de milioane de chinezi să ceară azil politic în Rusia sau să trimită câteva milioane de chineză să lupte cu armata rusească cu mâinile goale şi după 5 minute să se predea, să devină prizoneiri de război. Asta aşa ca anecdotă. Oricum , ruşii ştiau că dacă americanii mai joacă la cacealma, chinezii nu le au cu pokerul dar îşi pot permite să joace ruleta rusească. Aşa că e mult mai credibil că nu simpatia occidentului l-a salvat pe Ceauşescu ci asigurările venite din orezării.

Mai târziu o delegaţie românească i-ar fi transmis lui Ceauşescu din partea lui Zhou Enlai următoarele: „Atâta timp cât va exista China, va exista şi România”. Acuma cât de mult adevăr este în aceste declaraţii şi cât anume o fi rămas din el, cine poate şti? Cuvintele premierului chinez din toamna aceasta ar fi de natură să ne liniştească pentru că şi el amintea de tradiţionalele legături româno-chineze: “Li Keqiang a spus că există două proverbe, unul românesc, „Apa trece, pietrele rămân”, şi unul chinezesc, „Prietenia e înrădăcinată şi va înflori”, care reflectă relaţiile dintre cele două ţări.”

Dar mai amintea domnia sa şi că : „China vede România ca un pilon important pentru cooperarea cu Europa de est şi UE”, a spus premierul chinez.”

Păi sunt tare curios ce vede China mai mare sau mai de aproape, prietenia româno-chineză, sau pilonul pentru cooperarea cu Europa?

În plus, prietenia lui Ceauşescu cu chinezii nu l-a salvat de la asasinat atunci când ruşii şi americanii alături de unele ţări “vecine şi pretine” au pus umărul la înlăturarea celui care începuse să dea cu flit de data asta nu numai ruşilor ci şi vestului de care nu se mai temea economic şi financiar. Aici Ceauşescu nu a mai avut clarviziune, şi-a făcut prea mulţi duşmani pe lângă el şi nu a putut fi ajutat de prietenii care erau prea departe. În plus a mai fost şi trădat de chiar români, aşa cum a fost trădat şi Antonescu . Ne place sau nu acesta este adevărul iar cei care vor veni trebuie să ştie, pentru că am înghiţit destul istorie falsificată. Deja o parte din cei care au pus umărul la trădarea intereselor româneşti după 89 sunt la putere şi fac totul pentru a scăpa de pedepse, de judecată, de responsabilitate, suntem ameţiţi cu privire la acţiunile şi intenţiile lor, se schimbă legi în favoarea infractorilor a hoţilor, a şarlatanilor cu funcţii publice se schimbă valorile se schimbă Constituţia, listele de alegători, legile referendumului în aşa fel încât un număr din ce în ce mai mic de oameni să decidă soarta celor mulţi care nu vor mai avea nici un cuvânt, până la urmă li se va lua şi dreptul de vot pentru că nu au votat cum a trebuit. Deja unii au fost interogaţi de procurorii-preoţi pentru că au ieşit la vot. Deja cei care îşi apără dreptul la viaţă sunt bătuţi şi băgaţi în dube pentru că lovesc în interesele financiare şi şpăgile demnitarilor. Deja chiar parlamentarii au început să voteze legi pe sub mână, să se înşele între ei şi ei toţi să înşele cetăţenii, votând şi promovând legi prin care se exonerează de toate culpele, se declară intangibili, îşi bat joc de legi şi de Constituţie. Şi asta este istorie şi asta trebuie să ştie cei ce vor veni . Cine le-o va spune dacă cei care vorbesc sunt legaţi?

SURSE: [1];[2];[3];[4]

(http://www.secretulcunoasterii.ro/istoria-asa-cum-nu-o-stim-adevarul-despre-momentul-1968-cine-a-salvat-de-fapt-romania-de-invazia-sovietica/)

Horea și Cloșca au fost martirizați la 28 februarie 1785, pe platoul „La furci” lângă Alba Iulia, supliciul lor atrăgând criticile întregii lumi civilizate. Dupa executia celor doi martiri ai Transilvaniei si ai neamului romanesc, executia prin tragere pe roata a fost abolita din codul penal austriac.

O atrocitate inventată de minți bolnave
Torturile inimaginabile trebuiau sa-i sature pe romani de setea de libertate
Mai intai a fost executat Closca. A fost fixat de sol, cu membrele larg desfacute si bine intinse, sub fiecare incheietura fiind trecute bucati de lemn. Calaul, Grancea Racokzi, din Alba Iulia, a trecut roata de lemn intarita cu piese de metal de 20 de ori peste trupul lui. Horea a asistat, in picioare, la supliciul prietenului sau.

A urmat Horea, caruia i-au dat patru lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi calaul i-a zdrobit pieptul. Dupa alte 8-9 lovituri si-a dat sufletul. Crisan, celalalt conducator al rascoalei din 1784, fusese gasit mort in celula, la 13 februarie 1785, ancheta stabilind ca s-a sinucis. Organele interne ale condamnatilor au fost ingropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost taiate in patru si puse in teapa in cele mai importante localitati din comitatele Alba si Hunedoara.

Aveau la ei în țară „statut de tolerați”
Nu exista biserica din Ardeal sa nu-i pomeneasca in vesnicie pe Horea, Closca si Crisan. Locul unde s-a petrecut supliciul lui Horea si Closca
Jean Pierre Brissot de Warville (1754-1793), publicist si infocat sustinator al ideilor revolutionare, mare lider mason, i-a scris „fratelui” Iosif al II-lea, criticandu-l pentru asemenea atrocitate: „Daca romanilor nu li se reda libertatea, inseamna ca toti monarhii Europei trebuie sa se ridice impotriva Statelor Unite ale Americii, sa proscrie Constitutia acestui nou stat si sa condamne ca infama orice alianta cu el.” Taranii din Transilvania s-a revoltat in 1784, sub Horea, Closca si Crisan, din cauza asupririi de catre nemesii maghiari si de autoritatile austriece si din cauza ca aveau, la ei in tara, statut de tolerati. Rascoala a inceput in localitatea Mesteacan, din Hunedoara, la 31 octombrie 1784, si a cuprins repede satele din Cluj, Mures, Alba, Arad, Hunedoara, intinzandu-se in toata Transilvania.

Au „sponsorizat” revoluția franceză
Armata austriaca i-a vanat timp de o luna si jumatate, cand Horea a trimis oamenii acasa din cauza iernii grele, chemandu-i la primavara. Cei trei capi ai rascoalei s-au ascuns in Muntii Apuseni, dar au fost prinsi si incarcerati la Alba Iulia, apoi executati. Istoricul Mircea Dogaru, intr-o editie a Revistei de istorie militara, relata un episod misterios din timpul revoltei, si anume atacarea, din ordinul lui Crisan, sub comanda capitanului sau Lup Draia, a cladirilor Tezauriatului si disparitia intr-o directie necunoscuta a aurului extras din Apuseni. Dogaru sustine ca, prin intermediul unui misterios “conte Salis”, cu numele adevarat Joseph Balsamo, un apropiat al imparatului Iosif al II-lea, o “umbra” a lui Horea si cunoscut in mai multe cercuri revolutionare europene, aurul ar fi ajuns la confreriile ce pregateau marele eveniment francez. Aurul din Apuseni a fost principala sursa de finantare a revolutiei franceze.

Sursa: identitatea.ro

Cea mai grea vorbă care se poate spune despre un om este: „Nu are nimic sfânt.” Un om care nu mai are nimic sfânt poate face orice și, mai ales, cu el se poate face orice. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma și pentru a nu fi amenințat să dispară din istorie, trebuie să aibă mereu ceva sfânt.

Un domn, un Rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfânt. Când un popor își pierde Suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu și pierde ceea ce în chip esențial îl ținea laolaltă. Oamenii care îl alcătuiesc rămân împreună în virtutea inerției doar, a unui loc geografic și a limbii pe care o vorbesc. Dar legătura dintre ei, care se întemeia pe legătura lor cu divinul, a dispărut. Un asemenea popor își pierde punctul cardinal și el poate fi lesne dezbinat. Un popor căruia i s-a luat Regele își pierde fereastra spre cer și posibilitatea de a privi în sus.

„Maiestate“ înseamnă „măreție“. În Rege, un popor își recunoaște măreția, și ultimul om, cel mai umil, privindu-și Regele, se transfigurează și își primește de la el chipul lui de sărbătoare. Oamenii au nevoie de regi pentru ca să se recunoască și în altceva, mai înalt decât ei. Ei au nevoie să comunice și cu altceva decât cu lucrurile de pe pământ. Regele, ca simbol, este posibilitatea acestei comunicări. Monarhul nu este un stăpân, nu este nici măcar conducător; el este doar garanția înălțării noastre și a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus decât noi. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, ființa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. Când unui popor i se ia Suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947.

Începând din acea clipă cu noi s-a putut întâmpla orice. Vorbele noastre și-au pierdut valoarea, cuvântul dat nu a mai fost ținut. Ne-am pierdut încrederea în noi și ne-am pierdut-o în ceilalți. Ne-am pierdut demnitatea, curajul și speranța. Am putut fi călcați în picioare. Am intrat în imperiul fricii și am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit lași, grosolani și răi. Nu am mai avut în noi nimic sfânt.

Amintiți-vă de acele imagini din ziua de Paști. Și amintiți-vă apoi de convoiul prezidențial care trecea în viteză pe strada pustiită, de trecătorii țintuiți locului sub privirile iscoditoare ale haitelor de pază care brodau trotuarele Căii Victoriei. Niciodată unui conducător comunist nu i s-a mângâiat, cu trupurile oamenilor, mașina care îl purta. Pentru că nimeni nu se recunoștea în el. Pentru că nimeni nu îl iubea.

Patruzeci și cinci de ani de despărțire. Am fost cu toții, în acest răstimp de istorie, bolnavi din lipsă de iubire: nimeni nu ne-a iubit și n-am avut pe cine iubi. De când nu s-a mai revărsat din noi atâta iubire? Și când, în istoria noastră, sufletul nostru colectiv, degradat în multe feluri, uscat de suferință și de lipsa speranței, s-a mai deschis cu atâta disperare și tandrețe?

Mângâiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mângâieri uriașe nu se putea naște din altceva decât din disperarea iubirii regăsite. Discursul regal s-a încheiat cu o declarație de iubire lipsită de emfază, austeră chiar. I s-a răspuns că este, la rândul lui, iubit. De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire și care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a plecat și de ce s-a strigat, zadarnic, în urma lui, „nu pleca”? Pesemne pentru că trăim de patruzeci și cinci de ani într-o poveste urâtă și pentru că vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paști, peste scenariul unei iubiri neconsumate.”

GABRIEL LIICEANU: „De ce Regi?”, ziarul „România Liberă” din 8-14 mai 1992

(Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei- ANRM)

Joi am fost pentru o scurta calatorie la Ploiesti, centrul industriei petroliere romanesti, localizat la 60km nord de Bucuresti, reusind sa fotografiez o mostra din marea multitudine de case cu arhitectura remarcabila ale acestui oras, construite in mare parte cu bani generati din petrol, dar si din statutul traditional al acestuia de important centru de schimb al regiunii de centru nord a Munteniei.

Dezvoltarea sa urbana si mixul arhitectural urmeaza in mare masura traiectoria istorica a Bucurestiului. Una dintre aceste cladiri demne de atentie, care le-am intalnit acolo, localizata pe Strada Independentei, este prezentata in fotorafiile de fata. Este o pitoreasca casa in stil Mic Paris (ceea ce eu denumesc arhitectura istoricista frantuzeasca de sec. 19 provincial interpretata in Romania acelei perioadei), datand probabil din a doua parte a anilor 1890 sau primii ani ai sec. 20 cel tarziu, care pare a fi destul de bine pastrata. Acest tip de locuinta de dimensiuni medii este deseori intalnit in cadrul teritoriului Vechiului Regat. Liniile sale generale imi amintesc de o evocativa pictura impresionista cu o casa asemanatoare, despre care am scris mai demult un articol la acest link. Imi plac forma sa ca de cutie, cu colturile rotunjite, usa centrala din fier forjat si amplul peron scoica. Acoperisul prezinta doua proeminente lucarne cu fereastra rotunda, o frumoasa creasta ornamentala, la care se adauga detaliile decorative plasate la intervale egale pe ulucul streasinii. Registrul decorativ al acestui fel de casa este in general inspirat din panoplia stilului rococo, cu unele elemente otomane si/ sau native romanesti, deseori continand motive Art Nouveau in cazul edificiilor construite la cumpana dintre sec. 19 si 20. Fragmentele in stil Art Nouveau din acest particular exemplu pot fi vazute in forma de scoica vitrata a usii casei si parti din designul portii si gardului de fier forjat, cateva dintre ele prezentate in fotomontajul de mai jos.

Valentin Mandache

(casedeepoca.wordpress.com/2011/06/25/casa-pitoreasca-in-stil-mic-paris-din-ploiesti)

Nenea Iancu nu cădea des în patima amorului duios, dar și în rarele ocaziuni în care era săgetat de Cupidon, trăirile sale erau de o intensitate copleșitoare. De pildă, un amor celebru de-al său a fost tânăra pianistă Leopoldina Reinecke, poreclită cu drag de Caragiale „Fridolina”.

Blondă, talentată, de viță nobilă, Nenea Iancu a iubit-o cu mult pathos, fiind dispus să facă naveta Craiova – Iași un an de zile, cât a durat legătura lor, doar ca să o vadă câteva momente. Ei, câți dintre voi ați fi dispuși astăzi să faceți naveta Craiova – Iași în numele iubirii pătimașe?

Numele de „România“ vine de etnonimul „român“ şi de la numele Ţării Româneşti, provincia la sud de Carpaţi care datează din Evul Mediu, din secolul al XIV-lea. Istoricii spun că numele „România“ era menţionat neoficial în ziarele care apăreau înainte de Revoluţia de la 1848.

Potrivit istoricului bănăţean Ioan Haţegan, numele ţării noastre este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin). Actuala denumire a statului a apărut pentru prima oară, în această formă, în secolul al XIX-lea, dar originile sunt mult mai vechi.

Paşoptiştii au ales acest cuvânt care să-i unească pe cei care se numeau oricum „români”. „Dat fiind că eram o ţară latină, la mijlocul secolului al XIX-lea, înainte de unirea lui Cuza, Alecsandri şi alţi intelectuali din acea perioadă au ales termenul de România, care vine de la vechea Romania, teritoriu al Imperiului Bizantin. România de astăzi este singura ţară neo-latină care a mai rămas din Imperiul Roman de Răsărit”, a explicat istoricul bănăţean Ioan Haţegan, părere confirmată şi de faptul că popoarele din jur sunt în majoritate slavice, românii fiind singurul popor din Balcani cu o limbă ce are origini clare în limba latină.

Numele de România, oficial din 1862

Oficial, numele de România a fost recunoscut în anul 1862, în cadrul primei Adunări Generale de după unirea Moldovei cu Ţara Românească.

„Ţara noastră şi-a luat numele oficial la 24 ianuarie 1862, atunci când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, prin efortul remarcabil depus de Alexandru Ioan Cuza, care la data de 5 ianuarie 1859 a fost ales domnitor al Moldovei, iar pe 24 ianuarie al aceluiaşi an şi al Ţării Româneşti. În cadrul primei adunări de după Unire a fost aprobată iniţiativa lui Cuza ca statul român să preia denumirea oficială de România, şi care mai târziu a fost precizată în primul articol al Constituţiei din 1 iulie 1866”, explică Grigore Ioniţă, profesor doctor în istorie.

„Cu toate că denumirea oficială a fost dată în anul 1862, numele a fost vehiculat  în perioada de dinaintea creării statului român modern. Locuitorii celor două principate au cerut  în cadrul Adunărilor Ad-Hoc din 7 octombrie 1857 şi 8 octombrie 1857 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România. Însă, marile puteri europene întrunite la Convenţia de la Paris, în anul 1858 au respins această dorinţă a românilor. În declaraţie a s-a stipulat faptul că cele două principate se vor numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, conchide profesorul.

În ziare, dinainte de 1848

Numele de România este legat de cel de „român“ (folosit iniţial în varianta de „rumân“) şi de la denumirea statului creat de Basarab I, la sud de Carpaţi, „Ţara Românească“. Istoricii specializaţi pe Epoca Medievală credeau că „actul de botez al României“ sunt scrierile unor cărturari italieni, saşi şi greci.

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (n. r. din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. La 1816, cărturarul grec Dimitrie Philippide scrie o Istorie a României şi o Geografie a României, în greacă. Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

În ziare, dinainte de 1848. Statul de la sud de Carpaţi, creat de Basarab I şi numit Ţara Românească apărea, cu calitate neoficială, în ziarele dinainte de Revoluţia de la 1848 cu denumirea de „România“. Termenul era folosit, tot generic, şi în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, deşi numele oficial al statului era Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti.