Istorie

Dacă veți căuta în albume imagini cu Regina Maria a României, veți observa că în multe dintre ele Regina apare îmbrăcată în costum popular românesc. Dragostea pentru acesta i-a fost inspirată de predecesoarea ei, Regina Elisabeta, care a fost fascinată de tradițiile populare din țara ei de adopție și care a iubit costumele populare. La rândul ei, Regina Maria avea să transmită această pasiune și fiicelor sale, Elisabeta, Mărioara și Ileana.

Regina Elisabeta a fost cea care a adoptat la Curtea Regală moda portului tradițional românesc. Până atunci, doamnele din înalta aristocrație românească se îmbrăcau numai din străinătate și considerau că straiele tradiționale se poartă doar de către țărani. În schimb, regina, care a primit cadou la venirea în țară un costum popular, s-a îndrăgostit de hainele tradiționale ale românilor și, prin puterea exemplului, le-a readus în atenția lumii.

Același lucru avea să-l facă Regina Maria. Preocupată de modă și atentă la noile tendințe, Maria se îngrijea mereu de garderoba sa. Clientă fidelă a marilor case de modă europene, Maria purta însă și costume populare românești. La fiecare vizită p rin țară, Regina purta costumele populare specifice fiecărei zone și își îmbrăca fiicele (dar și fiii!) la fel.

(www.historia.ro)

O aniversare, dragă nouă, moldovenilor și tuturor românilor. Prilej de a reaminti o istorie tulburătoare, plină de fapte eroice și evenimente ce explică vremurile pe care le trăim, cu mari emoții, în prezent.

Moldova, nume ce provine de la râul omonim, în care și-a găst sfârșitul cățeaua credincioasă a maramureșanului Dragoș, primul descălecător consemnat pe aceste plaiuri. Cercetătorii dau numelui frumoasei țări, tot soiul de etimologii, mai mult sau mai puțin controversate și credibile. Unii istorici, avansează ca dată a fondării Moldovei anul 1285. Cert este că în 1359, un alt cneaz din Maramureș, Bogdan I, trece în Moldova, îl detronează pe nepotul lui Dragoș, Balc, și declară independența Moldovei. Urmașiii lui Bogdan I au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Marea Neagră, punând în calea tătarilor tabere de mercenari secui, de la care au rămas toponimice ca Mikloshély (Miclăușeni), Vàrhély (Orhei), Kis-Jenö (Chișinău) sau Csupor (Ciubărciu, azi Ciobruci).
Dar și până la Dragoș, multe seminții au trecut peste daci / bolohoveni / volohoveni / brodnici: pecenegi, cumani, slavi, tătari, unguri … lăsând urme, materiale și spirituale, în evoluția autohtonilor.
Astfel, Principatul Moldovei a fost stat european timp de peste cinci veacuri. În timpul lui Roman I (1391-1394), pe care hrisoavele îl numesc voievod al Moldovei de la munți și până la mare, granițele Moldovei fiind formate la vest de Munții Carpați, la est de râul Nistru, în nord de râurile Nistru și Ceremuș, în sud granița era formată de Marea Neagră, Dunăre-Siret și Milcov.
Mai târziu, Principatul este împărțit administrativ în Țara de Sus, cu capitala la Suceava și Țara de Jos, cu capitala, vremelnic, la Bârlad, cu 24 ținuturi: Cernăuți, Hotin, Soroca, Rădăuți, Suceava, Dorohoi, Botoșani, Cârligătura, Neamț, Iași, Lăpușna, Orhei, Putna, Roman, Tecuci, Vaslui, Tutova, Bârlad, Covurlui, Frumoasa, Ciubărciu, Oblucița, Chilia și Cetatea Albă. Vremurile potrivnice au făcut ca vecini lacomi să muște adânc din trupul țării. Ce a mai rămas din moștenirea lăsată de Ștefan cel Mare, ciuntită la nord și la est, s-a unit, în 1859, cu Țara Românească. Câțiva ani mai târziu Principatele Unite devin România stat ce își cucerește prin jertfe de sânge independența în 1878. Devine regat în 1881 sub conducerea unui prinț neamț, Carol I, care s-a dovedit a fi credincos poporului român și făuritor al României moderne.
Cum s-a ajuns ca peste 54% din trupul Moldovei, apărată de brava armată a lui Ștefan cel Mare să fie cotropit de alte seminții ?
În timpul lui Alexandru cel Bun are loc prima luptă a moldovenilor cu turcii, care atacă, fără succes, Cetatea Albă (cca. 1420). Rămâne celebră, în istorie, și bătălia cu turcii de la Podul Înalt (1475), la care se adaugă zeci de alte bătălii. Atacurile inamicilor se întețesc, cu tot felul de pierderi teritoriale. În secolul al XVI-lea Țara Moldovei devine stat tributar Imperiului Otoman. Cu haraci, biruri, tribut, peșcheșuri … și preluarea unor obicieuri, de care nu am scăpat nici în ziua de astăzi. De reținut, Moldova nu a fost niciodată pașalâc turcesc !
La 1600, Mihai Viteazul devine domnitor și al Moldovei realizând prima unire celor trei principate: Țara Românească, Transilvania și Moldova .
Poarta otomană instaurează domniile fanariote în 1711 și abia în 1822 sunt restabilite domniile pământene. În 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord a Moldovei (Bucovina) Imperiului Habsburgic, iar în 1812, cedează Rusiei, teritoriul dintre Prut și Nistru (Basarabia). În 1856, 3 județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) reintră în componența Principatului Moldovei. Urmează Unirea Mică din 1859, iar în 1918, în împrejurări istorice de importanță planetară, Basarabia și Bucovina vor fi reintegrate, realizându-se România Mare.
Pe 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică, în urma ultimatumului (urmare a pactului secret Ribentrop-Molotov), cotropește din nou Basarabia și Bucovina de Nord. Au loc tot felul de împărțiri și creații statale artificiale, cea mai cunoscută fiind Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940 și din 1944 până în 1991). În 1991, RSS Molodovenească își declară independența. Alte părți din Moldova istorică (Bucovina de Nord, Ținutul Herța, județul Hotin și sudul Basarabiei) fac astăzi parte din Ucraina.
Așa s-a ajuns ca teritoriul Moldovei lui Ștefan cel Mare să se afle azi în România (46%), Republica Moldova (36%) și Ucraina (18%).
Moldova a fost un stat iubitor de pace, cu oameni gospodari, cu o inteligență deosebită. Datorită acestor calități native au reușit să reziste vicisitudinilor timpurilor vrăjmașe. Moldova și-a ajutat aliații, aflați în necaz, respectându-și angajamentele luate, chiar cu sacrificii.
Moldovenii, da, cei cu sârma, au construit România. Zone întregi ale țării au fost „invadate” de moldoveni, care au participat, fără să se bată cu pumnul în piept, la ridicarea marilor unități industriale, a zecilor de mii de blocuri de locuințe, au lucrat cot la cot cu „băștinașii” la evoluția acelor zone. Multe toponimice amintesc de prezența moldovenilor în celelalte provincii ale României. Asemenea nume s-au dat în semn de respect față de seriozitatea moldovenilor. Până și un mândru vârf din Munții Făgărașului (dintre Ardeal și Țara Românească) poartă numele Moldoveanu (2544 m); Filip Moldoveanu este cel care a realizat în anul 1544, Catehismul Lutheran, prima carte tipărită în limba română. Și asta, unde ? La Sibiu . E suficient.
După 1989, moldovenii au împânzit Europa. Cauzele le cunoaștem cu toții. Le-am dezbătut de nenumărate ori. Au reușit să fie apreciați și acceptați în toate localitățile unde și-au găsit locuri de muncă. Au adus în patrie, împreună cu românii din celelalte provincii, miliarde de euro, dorind să ridice localitățile de unde au plecat la standarde europene. În multe locuri s-a și reușit acest lucru.
Nicio clipă nu s-a uitat, nici măcar în timpul comunismului, că pe cele două maluri ale Prutului trăiesc oameni ale aceluiași trunchi. Se conștientizează tot mai mult acest lucru. Timpul reunirii se apropie tot mai mult. Datorită evenimentelor din Ucraina s-a deschis o fereastră uriașă pentru R. Moldova.
S-au realizat pași decisivi spre integrarea țării în marea comunitate europeană. Tensiunile sunt foarte mari, dar cecul în alb oferit recent, întâmplător sau nu chiar pe 28 iunie, de Uniunea Europeană, ne fac încrezători în îndeplinirea visului tuturor românilor.
De a fi o singură țară, cu toți frații la un loc.

Zaganos Constantin Bornea

Casa Memorială ”Mărţişor” este o altă frumuseţe iscată de poetul Tudor Arghezi. În 1926, pe când Tudor Arghezi se afla încarcerat în închisoarea Văcăreşti, vede prin geamul chiliei sale o bucată de pământ. Astfel i-a venit ideea să-şi construiască acolo o casă pentru ca în cazul în care ar fi fost din nou încarcerat, soţia sa, Parascheva, să poată ajunge la închisoare cu mâncarea caldă.

Tudor Arghezi, autorul „Florilor de mucigai”, pe numele său adevărat Ion Nae Theodorescu, poate fi considerat o personalitate complexă a culturii româneşti. La 19 ani trăieşte prima dramă a vieţii sale. După moartea iubitei sale, autorul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica şi îşi ia apelativul de Iosif. În urma relaţiei cu profesoara Constanţa Zissu şi a naşterii fiului său ilegitim, Eliazar Lotar Teodorescu, autorul renunţă la călugărie şi pleacă în Paris. Urmează o perioadă în care bărbatul trăieşte în Freiburg şi Geneva, unde lucrează ca ceasornicar. Din 1912, după ce se întoarce în România, devine ziarist şi publică pamflete şi articole polemice sub pseudonimul  Tudor Arghezi.

În 1916, după izbucnirea Primului Război Mondial, Arghezi împreună cu alţi autori ai vremii (Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu) se pronunţă în favoarea neutralităţii ţării, fapt pentru care sunt încarceraţi în Penitenciarul Văcăreşti. Aici este scrisă printre alte opere şi celebra poezie „Testament”. Tot aici, autorul ia decizia de a cumpăra un teren de aproape două hectare ce se afla în apropierea închisorii. După un an de detenţie, este eliberat, iar din 1928 începe construirea „Mărţişorului”. Din 1930 el, împreună cu soţia sa Paraschiva Burda şi cei doi copii ai lor, se mută în locuinţă.

Denumirea de „mărţişor” a casei şi străzii provine de la obiceiul localnicilor din zonă de a lega, primăvara, şnururi din lână albă şi roşie în arbori pentru a fi roditori. Astfel, poetul decide să discute cu autorităţile locale pentru ca strada să primească denumirea de „Mărţişor”. Însă culorile şi simbolistica acestei sărbători se regăsesc şi în interiorul casei memoriale. Pe tabliile paturilor sunt sculptate firele de mărţişor, iar scara ce leagă parterul de etaj şi pod este roşie, în timp ce pereţii casei sunt albi.

„A rămas cu sufletul şi cu amintirea la haina monahală”

Casa compusă din 18 camere şi dependinţe este inspirată de stilul arhitectural al unei mănăstiri. Cele două turnuleţe de pe acoperişul casei semânând cu o cruce. „Poetului i-a venit această idee pentru că a rămas cu sufletul şi cu amintirea la haina monahală. În amintirea acelor vremuri şi-a dorit ca această casă să semene cu o mănăstire în miniatură”, a declarat Marieta Mihăiţă, muzeograf „Casa Memorială Tudor Arghezi”. De fapt, casa este amplasată în mijlocul livezii de cireş asemănător cu Mănăstirea Văcăreşti, transformată ulterior în închisoare.

În apropierea casei, poetul şi-a construit şi propria tipografie, unde în prezent sunt expuse volume, documente şi imagini cu poetul. Dintre cele 18 camere, Arghezi îşi petrecea cel mai mult timp în camera de reverie, unde şi în prezent se află biroul autorului. Locul pare oprit în timp, pe birou fiind aşezate stiloul, călimara şi ochelarii autorului. În aceeaşi cameră se află şi un pat de fier, unde pe parcursul nopţii poetul îşi scria operele pe care le citea a doua zi familiei, iar de cealaltă parte a camerei se află biblioteca ce adăposteşte peste 7.000 de volume. Una dintre cele mai valoroase cărţi din biblioteca poetului este „Noul Testament’‘, scris în  greacă şi latină.

„Născut în zodia iertării”

Muzeograful Marieta Mihăiţă consideră că poetul s-a născut în zodia iertării, deoarece îşi învăţa copiii, pe Mitzura şi Baruţu, ca în fiecare seară să nu adoarmă supăraţi. „Poetul făcea acest lucru, dacă simţea că nu are sufletul destul de curat obişnuia să se roage întreaga noapte. Îşi cerea iertare de la prieteni, de la cei ce nu îi erau prieteni, de la cei apropiaţi sufletului său, dar şi de la steaua de deasupra casei”, detaliază Marieta Mihăiţă.

Pe 14 iulie 1967, poetul moare şi este îngropat în curtea casei alături de soţia sa Parascheva. Din 25 octombrie 2015, alături de cei doi a fost înmormântată şi Mitzura Arghezi, iar într-o altă parte a curţii regăsim cuşca şi mormântul câinelui Zdreanţă. În prezent, pe crucile acestora sunt atârnate fire de mărţişor.

Casa iubită a lui Argezi nu s-a bucurat întodeauana de linişte. În 1977, regimul comunist dorea să transforme imobilul într-o grădiniţă, iar 10 ani mai târziu, în 1987, casa s-a aflat pe punctul de a fi demolată pentru a se construi o autostradă. A rezistat vremurilor, de mai bine de 44 de ani, din 1974, funcţionează ca muzeu, conform dorinţei testamentale a mareului autor.

Descopera.ro 

Prezent vineri, 22 iunie, la comemorarea eroilor naţionali căzuţi în lupa de la Ţiganca, Episcopul Basarabiei de Sud a atras atenţia că trebuie să le cinstim memoria aşa cum se cuvine, pentru că „sunt rugători pentru neam și ţara în fața tronului lui Dumnezeu“.

După slujba parastasului oficiată în cimitirul de la Ţiganca, ierarhul a spus că sunt „eroii demni de urmat” şi a evidenţiat jertfa lor spunând că „mai mare dragoste nu are cineva decât sa-și dea viața pentru aproapele”.

Lupta de la Ţiganca

Luptele pentru eliberarea Nordului Bucovinei şi a Basarabiei s-au încheiat în data de 26 iulie 1941. Această bătălie este considerată de istorici cea mai sângeroasă luptă purtată de români pentru reîntregirea graniţelor ţării.

În bătălia de la Ţiganca, pierderile armatei române s-au ridicat la 4.271 de morţi, 12.326 de răniţi şi 6.168 de dispăruţi.

La Ţiganca a fost înfiinţat un cimitir al eroilor români, loc unde sunt înhumaţi nu mai puţin de 1.020 de soldaţi români. Bătălia de la Ţiganca, cea mai sângeroasă luptă dată de români pentru reîntregirea ţării. 

După ce milioane de români din Bucovina şi Basarabia au fost deportaţi în lagărele din Siberia, nemulţumirea compatrioţilor a dus la apariţia unui conflict armat între soldaţii români şi cei sovietici. În timpul bătăliei de la Ţiganca, peste 10.000 de soldaţi români au murit sau au fost daţi dispăruţi, această luptă fiind considerată de istorici una dintre cele mai sângeroase bătălii date de români pentru reîntregirea ţării.

La data de 22 de iunie 1941, România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial împotriva Uniunii Sovietice, acest act reprezentând un răspuns la răpirea de către sovietici a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a unei părţi din ţinutul Herţa, la 28 iunie 1940. Generalul Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze Basarabia şi Bucovina de sub jugul bolşevic, explicând motivele şi obiectivele urmărite de această intervenţie a României în război.

„Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul vostru. Ostaşi, izbînda va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu înainte!”, le-a ordonat generalul Ion Antonescu soldaţilor români.

Regele Mihai I i-a trimis şi el o telegramă lui Antonescu prin care îl încuraja să recupereze Bucovina şi Basarabia, urmând Armatei Române sănătate şi putere în acţiunea ei de a recupera teritoriile pierdute. „În clipele cînd trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a întregi sfînta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului. Trăiască România! Trăiască viteaza noastră armată!”, i-a trasmis regele Mihai I generalului Ion Antonescu.

Atacurile Armatei Române au început în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, când soldaţii au forţat trecerea Prutului pe la Bogdăneşti, Fălciu, Albiţa şi Oancea. Românii doreau să traverseze Prutul, să ajungă la Chişinău, iar de acolo la Nistru şi la litoralul Mării Negre. „Prin bătălia de la Ţiganca se înţelege ansamblul luptelor grele  purtate  pentru  forţarea  liniei Fălciu-Bogdăneşti şi cucerirea zonei puternic fortificate de dincolo de Prut, cu centrul în localitatea Ţiganca, lupte care au luat forme extrem de dure în zilele de 4-12 iulie. Acest sector era extrem de important ca urmare a poziţiei sale pe Prutul mijlociu, a existenţei celor două poduri, de şosea şi cale ferată, la intersecţia unor linii de comunicaţie din Basarabia centrală şi de sud – est. Configuraţia terenului a creat probleme ofensivei:dincolo de Prut se întindea o luncă joasă, pe valea Tigheciului, urmată de dealurile Toceni, Cania, Epureni, întreaga zonă dispunând de puternice linii întărite. La acestea s-au adăugat ploile intense din acele zile, care au umflat pâraiele şi au creat noi dificultăţi înaintării trupelor române”, a explicat profesorul Ion Agrigoroaiei.

4.271 de soldaţi români au murit, 12.326 au fost răniţi, iar 6.168 au fost daţi dispăruţi

Între Armata Română şi cea sovietică au avut loc lupte extrem de sângeroase la Ţiganca, Stroieneşti şi Epureni, ambele părţi suferind mari pierderi. La data de 14 iulie 1941, în ordinul de zi dat de către generalul Nicolae Şova, comandantul Divizie 1 gardă, se arăta faptul că armata a întâmpinat o rezistenţă puternică, însă militarii români şi-au dovedit eroismul.

„În cea mai grea zi din luptele de la Prut, în ziua de 12 iulie, cînd, timpo de 16 ore neîntrerupt inamicul se arunca cu forţe  noi şi masive în numeroase contraatacuri, căutînd să sfarme capul de pod de la Fălciu, în sectorul Diviziei şi la legătura acesteia cu stînga Diviziei 21 infanterie, regimentele 1/2 şi 2/9 vînători  gardă opun o rezistenţă înverşunată şi fără răgaz, resping numeroasele atacuri inamice, superioare mult în număr şi armament şi azvîrle în luptă pionierii, rezervele, grupurile de comandă şi, luptînd în repetate rînduri corp la corp, reuşesc prin menţinerea poziţiei să înscrie în istorie o pagină de adevărată glorie”, a precizat generalul Nicolae Şova.

Ideile de dezvoltare naţională şi de reformă socială care s-au manifestat atât în 1821 cât şi în 1840 în Ţara Românească şi-au găsit aplicarea politică prin revoluţia din 1848-1849.
În prima parte a lunii iunie a anului 1848, revoluţia română a cuprins şi Ţara Românească.

După evenimentele din martie 1848 din Moldova, o parte dintre revoluţionari de aici au reuşit să treacă munţii, ajungând unii în Banat, la Lugoj, iar alţii în Bucovina, unde se constituise deja o organizaţie care ţinea legătura cu opoziţia de la Iaşi.

În decursul lunii aprilie, Transilvania constituia centrul spre care se îndreptau cei mai de seamă fruntaşi politici din Moldova, obligaţi să ia calea pribegiei, scrie istoricul Apostol Stan în volumul ”Revoluţia română de la 1848” (Ed. Politică, Bucureşti, 1987). Stabiliţi un timp la Braşov, revoluţionarii moldoveni au folosit ocazia pentru aprofundarea legăturilor cu Transilvania. Şi în această situaţie, pribegii îşi îndreptau privirile spre George Bariţiu, unii dintre ei fiindu-i colaboratori la foile periodice.

”Puşi sub urmărire de către poliţia lui Mihail Sturdza, domnul prea devotat Rusiei şi Turciei, şi siliţi să părăsească Moldova, o bună parte din revoluţionari aveau să se regăsească în curând la Braşov, unde timp de câteva săptămâni urmau să trăiască în ambianţa patriotică a redacţiei publicaţiilor lui Bariţiu, şi totodată a Casinei române de aici. Tovarăşii lor de discuţii au fost George Bariţiu, Andrei Mureşianu, Iacob Mureşianu, protopopul Ioan Popasu, avocatul Ioan Bran Lemeny (…)”, arată şi istoricul Vasile Netea în lucrarea sa ”Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român” (Ed. Albatros, 1980).

Relaţia directă a luptătorilor moldoveni cu George Bariţiu, ca şi discuţiile avute cu acesta, vor strânge şi mai mult legăturile dintre exponenţii românilor de pe cele două versante ale Carpaţilor. Climatul şi subiectele discuţiilor de aici au fost evocate mai târziu şi de către George Bariţiu, care a ţinut să releve îndeosebi perfecta identitate de vederi între moldoveni şi transilvăneni, mai menţionează istoricul Vasile Netea.

Unii dintre revoluţionarii moldoveni, dornici să mergă la adunarea de la Blaj (3-5 mai 1848), s-au deplasat de la Braşov spre Sibiu, unde au stabilit, la finele lunii aprilie, o serie de contacte, între alţii cu Simion Bărnuţiu sau Andrei Şaguna. La adunarea de la Blaj au participat, alături de revoluţionari transilvăneni şi de câţiva revoluţionari munteni, şi câţiva revoluţionari moldoveni în frunte cu însuşi Alexandru Ioan Cuza. Între aceştia s-au aflat Alecu Russo, George Sion, Costache Negri, Lascăr Rosetti, Nicolae Ionescu.

După participarea la adunarea de la Blaj, revoluţionarii moldoveni au plecat de la Blaj spre Braşov, unde între timp sosiseră şi alţi pribegi. Astfel, la începutul lunii mai se aflau la Braşov aproximativ 20 de fruntaşi ai românilor din Moldova. Aceştia, în urma a numeroase discuţii, au decis să acţioneze pentru o nouă mişcare în Moldova destinată să răstoarne guvernul, arată istoricul Apostol Stan în volumul ”Revoluţia română de la 1848”.

Totodată, sub puternica impresie produsă de adunarea de la Blaj, revoluţionarii moldoveni au continuat discuţiile pentru a elabora un program politic pe baza căruia să-şi continue activitatea revoluţionară începută.

Astfel, la 12/24 mai 1848, a fost elaborat la Braşov programul intitulat ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, care a fost semnat de 14 revoluţionari, între care Costache Negri, Vasile Alecsandri, Iancu Alecsandri, Alecu Russo, George Sion, Grigore Balş, George Cantacuzino, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Lascăr Rosetti ş.a.

Programul ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” avea şase puncte şi cuprindea prevederi mai radicale, precum desfiinţarea privilegiilor boiereşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor fără nicio despăgubire, unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti ”într-un singur stat neatârnat românesc”.

Textul programului nu a fost dat publicităţii atunci. După cum arată istoricul Cornelia Bodea în volumul ”Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849” (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1967), textul programului de la 12/24 mai a fost publicat prima oară chiar de către unul dintre semnatarii actului, Nicolae Ionescu, la 10 mai 1859, în primul număr al ziarului ”Tribuna Română” de la Iaşi.

Nicolae Bălcescu, una dintre personalitățile marcante ale Revoluției de la 1848

Nicolae Bălcescu, istoric și prozator, una dintre cele mai luminoase personalități ale Revoluției de la 1848, alături de Avram Iancu, cu pozițiile cele mai radicale în cadrul ideologiei pașoptiste, s-a născut la București, la 29 iunie 1819.

Fiul lui Barbu sin Petre Căpitanul, pitar, și al Zincăi (născută Bălcescu), Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie din mica boierime munteană, cu oarecare stare la început, ruinată după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu (1821), potrivit volumului ”Dicționarul scriitorilor români” (1995) și după moartea prematură a tatălui în 1824, notează ”Dicționarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Bălcescu a luat lecții particulare cu un arhimandrit grec și cu J.A. Vaillant, apoi și-a continuat studiile, la Colegiul ”Sf. Sava” din București, unde l-a cunoscut pe Ion Ghica, potrivit volumului ”Dicționarul scriitorilor români” (1995). Tot aici, și-a însușit de la profesorul bănățean Eftimie Murgu primele elemente de filosofie.

În iulie 1838, la 19 ani, s-a angajat în armată cu gradul de iuncher și a predat, ca învățător, cunoștințe elementare și lecții de istorie într-o școală destinată ostașilor, notează ”Dicționarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004). Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, a devenit preocuparea dominantă, ceea ce a avut ca urmare și orientarea tânărului ofițer spre gruparea națională condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

Nicolae Bălcescu a participat, în 1840, la mișcarea revoluționară inițiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant, C. Telegescu), care avea ca țeluri naționale instituirea republicii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor, potrivit volumului ”Istoria românilor (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Mișcarea a fost descoperită de autorități, fiind anihilată. Membrii săi, în frunte cu Dimitrie Filipescu, au fost arestați, judecați și condamnați. Bălcescu a fost considerat minor, fiind condamnat numai la trei ani de închisoare. Detenția a fost grea, sănătatea fiindu-i șubrezită. A fost grațiat în aprilie 1842.

În anul următor s-a aflat printre membrii de bază ai unei societăți literare. A întemeiat împreună cu Ion Ghica și Christian Tell societatea secretă ”Frăția”, ce avea ca deviză ”Dreptate, Frăție”, potrivit ”Dicționarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Nicolae Bălcescu a călătorit prin provinciile românești, în căutarea vestigiilor istorice, și a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu și cu ardeleanul George Barițiu. S-a afirmat ca unul dintre cei mai competenți istorici ai românilor, apreciat de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, prin publicarea, în 1844, în revista ieșeană ”Propășirea”, a studiului ”Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”, în care susținea ideea refacerii armatei naționale pe baze populare.

Împreună cu August Treboniu Laurian a editat ”Magazin istoric pentru Dacia” (1845-1848). Aici, în 1846, a publicat ”Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, care oferea rațiunile teoretice, economice și istorice privind desființarea muncii servile, conferind problemei importanță primordială, națională, potrivit volumului ”Istoria românilor” (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Articolul a fost reluat în ”Question economique de Principautes Danubiennes” (1850). Tot aici a publicat în 1845, un ”Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, notează ”Dicționarul scriitorilor români” (1995).

A fost ales secretar, în 1845, în Asociația literară împreună cu I. Voinescu II.

Nicolae Bălcescu și-a continuat călătoriile de studii prin țară, însă, în 1846, și pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii a plecat în Apus. S-a reîntâlnit, la Paris, cu Mihail Kogălniceanu, cu care a proiectat alcătuirea unui dicționar biografic al personalităților din istoria românilor, dar și cu C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion și Dimitrie Brătianu. După șapte luni de la sosirea în Franța, au apărut primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câțiva ani. Ulterior, a plecat în Italia unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri. Atât în timpul în care s-a aflat la Paris, dar și prin vizitele pe care le-a făcut în orașele italiene, Nicolae Bălcescu a adunat documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul.

În vara anului 1847 se afla din nou la Paris, unde făcea propagandă în presă în favoarea emancipării Țărilor Române și pentru reforme sociale democratice.

În februarie 1848 când a izbucnit revoluția în Franța, membrii Societății studenților români aflați aici au înțeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca evenimentele aflate în curs de desfășurare să-i găsească pregătiți, Nicolae Bălcescu, unul dintre conducătorii societății, a convocat la locuința sa, la 8/20 martie 1848, pe toți ”moldo-românii”. La întrunire au participat Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu și C. Mavrodin, precum și moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera revoluționară din rândurile studenților români era întreținută și de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată și asupra lui Bălcescu.

Parte a fenomenului general european, Revoluția română de la 1848, așa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu, ”n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală — mai evidenția el — fu ocazia, iar nu cauza Revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferință și lucrare a poporului român asupra lui însuși”. (”Istoria românilor”, vol I., VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

La 12/24 februarie 1848, din Paris, în plină desfășurare a Revoluției, Nicolae Bălcescu îi scria lui Vasile Alecsandri: ”Află că nația cea mai mare s-a ridicat și că libertatea lumei s-a mântuit”. El mai adăuga: ”Minunata revoluție, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba fața lumii”. (”Istoria românilor”, vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

Nicolae Bălcescu s-a întors în țară în aprilie 1848. Împreună cu Ion Ghica și Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă) a făcut parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluționar român. A colaborat la redactarea proiectului de constituție și a ”Proclamației de la Islaz”, insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulți dintre conducătorii mișcării, pentru menținerea articolului 13 privitor la desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor.

În condiții extrem de grele, datorită situației internaționale în care se găsea Țara Românească amenințată de intervențiile represive a două mari imperii absolutiste (Rusia și Turcia), noul regim revoluționar a trecut la realizarea programului. Rangurile boierești au fost desființate, a fost hotărâtă eliberarea deținuților politici, au fost eliberați robii țigani, a fost instituit steagul tricolor, s-a decretat desființarea bătăii și a pedepsei cu moartea, a fost ridicată o statuie a Libertății, s-a decretat dreptul oricărui român ”de a vorbi, scrie, a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”.

Nicolae Bălcescu a fost numit la 11 iunie 1848, în fruntea Departamentului relațiilor externe, dar a renunțat preferând funcția de secretar al Guvernului provizoriu. Însă atât el cât și succesorul său Ion Voinescu II, au desfășurat o activitate menită a sublinia noua poziție, deplin autonomă a țării și chiar aspirația ei spre independență. A luat ființă presa revoluționară (cele mai importante organe de presă fiind ”Pruncul român”, ”Poporul suveran”, iar pentru sate ”Învățătorul satului”) și a fost decretată înființarea gărzii naționale, insistându-se asupra organizării unităților de dorobanți și panduri voluntari. Dar realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluționar, privind problema agrară și reforma electorală, întârzia datorită unor împrejurări interne și mai ales externe.

”Măsurile noastre pentru proprietate — scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G. Golescu (Negru) — lăsând lucrurile în starea veche, sunt cam vătămătoare, căci țăranii nu cred făgăduielile și zic că de ce nu li se dă acum”. Cerând realizarea deplină și imediată a cerințelor prevăzute în programul revoluționar, Bălcescu îndemna la acțiuni revoluționare ferme: ”Nu faceți poezie și sentimentalism, ci dreptate strașnică…fiți mai revoluționari, c-am făcut greșeli!”. Dar nu toți fruntașii regimului revoluționar împărtășeau opiniile lui Bălcescu ori ale celor care gândeau ca el, consemnează ”Istoria românilor” (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003).

Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o Locotenență Domnească, iar Bălcescu a fost propus în deputăția care urma să plece la Constantinopol pentru a obține recunoașterea unor reforme. Atât misiunea cât și întreaga mișcare revoluționară a eșuat. Apelurile sale pentru o mobilizare armată au rămas zadarnice. La 13 septembrie s-a întors în țară, însă a fost arestat de turci și îmbarcat pe o corabie mică, pe Dunăre, împreună cu ceilalți conducători ai revoluției, în vederea expulzării din țară. A ajuns în Transilvania, urmărind acțiunile revoluționarilor maghiari și români, care se aflau în conflict.

A ajuns la Constantinopol în februarie 1849. A fost secretar al emigrației române și a participat la unele acțiuni politice care urmăreau pe cale diplomatică, o încercare de a salva revoluția din Muntenia.

După înfrângerea revoluției din Muntenia, a depus demersuri pentru împăcarea dintre revoluționarii români conduși de Avram Iancu și cei maghiari ai lui Lajos Kossuth, semnând, în iulie 1849, ”Proiectul de pacificație”. Propunerile lui privind recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania, depuse în numele revoluționarilor români, au fost acceptate doar când armata revoluționară ungară a fost înfrântă. Aflat mereu în primejdie de a fi arestat, Nicolae Bălcescu s-a refugiat în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. În octombrie 1849, se afla din nou la Paris, unde a făcut eforturi mari de a organiza emigrația pentru pregătirea unei noi revoluții, conform ”Dicționarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

La începutul anului 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerston. Aici, a încercat printr-o susținută activitate diplomatică să câștige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor.

S-a întors la Paris, unde în noiembrie 1850, a scos revista ”România viitoare” (număr unic).

A renunțat în mare măsură la activitatea politică, fiind bolnav, dar și dezamăgit și mâhnit de conflictele permanente dintre exilații români, și s-a consacrat redactării monografiei istorice ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, publicată postum, în 1878, de Al.I. Odobescu.

Slăbit de boală, s-a stabilit la Paris, la Ville d’Avray, în primăvara anului 1851. S-a mutat la Hyeres, spre sfârșitului anului, fiind însoțit de Sevastița, sora lui, și de Maria Cantacuzino. La sfârșitul lunii aprilie 1852, a pornit spre Constantinopol, cu gândul de se stabili în Moldova. La 8 septembrie a trecut Dunărea pe malul românesc și la pichetul din Turnu-Măgurele s-a întâlnit cu mama lui, pentru câteva ore. În octombrie s-a îndreptat singur spre Italia, a trecut prin Neapole și s-a oprit la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Opera lui Nicolae Bălcescu nu este foarte întinsă, dar este foarte densă și bogată în idei. El a exprimat o poziție democrat-revoluționară, în cadrul curentelor ideologice care s-au confruntat în perioada Revoluției. În timpul vieții sale a mai scris lucrările ”Drepturile românilor către Înalta Poartă” (București, 1848), ”Mersul revoluției în istoria românilor” (1850), ”Despre împroprietărirea țăranilor” (1850), ”Reforma socială a românilor” (1850), ”Mișcarea românilor din Ardeal la 1848” (1851).

Postum au fost publicate: ”Biografii istorice” (București, 1901); ”Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român” (București, 1903); ”Patru studii istorice” (București, 1928); ”Scrieri istorice” (Craiova, 1930); ”Opere” (t.I: ”Scrieri istorice, politice și economice, partea I-II, București, 1940, t.II: ”Scrisori și scrieri inedite”, București, 1948); ”Opere complete”, vol. I: ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, București, 1940, vol.II: ”Studii și biografii istorice” (București, 1944); ”Scrieri sociale” (București, 1947); ”Opere” (București, 1952); ”Opere” vol.I: ”Studii și articole”, vol.II: ”Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul”, București, 1953, vol.III: ”Corespondență’ (1964); ”Opere alese” (I-II, București, 1960); ”Privire asupra stării de față, asupra trecutului și viitorului patriei noastre” (1970); ”Scrieri alese” (București, 1973); ”Opere” (I-IV, București, 1974-1990).

Nicolae Bălcescu este, alături de Mihail Kogălniceanu, cel dintâi istoric de tip modern din spațiul culturii române, care a cercetat cu pasiune trecutul poporului român și a elaborat printre primii un nou mod de a scrie istoria. În concepția lui, istoria, ca disciplină științifică, ar trebui să cuprindă toate domeniile și toate faptele semnificative care dau substanță unei societăți, insistând asupra aspectelor economice, a relațiilor de producție, a structurilor sociale și de clasă, a obiceiurilor, instituțiilor și a modului de viață.

Istoric romantic și vizionar, Nicolae Bălcescu este, totodată, un scriitor-cronicar, înclinat spre moralizări, un pedagog al națiunii.

De-a lungul timpului, copilăria a avut înțelesuri diferite față de cele de astăzi. În secolele anterioare, copilul era de mare ajutor la treburile gospodărești sau la munca câmpului, învățând devreme să-și câștige existența. În Primul Război, copiii și-au adus și ei obolul pe altarul făuririi României Mari, mulți dintre ei murind secerați de gloanțe. Există, desigur, și latura luminoasă a copilăriei, regăsită în povestioarele lui Ion Creangă. Astăzi, în vremuri de pace, când copiii noștri se bucură de jocurile exuberantei lor copilării, se cuvine să ne bucurăm și noi alături de ei și să le spunem de ziua lor: La mulți ani, dragi copii!

Există numeroase pagini în literatura universală și inspirate din realitatea crudă a unei epoci sau alta, în care sunt scrise povești triste ale copilăriei. De departe istorioarele din cărțile lui Charles Dickens, precum „Oliver Twist” sau „Prinț și cerșetor”, sunt doar câteva exemple ilustrative. În mod evident, copilăria are și latura ei luminoasă, atât de frumos descrisă de Ion Creangă, încât ar putea oricând să stea la loc de cinste ca o definiție a acestei părți a vieții noastre: „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie bună şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu’, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului… Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-zice”.

Copilăria scurtată de război

Pentru că anul acesta celebrăm Centenarul Primului Război și al Marii Uniri, se cuvine să marcăm și memoria acelor copii care au căzut victime în acel război și care, astfel, nu și-au mai putut trăi copilăria. În mod sigur, România de azi le datorează și lor recunoș­tință. Acești copii români, din vremea Marelui Război, au avut o copilărie scurtă, căci acele vremuri i-a maturizat prea devreme. Drept mărturie stau scrierile memorialistice care ne prezintă o multitudine de cazuri ale copiilor care, în loc să se joace, au cărat muniții, alimente, apă pentru soldați ori au lucrat pământul cot la cot cu mamele lor pentru a suplini lipsa taților aflați pe front. Copilăria în vreme de război e o copilărie chinuită. Muncă, foamete, părinți care mor pe front ori de tifos, copii rămași orfani, copii uciși de bombardamente, copii care se joacă cu grenade abandonate și mor ori rămân infirmi. Acestea sunt elementele copilăriei în vreme de război.

Simbol de curaj

Uneori alinarea și liniștea le este dată de măicuțele din mănăstiri, precum cele de la Văratic ori Agapia, care au grijă de sute de orfani, oferindu-le un adăpost, mâncare și dragoste creștineas­că. Și nu este lipsită de impor­tanță această operă de îngrijire a orfanilor pentru că Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe și mănăstirile din Moldova sunt cele care își asumă rolul de a fi părinții a peste 50.000 de orfani.

Toți acești copii oropsiți au simțit pe pielea lor războiul și au contribuit și ei la victoria României de atunci. Exemplul cel mai ilustrativ este cel al Măriucăi Zaharia, o copilă de numai 12 ani, care a căzut secerată de gloanțele inamice la Mărășești. Curajul și jertfa ei i-au adus cea mai mare cinste făcută unui copil în Marele Război, înmormântarea în cripta eroilor din Mausoleul de la Mărășești. Războiul i-a răpit însă copilăria. Măriuca este simbolul care ne arată peste timp că și copiii și-au adus obolul lor pe altarul făuririi României Mari, făcând sacrificiul suprem pentru țară.

Din fericire, astăzi, trăim vremuri de pace, iar copiii noștri se bucură de jocurile exuberantei lor copilării. Așadar să ne bucurăm și noi alături de ei și să le spunem de ziua lor: La mulți ani, dragi copii!

Istoria Zilei Copilului

În secolul XX s-a pus în discuție existența unei zile internaționale care să celebreze copilul. În 1924, Liga Națiunilor Unite a adoptat Declarația Drepturilor Copilului, iar anul următor, în cadrul Conferinței mondiale pentru Bunăstarea Copilului, desfășu­rată la Geneva, s-a vorbit despre posibilitatea instituirii unei zile internaționale a copilului. S-a simțit nevoia unei astfel de măsuri după un dramatic război mondial, în care milioane de copii au suferit, unii au rămas orfani, alții au fost omorâți sau răniți.

În noiembrie 1949, în capitala URSS avea loc întrunirea Fede­rației Internaționale a Femeilor Democrate, ocazie cu care s-a stabilit ca în „statele prietene” din blocul comunist să fie instituită o zi a copilului, iar data să fie una simbolică – 1 iunie. În 1954, și Adunarea Generală a ONU a stabilit o zi mondială a copilului, pe 20 noiembrie. Câțiva ani mai târziu, la 20 noiembrie 1958, ONU a adoptat Declarația Drepturilor Copilului, iar foarte multe state au decis să sărbătorească această zi drept ziua copilului, în timp ce alte 50 de state au ales ziua de 1 iunie ca zi a copilului.

În România comunistă, ziua copilului a fost celebrată pentru prima dată la 1 iunie 1950, iar de atunci, fără întrerupere, zeci de generații au crescut sărbătorind această zi. Timp de 68 de ani, la 1 iunie, în școli se celebra ziua copilului prin activități recreative. Consacrarea zilei de 1 iunie a venit acum doi ani, în 2016, când, prin lege, s-a stabilit ca aceasta să devină sărbătoare legală și, în consecință, zi nelucrătoare.

Au trecut 565 ani de la căderea Constantinopolului, unul dintre evenimentele cruciale din istoria Europei.

În ziua de 29 mai 1453, oștirile comandate de sultanul Mehmed al II-lea cucereau, printr-o ofensivă decisivă, Constantinopolul, după un asediu care a durat aproape două luni.

După cucerirea Con­stan­ti­no­polului, una dintre primele iniţiative ale turcilor a fost invitaţia adresată grecilor de a-şi alege un patriarh.

Toţi creştinii erau obli­gaţi să plătească anual ha­ra­ciul, aceasta fiind practic singura lor obligaţie faţă de cuceritori.

În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii şi nimeni nu avea dreptul să se a­mes­tece în hotărârile sale.

Per­soanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoţi, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite.

Chiar dacă jumătate dintre bisericile Con­stan­ti­no­po­lului au fost transformate în moschei, Poarta nu se ames­te­ca în problemele interne ale Bisericii.

Libertatea de a ţine sărbătorile şi de a res­pecta cultul public era recunoscută; că­să­toriile, înmor­mân­tările şi alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricţie.

Săr­bătoarea Paştilor era autori­zată în toate oraşele şi satele. Într-un cuvânt, Biserica avea permisiunea de a rămâne Biserică, iar creştinii îşi puteau păstra religia.

Căderea Capitalei Bizanțului a însemnat nu numai sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit și moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, dar și o victorie strategică de o importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și al Balcanilor de otomani.

Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922, fiind rebotezat Istanbul în anul 1930, după proclamarea Republicii Turcia, în 1922.

Căderea Constantinopolului, consideră unii istorici, a fost evenimentul care a încheiat Evul Mediu și a deschis Renașterea.

Nu e tocmai ușor să identifici care dintre atributele detestabile ale modernității deține întâietatea. Sigur că pentru mulți oameni, sensibilizați de marșul neîntrerupt al progresului și al evoluției, sau de magia ecranului de telefon smart, însăși ideea de eșec al modernității apare ca o contradicție în termeni. Dar pentru ceilalți, mulți, puțini, există câteva agasante note comune, care revin supărător și se simt în aproape orice domeniu al vieții.

Oarecum subiectiv, cea mai neplăcută caracteristică a modernității o reprezintă pentru mine dorința de a impune „adevărul”, „binele” sau orice alte valori cu forța.

Exemplificarea clasică pentru această tendință este războiul, un fenomen lipit indelebil de modernitate, dar descătușat de orice rețineri prudențiale și cavalerești.  De la războaiele Revoluției Franceze pentru eliberarea popoarelor europene de sub jugul monarhiilor tradiționale, la Războiul Civil american pentru „eliberarea sclavilor și înlănțuirea oamenilor liberi”, trecând prin Primul Război Mondial cu ideea wilsoniană de „a face lumea sigură pentru democrație”, și sfârșind cu războaiele din ultimii 15 ani din Orient, toate conflictele de după secolul XVIII dovedesc natura inerent agresivă și distrugătoare a politicii moderne.

Însă politica, chiar și cea „mare”, nu face altceva decât să reflecte în linii mari structura interioară a oamenilor. Poate nu într-o echivalență matematică, dar destul de apropiat încât să nu existe un contrast halucinant între un popor virtuos și conducători venali.

Din acest punct de vedere, facerea binelui cu forța ne definește pe toți într-o măsură mai mare sau mai mică. Irving Babbitt, unul dintre cei mai consistenți critici apuseni ai modernității, o spunea exemplar într-o frază: „clasicul încearcă să se reformeze pe el, modernul încearcă să-i reformeze pe ceilalți.” Ideea este elementară și poate fi găsită într-o altă formulă în cultura ortodoxă. „Dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui” (Sf. Serafim de Sarov). Mai mult, ea se întâlnește, cred, în orice cultură tradițională, acolo unde accentul cade întotdeauna pe curățarea interioară a paharului. „Ca să așezăm lumea în ordine, mai întâi trebuie să facem ordine în țară. Ca să facem ordine în țară, trebuie să facem ordine în familie. Ca să facem ordine în familie, trebuie să cultivăm viața personală. Și ca să cultivăm viața personală, trebuie în primul rând să avem așezarea sufletească potrivită. ” (Confucius.)

O scădere specific modernă și destul de întâlnită în reflecțiile conservatoare contemporane este de a identifica această maladie modernă exclusiv în tabăra adversă. Multiculturalismul, nesfârșitele și obositoarele tentacule ale corectitudinii politice, filosofia „drepturilor” personale din ce în ce mai extinse, etc. depun o mărturie abundentă despre ideologia inerent agresivă a modernității.
Însă ar fi facil, comod și ineficace să ne rezumăm doar la punctele servite pe tavă. Căci impulsul de a le băga cu forța oamenilor pe gât adevărul și binele este omniprezent, chiar și în rândul celor fără adeziuni stângiste și cu o orientare potrivită.

Primul exemplu este banal, dar gândiți-vă pentru moment la elanul suspect al brigăzilor „trăiește sănătos”. Ți se va spune cât, cum, ce și când să mănânci, ți se va demonstra de ce este toxică o listă interminabilă de produse, de ce trebuie să faci mișcare zilnic, plus o mulțime de alte recomandări nesolicitate. Ceea ce nu înseamnă că toate aceste sfaturi ar trebui aruncate la coșul de gunoi. Însă în cazul de față trebuie subliniat nu ce se spune, ci cum se spune. Adică duhul vorbitorului, iar de cele mai multe ori el va avea entuziasmul recent convertitului, aflat în misiune civilizatoare. Nu va folosi forța fizică, însă tonul va fi aproape fără excepție intimidant și combativ.

Al doilea exemplu este mai complex, dar confirmă aceeași tendință ultra modernă, și se referă la reacțiile pe care le stârnește ecumenismul. Bineînțeles că nu ar mai trebui să fie o întrebare dacă ecumenismul reprezintă o erezie sau nu, „erezia ereziilor”, și în ce măsură bisericile ortodoxe au fost infestate de această boală insidioasă. Relevante aici sunt discuțiile și atitudinile în fața fenomenului, care iau de foarte multe ori forma anatemizării tuturor acelora care s-au pronunțat împotrivă înainte sau după noi, după cum relevă o extraordinară scrisoare a lui Serafim Rose și după cum demonstrează nenumăratele schisme, diviziuni și jurisdicții din rândul zeloților ortodocși. Soluția nu ne-o oferă suspendarea relativistă a oricărei judecăți, ignoranța deliberată sau plonjonul confortabil în conformismul oficial, ci dreapta socotință, discernământul, rațiunea practică. Însă dacă modernitatea a distrus ceva a fost tocmai această virtute înaltă.

Așadar, nu suntem deloc scutiți de păcatele modernității, nici măcar noi, aceia care degrabă putem să identificăm legiunea de neajunsuri în vremurile noastre. De altfel, principala sursă de inspirație pentru acest text a fost tocmai contemplarea (ne)vinovată a propriilor excese în a face cunoscute diverse adevăruri.

Ninel Ganea

Publicat inițial pe Karamazov

„Adevărul“ vă oferă, pe 22 mai şi pe 29 mai, câte o reproducere integrală a ziarelor-document „Adevěrul“ din 8, respectiv 9 septembrie 1916, când România abia intrase în războiul întregirii naţionale. Preţul unui ziar este de 3,49 lei.

România a intrat în Primul Război Mondial pe 14/27 august 1916, de partea Antantei – formată din Franţa, Imperiul Rus şi Marea Britanie –, iar contemporanii care au supravieţuit conflagraţiei mondiale şi au reuşit să vadă Marea Unire de la Alba Iulia au spus clar că în acea zi de vară toridă s-a semnat, de fapt, „actul de naştere a unităţii noastre naţionale“. Iar în anul în care sărbătorim Centenarul, ne reîntoarcem în acele zile din 1916, când s-a pornit la luptă pentru un ideal naţional.

În următoarele două săptămâni, „Adevărul“ vă oferă reproduceri ale ziarelor din primele zile de război, din paginile cărora cetăţenii neînregimentaţi aflau despre evoluţia frontului de nord şi de sud, despre relaţiile României cu statele aliate şi duşmane, dar şi despre evenimentele care aveau loc în loc pe alte fronturi, străine. Dar, probabil că rubrica cea mai înspăimântătoare, chiar şi pentru cei de acum, de peste un secol, era „Căzuţi pentru patrie“, în care se înşirau zeci de nume de soldaţi şi de ofiţeri morţi şi răniţi pe front.

Cine nu-şi găsea apropiaţii pe aceste liste, putea să îşi îndrepte atenţia şi către veştile mai bune, despre capturile de război, despre satele eliberate ori despre situaţia din spitalele de campanie. Presa în vremea războiului se făcea cu litere mai apăsate, cu mai mult patos, măcar pentru menţinerea moralului populaţiei.

 „În Dobrogea, avem de semnalat eroismul colonelului Broşteanu, care adunîndu-şi trupele şi punîndu-se în fruntea lor, a pornit la asalt ordonînd trupei să intoneze cântece patriotice. Transfiguraţi, vitejii noştri trăgeau şi cîntau sub ploaia de proiectile duşmane. Priveliştea a stârnit admiraţiunea comandanţilor ruşi cari nu mai conteneau s’o exprime, comunicînd şi prin rapoartele lor. Colonelul Broşteanu este rănit, dar afară de orice pericol“, scria ziarul „Adevărul“, pe 8 septembrie 1916.

Era vremea în care ofensiva română în Transilvania cădea pe plan secund, iar frontul de sud era greu încercat. Campania din 1916 avea să fie un dezastru, primele semne se văzuseră la Turtucaia, însă în aceste zile nu se gândea nimeni la semnele prăbuşirii frontului de sud. Soldaţii luptau înainte.

Comunicatele Marelui Cartier General erau publicate telegrafic, dar cu litere de-o şchioapă pe prima pagină a ziarulul „Frontul de Nord – Mici încăerări. Frontul de Sud – În Dobrogea, lupta continuă aprigă pe tot frontul. Atacuri aeriene – Aeroplane inamice au aruncat bombe asupra oraşului Constanţa (unde n’au cauzat pierderi) şi Piatra-Neamţ (unde au rănit un copil de 6 luni)“.

Când situaţia o cerea, când se întâmpla ceva semnificativ pentru cursul războiului, relatările erau mai pe larg, cu litere îngroşate şi cu italice şi cu majuscule, de toate:

„Frontul de Sud – În Dobrogea, bătălia începută în ziua de 3 septembrie a mers cu intensitate crescândă până în seara de 6 sept. În ziua de 7 sept. inamicul (compus din trupe germane, bulgare şi turceşti) respins s’a retras mai spre sud. În retragerea sa, inamicul a dat foc la sate“.

Femeile, de la A la F

Desigur, veştile de pe frontul românesc se amestecau cu editorialele lui Constantin Mille sau Costa-Foru, cu anchete privind sistemul de organizare a serviciului sanitar al armatei, dar şi cu ştiri privind situaţia internaţională. De pildă, la începutul lunii septembrie, Grecia trecea printr-o serie de schimbări politice interne, considerate aventuri periculoase: „un minister personal al regelui Constantin, sprijinit de faimoasa «Ligă a rezerviştilor» a şi mai faimosului Gunaris, care însă nu mai poate reveni la guvern. (…) Deocamdată, aliaţii au pus Grecia la carantină, sub observaţie – şi flota aliată e la Phaleros. Când va voi să’şi aducă aminte că la 1913 i s’a zis Constantin bulgarochtonul, va fi prea târziu şi pentru Grecia, şi pentru regele ei!“, avertizau reporterii „Adevărul“.
Desigur nu sunt trecute cu vederea nici problemele celor rămaşi acasă. Prin intermediul ziarului se fac strângeri de fonduri pentru familiile celor mobilizaţi şi sunt organizate cantine populare. Apar şi primele semne ale emancipării femeilor, mişcare specifică perioadei războiului mondial în toată Europa: „Comitetul soc. «Mama răniţilor» aduce la cunoştinţă că Vineri 9 septembrie va da de lucru la Palatul Regal str. Câmpineanu 28 femeilor mobilizaţilor. Nu se vor prezenta decât numai femeile ale căror pronume încep cu literile A pînă la F inclusiv şi care vor veni cu adeverinţă a soţului mobilizat de la regiment ori de la secţie sau cu dovadă semnată de preot“.

Acestea erau preocupările românilor în vreme de război, aşa mergea lumea în pragul schimbărilor sociale şi politice. Era greu, dar se menţinea speranţa. Vineri, pe 9 septembrie 1916, se dădea un anunţ succint, dar esenţial pentru bunăstarea şi moralul bucureştenilor: „Cu începere de Duminică se vor redeschide localurile de spectacol din Capitală“.

„Adevěrul“ din vremea războiului mondial

Reproducerile integrale ale ediţiilor „Adevěrul“ din 8, respectiv 9 septembrie 1916 sunt oferite numai cu ziarul „Adevărul“ din data de 22, respectiv 29 mai 2018, care poate fi achiziţionat de la toate punctele de difuzare a presei. Preţul unui ziar este de 3,49 lei.

Alexandra Șerban

“Si vis pacem, para bellum”, dacă vrei pace pregăteşte-te de război, ne învăţau strămoşii latini…. Secol după secol reperele istoriei lumii au fost mai cu seamă… războaiele, deşi momentele de sărbătoare şi speranţă au fost  mai intotdeauna cele în care se restabilea pacea.

“Pace făra victorie” îşi dorea în 1917, preşedintele American Woodrow Wilson, pentru sfârşitul Primului Război Mondial. O idee utopică produsă de mintea unui idealist, au decretat cu superioritate cei mai mulţi dintre contemporanii săi. Nu poate fi concepută, vor fi gândit ei, o pace fără invingători şi invinşi. Atunci la ce bun războiul?

Aceasta este de fapt adevărata întrebare, din păcate dintotdeauna….retorică. La ce bun războiul?

De ce a fost nevoie, de pildă, să convingem prin luptă Imperiul Otoman că românii au dreptul să fie liberi? Au trecut iată 141 de ani de când Corpurile Legiuitoare votau “ruperea relaţiilor cu Poarta şi independenţa absolută”, hotărâre sancţionată pe 10 mai 1877, de Domnitorul Carol.

Să revenim însă la conceptul Wilsonian, Acela al “păcii fără victorie”. El nu a fost înţeles nici în perioada interbelică şi nici după ce la 8 şi 9 mai 1945 se încheia, în Europa, cea mai sângeroasă conflagraţie mondială.

Din fericire însă- şi o spunem fără exagerare- minţi luminate au fost capabile să-şi imagineze şi să proiecteze o Europă fără învinşi, o Europă care să aparţină deopotrivă tuturor. A fost astfel posibil ca într-o altă zi de 9 mai, cea a anului 1950, într-o declaraţie faimoasă, Robert Schumman, ministrul francez de externe, să se adreseze lumii afirmând: “Pacea mondială nu va fi asigurată fără a se face eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă…. Europa nu se va construe dintr-o data sau ca urmare a unui plan unic, ci prin ralizări concrete…” Prima dintere ele, anunţată chiar prin acest adevărat act de naştere a Europei Unite a fost Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului.

De atunci realizările concrete s-au succedat cu o relative rapiditate astfel că astăzi graniţele Uniunii Europene se apropie de cele naturale ale bătrânului nostru continent. Se cuvine aşadar să sărbătorim, în luna mai, nu doar eroii de la Griviţa, Plevna, Smârdan, Cotul Donului sau Budapesta ci şi vizionari între care Wilson, Titulescu, Monet sau Schumman fără de care lecţiile trecutului ar fi rămas de neînţeles.

Ar trebui să cugete la asta şi cei care astăzi, la noi sau aiurea, proorocesc sau chiar “lucrează” pentru reatomizarea Europei, iar pe noi, “lucrarea” lor să nu ne lase indiferenţi.

Fiindcă vorbeam despre noi, despre noi romanii, ei bine cred că pentru noi sărbătoarea lunii mai rămane aceea a Monarhiei căci, nu-i aşa,

“Zece Mai ne-a fi de-a pururi

Sfântă zi, căci ea ne-a dat

Domn puternic tării noastre,

Libertate și Regat.”

Mai toți românii se cred posibili politicieni sau măcar analiști politici. Cu alte cuvinte, își dau cu părerea. Câtă vreme o fac în familie, la cafenea sau la club, gestul rămâne o veleitate inofensivă. Dacă însă persoana și-a dobândit notorietate într-un cadru atât de însemnat cum e câmpul de luptă, vocea sa e ascultată și, de multe ori, are toate șansele să strângă în jurul ei destui aderenți ca să înființeze un partid politic. A fost și cazul generalului Alexandru Averescu, trăitor între anii 1859 și 1938. După o trecere rapidă prin Seminarul teologic din Ismail, e voluntar în Războiul pentru independență și apoi se consacră carierei militare. În 1907 e ministru de Război și are sarcina oribilă de a reprima răscoalele țărănești. În continuare se află în conducerea armatei iar în timpul Primului război mondial are comanda armatei a II-a, biruitoare la Mărăști. Cu acea uitare de neînțeles și justificare la absurd a tuturor faptelor, fie ele chiar abominabile, românii au văzut în el nu pe ucigașul atâtor țărani, ci pe eroul din tranșee – țesând în jurul său legende, nu neapărat adevărate, ci dovezi de autoliniștire: a mâncat mămăligă cu soldații în tranșee, i-a purtat pe răniți în spinare și altele asemenea. Dincolo de succesele repurtate, și care nu-i pot fi contestate, generalul Averescu dobândise o faimă neobișnuită care i-a îngăduit să-și întemeieze un partid. La 3 aprilie 1918 era președintele Ligii poporului; peste doi ani, în aprilie 1920, aceasta s-a transformat în Partidul poporului (formațiunea va rezista până în 1938, când Carol al II-lea desființează toate partidele politice, înlocuindu-le cu Frontul Renașterii Naționale).

Prețuit ca militar și folosit ca pion în combinațiile politice ale lui Ionel Brătianu pentru tratativele anevoioase cu Puterile Centrale – să amintim că l-a trimis la București cu recomandarea expresă de a tergiversa cât mai mult discuțiile – generalul Averescu s-a văzut înlăturat cu brutalitate din fruntea guvernului și înlocuit cu Alexandru Marghiloman. Acest tratament l-a umplut de furie, determinându-l, cum scria cineva, ”să se vâre până în gât în politică”. În foaia ieșeană Îndreptarea a pretins, pe un ton retoric, tragerea la răspundere a celor vinovați de pierderea războiului. Atacul era îndreptat direct contra lui Ionel Brătianu, cel care, ignorând Constituția, își asumase pregătirea diplomatică și militară a intrării României în luptă, fără a se consulta cu oamenii de specialitate. Între altele, corifeul liberal acceptase prevederile din convenția cu Rusia prin care aceasta ne oferea un ajutor de doar două divizii de infanterie și una de cavalerie. Și ca să-l compromită odată în plus pe Brătianu, generalul dezvăluia o taină: probabil ca să-și corecteze ușurința cu care acceptase ajutorul nesemnificativ al rușilor, în ziua când România a declarat război Austro-Ungariei, la 15 august 1916, primul ministru ar fi cerut generalilor Aslan și Averescu să răspândească zvonul, ”prin toate mijloacele” că 200 000 de ruși urmau să tranziteze Dobrogea.

Nici generalul Eremia Grigorescu nu se lasă mai prejos. În calitate de comandant al armatei I-a, oferă un dejun lui Al. Marghiloman și ține un discurs unde explică cele patru faze ale războiului purtat de România: – Intrarea, total nepregătită, urmată de retragerea catastrofală. – Reorganizarea armatei și efectele ei, luptele de la Mărășești din vara anului 1917. – Revoluția rusă, care ne-a obligat la armistițiu și la demobilizare intempestivă; era o acuză directă adusă generalului Averescu. – Ultima fază începea cu instalarea guvernului Marghiloman și încheierea păcii cu Puterile Centrale, acțiune ce dovedea că în condițiile înfrângerii noastre explicite, nu se putea obține mai mult.

Poziția celor doi generali, dincolo de faptul că uniforma le interzicea să se pronunțe politic în vreun fel, rămâne nedumeritoare. Gl. Averescu se aflase permanent în posturi de conducere și nimic nu-l oprise să se implice plenar în programul de înzestrare a armatei. După război, chiar Marghiloman va aduce aminte acest lucru ca și numeroasele tranzacții oneroase făcute cu material strategic, în timpul ministeriatului său dinainte de război. Gl. Grigorescu, în consiliile de Coroană din răstimpul defensivei noastre, se manifestase ferm de partea lui Take Ionescu și a gl. francez Berthelot pentru rezistență până la capăt.

Acum, în mai 1918, și unul și altul, parcă își uitaseră propria atitudine de dragul unui exhibiționism politic ce nu le putea spori reputația de buni militari. Morala: o persoană publică are obligația fermă la o conduită fără compromisuri, fără a se lăsa ademenită de strălucirea părelnică a unui articol sau a unui discurs de circumstanță.

La data de 14 mai este marcată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, fiind instituită prin Legea nr. 127/2017.

Anul 2018, în care tocmai am intrat, este an cu multiple semnificaţii aparte pentru istoria noastră naţională. În primul rând este anul centenarului României Mari. Avem cu toții datoria de a ne raporta la acest eveniment crucial al istoriei naționale și de a încerca să fim cât mai aproape de eroii nemului, de toți cei care și-au închinat viața acestui ideal, știuți sau neștiuți, dar mai ales a celor nerecunoscuți din motive ideologice sau politice.

În acest context, una dintre aceste semnificaţii va fi, fără îndoială, împlinirea a 70 de ani de la cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Este vorba de ampla operaţiune desfăşurată de autorităţile represive comuniste, în cooperare cu serviciile secrete ale ocupantului sovietic, în noaptea de 14/15 mai 1948, când mii de tineri, mare parte dintre ei studenţi şi elevi de liceu, au fost arestaţi, luând drumul unor anchete bestiale, la capătul cărora s-au primit condamnări uriaşe la închisoare.

Foarte mulţi dintre cei arestaţi în acea noapte şi în zilele ce au urmat, nu s-au mai întors niciodată la cei dragi, sporind numărul mormintelor fără cruce şi flori din cimitirele secrete ale regimului. Iar cei ce au supravieţuit în mod miraculos condiţiilor de exterminare au fost supuşi, până în decembrie 1989, umilinţei şi marginalizării sociale. Puţini au scăpat în acea noapte şi s-au refugiat în munţi mai devreme decât prevedeau consemnele conspirative, constituind până spre începutul deceniului al şaselea cea mai amplă şi îndelungată rezistenţă armată anticomunistă din toate ţările fostului lagăr comunist.

Ei sunt eroii noştri, din păcate şi astăzi condamnaţi la uitare sau denigrare de către urmaşii celor care, în urmă cu 70 de ani, comunizau România, în numele ocupantului, prin teroare şi crime.

Ei merită cinstiţi în rând cu cei mai mari eroi ai neamului românesc. Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai. Legea 127/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017.

Propunerea legislativă a fost iniţiată de 34 de parlamentari de la PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi, fiind depusă în Parlament la 16 martie 2016, adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, la 1 noiembrie 2016, şi de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 16 mai 2017.

În expunerea de motive, iniţiatorii au amintit că la data 14 mai 1948, „au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (…) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.” Printre cei care au pătimit în temniţe se numără nume mari, ca cel al părintelui Nicolae Steinhardt, al pastorului Richard Wurmbrand, al episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, al părintelui greco-catolic Tertulian Langa, al politicianului Iuliu Maniu, al poetului Radu Gyr şi al soţiei sale sau al lui Mircea Vulcănescu şi Aurelian Bentoiu.

La data de 5 mai, s-au împlinit 68 de ani de la un eveniment tragic și, în același timp, rușinos al istoriei noastre, așa-numita „noapte a demnitarilor”, când liderii comuniști și instrumentele lor docile au hotărât ca miniștri și demnitari importanți ai perioadei 1918-1945 să fie arestați și ulterior condamnați ca vinovați pentru activitatea politică desfășurată de-a lungul timpului. Printre ei se regăsesc doctorul Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, Pantelimon Halippa, artizan al Marii Uniri, și istoricul Ion Nistor.

Această operațiune făcea parte, evident, dintr-un plan întocmit la Moscova și „oferit” cu mărinimie statelor-satelit controlate de URSS prin ocupația militară pe care aceștia au exercitat-o în tot răsăritul Europei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Era o rețetă brevetată de către bolșevici, care, în primele două decenii ale perioadei interbelice, au lichidat fizic vechea elită, înlocuind-o cu personaje controversate care aveau o mare calitate – aceea a docilității fără limite față de partid și liderul său.

Noii lideri de la București au acceptat și îmbrățișat fără rezerve toate „inovațiile” propuse de „marele prieten” al României, Iosif Vissarionovici Stalin, iar memoria arhivelor păstrează și astăzi listele întocmite de lucrătorii din aparatul represiv al Ministerului de Interne, cu numele, funcția și vinovăția celor care trebuiau arestați. Inițial, pe această listă au fost trecute aproape 100 de persoane, dar, la momentul efectuării operațiunii propriu-zise, numai 69 de persoane au putut fi identificate și arestate de către cei însărcinați cu executarea acestei operațiuni.

Odată întocmită această listă a „dușmanilor” poporului și ai partidului, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, s-a trecut la punerea în practică a operațiunii. Într-o notă care se dorea a fi un bilanț al întregii acțiuni, cei care au executat ordinele își informau șefii că, în vederea arestării persoanelor vizate, s-au alcătuit 38 de echipe, fiecare având șase persoane în com­ponența sa. Membrii echipelor proveneau de la Școala Direcției Generale a Securității Poporului (115 persoane), de la Direcția Securității Capitalei – 40 de angajați și alți 63 de angajați de la Direcția a IV-a a contra­informațiilor militare. Opera­țiu­nea a fost de­clanșată la miezul nopții. Echipele aveau informații detaliate privind adresele și persoanele care urmau să fie arestate. Acestea au descins, înarmate cu mandate de percheziție și de arestare și protejate de întuneric, la domiciliile suspecților. Ajunși la diverse ore ale nopții, ofițerii și agenții de securitate au bătut la ușile persoanelor vizate, le-au arestat și percheziționat locu­ințele, în căutarea de materiale suspecte care să-i incrimineze ca „dușmani” ai noului regim și ai lumii care tocmai se năștea pe suferința întregului popor. Și aceasta, cu prețul exterminării elitei vechiului regim.

Lista dușmanilor poporului

Rețeta pe care comuniștii români o primiseră de la Moscova și o respectau cu sfințenie nu era una neapărat nouă, dintotdeauna în vreme de mari prefaceri, când sunt lipsuri și nevoi, pentru a se mai elibera din tensiunile sociale, se apela la căutarea dușmanilor din interior, a țapilor ispășitori. Așa se face că în acea nefastă noapte, persoane cu o contribuție remarcabilă la făurirea istoriei naționale, și ne referim aici la cei care au înfăptuit Marea Unire din 1918, au fost încarcerați, cei mai mulți dintre ei plătind cu viața imaginarele vinovății formulate de sistemul represiv comunist.

De departe se remarcă figura tragică a doctorului Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldo­venești, artizan și personaj important al unirii Basarabiei cu România în 27 martie 1918, ministru și deputat al României Mari. În noaptea arestării, transportat într-o dubă care îi ducea spre închisoarea de la Sighet, a făcut congestie cerebrală și a murit, în ziua de 6 mai, la Turda.

Un alt personaj aflat pe listă, dar care a avut șansa supra­viețuirii, a fost liderul basarabean și, în același timp, artizan al unirii Basarabiei cu patria-mamă, Pantelimon Halippa. El a fost dus la Sighet, unde a stat doi ani, apoi a fost predat NKVD-ului și eliberat în cele din urmă în 1957. Și Ion Pelivan, o altă figură importantă a procesului unirii Basarabiei cu România, a făcut parte din acest lot arestat în noaptea de 5 spre 6 mai, el găsindu-și sfârșitul în același penitenciar patru ani mai târziu.

Alături de aceste trei nume mari ale generației de la 1918 care a realizat unirea Basarabiei s-a mai aflat și Ion Nistor, istoric și membru al Academiei Române, dar și o personalitate de seamă a aceleiași generații care s-a remarcat ca unul dintre artizanii unirii Bucovinei cu România din 28 noiembrie 1918. Alături de Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, a organizat și pregătit lucrările Congresului General al românilor bucovineni și ale Adunării care a decretat unirea Bucovinei. Nistor a fost cel care a redactat și citit în fața delegaților actul cu declarația de unire. Acesta a supraviețuit experienței carcerale. A fost eliberat în anul 1955, după cinci ani de temniță grea.

Abuzuri și crime

Un destin tragic l-a avut și o mare personalitate a istoriografiei românești, istoricul Gheorghe Brătianu, un om care a luptat și a fost rănit pe frontul Primului Război Mondial, care și-a adus pe această cale jertfa sa pentru edificarea Marii Uniri. Marele istoric, arestat în acea noapte de 5 spre 6 mai, și-a găsit sfârșitul trei ani mai târziu în peniteniciarul de la Sighet. De altfel, pe lista celor decedați la Sighet se mai află și alte nume marcante ale vechii elite interbelice, precum Constantin Brătianu și Constantin Argetoianu.

Noaptea demnitarilor rămâne în istorie ca un episod trist și tragic în același timp. A fost unul dintre multele capitole pline de abuzuri și crime comise de regimul comunist. De consemnat este faptul că, din păcate, personalități ale istoriei noastre, oameni cu o remarcabilă contribuție la edificarea Marii Uniri, a României Mari, și-au găsit sfârșitul sau au suportat povara și umilința închisorii oferite cu generozitate de regimul comunist.

Acum, în anul Centenarului, se cuvine să ne oprim o clipă din zbuciumul activităților noastre cotidiene și să facem o cuvenită reverență în fața memoriei înaintașilor noștri care au făcut Marea Unire și care au fost „răsplătiți” cu suferință și temniță pentru ceea ce au făcut pentru țara lor.

La data de 6 mai 1946 a început, la București, comedia Tribunalului Popular, care avea să se încheie cu execuția prin împușcare a mareșalului Ion Antonescu și a trei dintre colaboratorii apropiați acestuia.

Conducător al României în perioada 1940-1944, Ion Antonescu (1882-1946) era adus în țară după doi ani de captivitate în Rusia și judecat alături de Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu. Considerat criminal de război, acuzat, printre altele, de trădare de patrie, crime de război și persecutare a evreilor, fostul mareșal n-a avut nicio șansă la o judecată obiectivă. Mai ales că România era ocupată la acea vreme de trupele sovietice care orchestrau instalarea comunismului în țara noastră.

Imagine din timpul procesului lotului Antonescu

Judecat de plugari, muncitori și intelectuali, împușcat în „Palea Piersicilor”

Procesul lotului Antonescu, bazat pe Legea nr. 312 din 12 aprilie 1945, s-a desfășurat în limitele amatorismului, Completul de Judecată fiind alcătuit din președintele A. Voitin Voitinovici, un tânăr magistrat de 28 de ani din anturajul lui Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Bâlcu, magistrat, cărora li s-au adăugat următorii judecători populari: Vasile Niță – muncitor, Ioviță Dumbravă – plugar, Nicolae Dinulescu – asistent universitar, Remus Dragomirescu – avocat, Constantin Titulescu – muncitor, Constantin Lăpușneanu – profesor. Acuzatori au fost avocatul Vasile Stoican, Dobrian Constantin, procuror-șef, și Dumitru Săracu. Ultimul fusese bucătar și chelner la „Capșa”, încadrat, în timpul procesului lotului Antonescu, la categoria muncitor.

A fost un proces-fulger, în doar 11 zile Ion Antonescu și cei trei colaboratori deja menționați fiind condamnați la moarte prin împușcare, sentință executată la data de 1 iunie 1946, în „Valea Piersicilor” din Fortul Jilava.

Circ în momentul execuției: „Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!”

Conform raportului oficial, solicitat să-şi exprime ultima dorinţă, Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari, nu de gardienii închisorii. Dorinţa nu i-a fost respectată. Înainte de execuţie, Antonescu a strigat: „Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea!. Apoi s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi, atunci când s-a tras, mareşalul a salutat, ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat însă imediat, sprijinindu-se într-un cot, şi a spus: „Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!”, la care gardianul şef s-a dus la el cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu, apoi s-a dus la Ion Antonescu şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţă. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri în cap, după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.

Citește mai departe …