Istorie

Prima cauză anti-românească – implicit anti-dacică şi antinațională e teoria „Noi nu suntem urmaşii Romei” din cartea cu același nume a unui medic stomatolog, șarlatan de profesie, apărând interese străine. Precum în teoriile roesleriene, în viziunea sa și a dacopaților strânși în jurul său, romanizarea nu s-a întâmplat – invocând trei cauze: durata scurtă de ocupație, teritoriul extins şi anterioritatea (superioară a) dacilor în toate aspectele civilizației, de la limbă la grad de dezvoltare.

Din categoria probelor anteriorității (materiale) superioare a dacilor, lucru ce ar fi făcut imposibilă romanizarea, cea mai spectaculoasă e aceea a Podului lui Apolodor, construit de „inginerii daci” ai lui Burebista. Ideea a prins incredibil, în pofida dovezilor contrarii.
(În ciuda evidențelor copleșitoare, articolul nostru trecut a fost luat în derâdere. Ei bine, îl ranforsăm cu raționamente ce nu mai pot fi combătute de nimeni cu capul pe umeri.)
Argumentele autorului dacopat, în fond anti-dac și implict anti-român, sunt perioada scurtă de construcție, faptul că dacii nu ar fi permis acest lucru sau că podul nu apare pe Columnă. Toate sunt false. Podul apare atât în faza de construcție (scena 33), cât și la inaugurare – vezi poza de fond a articolului.
Mai adăugăm:

– fiind una din minunile lumii antice, conform lui Plinius cel Bătrân (el atribuie construcția romanilor), dacă ar fi fost construit cu ca. 160-170 de ani mai devreme, sub Burebista, este imposibil ca podul să nu fi fost menționat în vreun izvor istoric până la sursele ce îl atribuie romanilor; prima dată când apare astfel menționat e ca. 2,000 de ani mai târziu, în cartea sus-numită a stomatologului de la New York.

– la pod au lucrat o legiune (VII Claudia, ce avea experiență în construcții, săpând drumul din Clisura Dunării) şi 5 cohorte romane localizate toate în Moesia Superior, adică cel puțin 7-8,000 de oameni, ce explică viteza de construcție – podul a fost început în 102 și terminat în 105).
Pe cărămizile din picioarele Podului sunt ștanțate numele acestei legiuni și acestor cohorte, iar nu numele vreunei garnizoane dacice.

– nu există nici o construcție pe bază de mortar în Dacia până în epoca lui Decebal, iar acelea puține și reduse în dimensiuni (cisterne de apă, tot de inspirație romană, de la inginerii trimiși de Domițian ca urmare acordului de pace din 89).

– Last but not least, până în secolul IV circula cartea lui Apolodor (pierdută ulterior) în care arhitectul sirian descrie Podul și construcția lui (autorul Columnei, al Podului și al Forului Traian a fost unul din marii arhitecți ai antichității – în nici un caz un impostor precum autorul „dacopat”).

Vasile Dolean

Romanii trec Dunărea pe pod de vase în primul război, nu apare nici un picior al Podului, cum e ulterior in faza de construcție 

Victimele barbariilor ungurilor în 1940, în teritoriile ocupate de regimul horthyst,  nu și-au găsit nici astăzi dreptatea. Sufletele  morților din N-V Ardealului  încă bântuie, pentru că trupurile lor nu au fost îngropate creștinește.  Au rămas aruncate în gropi comune, păzite la acea vreme de jandarmii cu pene de cocoș, care nu i-au lăsat pe români să se apropie pentru a  ridica corpurile neînsuflețite.

Însă, criminalii au trăit liber, în pace și au murit de bătrînețe, fără nici un pic de mustrare de conștiință. În acest articol o să prezentăm cazul unui ”mare erou” al neamului unguresc, slăvit și astăzi prin statui și manifestări oficiale, care se face vinovat de uciderea în mod bestial, a zeci de români în localități din județul Cluj. Este vorba despre scriitorul-grof, Albert Wass  care a pus la cale, împreună cu armata de ocupație, uciderea unor întregi familii de români și evrei  în localitatea Sucutard( județul Cluj), în luna septembrie 1940. În urma deciziei Tribunalului Poporului din 1946, Wass a fost condamnat la moarte, în contumanie, el fugind din țară odată cu trupele ungare, în urma eliberării Transilvaniei de Armata Română. În aceeași sentință, este condamnat la moarte și tatăl acestuia, Wass Endre.

Locul crimelor: Sucutard

Ororile s-au petrecut undeva la granița Ardealului frânt( pe teritoriul actualului județ Cluj),  prin Diktatul de la Viena, când, în mod arbitrar, N-V Transilvaniei a fost dezlipit din trupul țării. Localitatea Sucutard este situată la 25 de km de Gherla, unde, atunci, își avea domeniul contele Albert Wass, care, după cum se arată în decizia Tribunalului Poporului, ” purta ură neîmpăcată românilor cari primiseră de la statul român, prin reformă agrară, o bună parte din moșia sa”.

Un scriitor maghiar din Transilvania, Benamy  Sandor, în cartea sa memorialistică, ”Am trăit în secolul 20”, apărută la Budapesta, în 1966, îl caracteriza astfel pe groful Wass: ”Fiu de aristocrat, slăbănog, pirpiliu, mustăcios, avea permanent în jurul gurii un zâmbet ironic, deși nu era arogant. Era iubitor de natură, mare vânător. Cu toate acestea, cei care au muncit pentru el îl interesau doar ca material literar, altfel,  din parte-i,  puteau să se întoarcă și cu susul în jos. Necazurile propriilor copii, boala soției – dacă, de exemplu, își plănuise o vânătoare- nu-l tulbura. N-are inimă, spunea despre el și medicul de casă. E întâmplător oare că se împăca bine cu nyilașii (n.r. extremiștii unguri din regimul Horthy) și că a șters-o din țară pe șlepul lor?”

Ura șovină a lui grofului Wass

”Mânat de această ură șovină, contele Wass Albert intervine prin locotenentul Pakucs, comandantul militar al comunei să fie arestat fostul primar român Petru Mărginean, în care acuzatul Wass vedea pe principalul vinovat în aplicarea legii agrare, arestând cu el și pe fata sa adoptivă, Marioara Mureșan, pe atunci elevă la școala normală. La intervenția sa sunt arestați locuitorii români Iosig Moldovan și Ioan Câț, cari prin 1938 au avut îndrăzneala de a porni un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. O dată cu ei a fost arestat și comerciatul Rosenberg, pe motiv că ar face speculă și pe cumnatele sale Mihaly Estera și Rozalia, bănuite de contele Vass pentru activitate comunistă și denunțătoare la autoritățile românești pentru activitate iredentistă”, scriu istoricii Gheorghe Bodea, Vasile Suciu și Ilie Pușcaș, în cartea ”Administrația horthystă în Nord-Vestul Ardealului”.

De asemenea, în concluziile procurorilor care au instrumentat cazul acestor crime se arată că ”arestații Petru Moldovan, Mioara Mureșan și  Rosenberg Iacob, după interogatoriul luat de plutonierul Polgar care i-a bătut pe bărbați cu cruzime, au fost eliberați. Au fost însă menținuți în arest cei doi săteni Moldovan Iosif și Câț Ioan, precum și surorile Mihaly, ultimele fiind duse la castelul contelui Wass pentru a fi recunoscute.

Împușcați și aruncați în groapa comună

În ziua de duminică, 22 septembrie 1944, pe când lumea ieșea de la biserică, cei patru arestați au fost duși sub pază militară până în comuna Țaga, unde a doua zi dimineața au fost împușcați și aruncați în groapa comună. Rolul și vinovăția acuzațiilor Wass Endre, Wass Albert,  lct. Pakucs și plutonier major Polgar este precis arătat de martorii Rosenberg Iacob,Petru Mărginean, Marioara Mureșan, Susana Moldovan și alții special indicați în dosarul cauzei”.

În rechizitoriul din sentința dată de judecători, apar și declarațiile unor martori oculari la acele orori:

”Subsemnata Ibuzan Rozalia, născută la 17 aprilie 1929, în comuna Geaca, satu Sucutard, fiica lui Grigore și Veronica, cu domiciliul în Geaca, satul Sucutard, județul Cluj, pensionară CAP, declar următoarele: În anul 1940 locuiam în comuna Geaca, satul Ghiriș, împreună cu părinții mei și cei 6 frați ai mei. În noaptea de 19 spre 20 septembrie 1940,ora 1.30 a trecut pe lângă casa mea o patrulă de grăniceri unguri în mod pașnic.

După această patrulă, a venit o patrulă mai mare de grăniceri. Dintre ei, trei s-au rupt din coloană și au intrat în casa noastră, pe întuneric, spărgând ușa la intrare. În același timp, unii militari, pentru a ne teroriza cu frica, au început să tragă focuri de armă pe la ferestrele noastre. La intrarea în casă, grănicerii horthyști aveau lanternele în mînă, întrebau în limba maghiară: Unde țineți ascunși ostași români? Mama, care cunoștea limba maghiară, a răspuns că la noi în casă nu sunt ostași români și nu au fost niciodată și a încercat să aprindă lampa cu petrol. Unul dintre miltarii unguri a lovit cu patul armei lampa din cui, care a căzut la pământ și s-a spart.

Sever, omorât în bătaie

Un altul l-a prins pe fratele meu Sever care stătea în pat, înfricoșat. Pe acest frate l-au tras jos din pat, de păr și urechi și au început să-l lovească cu patul armei peste cap și corp. Când a primit o lovitură mai puternică în piept i s-a rupt ceva, pentru că a sumat mai tare. Un alt frate al meu, mai mic, cu numele de Mihăilă a reușit , protejat de întuneric să se ascundă sub patul în care dormise. Acesta a scăpat mai ușor, primind numai două lovituri cu patul armei peste cap și s-a ascuns sub pat, stând acolo până la plecarea teroriștilor.

Apoi a început bătaia cu patul armei, cu pumnii și cu bocancii la toată familia. Dintre toți din familie, a murit a doua zi, din cauza bătăilor și torturilor la care am fost supuși, fratele meu Sever, tână în vârstă de 18 ani. I-au rupt coastele, i-au zdrobit plămânii, ceea ce i-au provocat moartea. Am încercat să-l ducem la spital, însă era prea târziu. Iacătă, așa ne-au torturat și bătut pe toată familia grănicerii horthyști, care abia sosiseră în comuna noastră la începtul lunii septembrie 1940.

Toată familia, în suferință, toată viața

Din cauza loviturilor și a împunsăturilor de baionetă, am suferit și eu foarte mult. Toată viața am trăit suferindă, ca și ceilalți frați ai mei. A doua zi după ce am fost schingiuiți în propria casă, a venit la noi unul dintre grăniceri călăi și ne-a întrebat batjocoritor că dacă i-am vedea  pe acei grăniceri unguri care ne-au bătut i schingiuit, i-am recunoaște? La care întrebare, mama a răspuns în limba maghiară: „Cum să nu-i cunoaștem, pentru că unul dintre ei ești chiat dumneata! Pentru că te cunosc foarte bine, deși era noapte. După care grănicerul horthyst a spus că dacă ne vom plânge la cineva de faptul că fratele meu a murit în urma bătăilor primite de la grănicerii unguri, toți din familie vom fi omorâți.

Așa că nu am mai reclamat la nimenea. De fapt, nici nu ne asculta, chiar dacă îndrăzneam să reclamăm și să ne plângem autorităților hortyste. Tot în acea noapte au mai fost bătuți și consătenii și vecinii niștri din Sucutard: Deac Ioan, tată a 2 copii, Bota Dănilă, tată a 4 copii, Bota Teodor, tată a 2 copii, Gorgan Gheorghe, tată a 5 copii, Mărginean Maxim, tată a 6 copii, Mureșan Ioan, tată a 2 copii, Bota Gheorghe, tată a 7 copii, Bota Ghoerghe, tată a două fete și alții”.

Împușcați, la rând

O altă declarație a unui martor ocular, prezentă în dosarul crimelor de la Sucutard: ”Mă numesc Iuliana Moldovan ( căsătorită Ibuzan), fiica lui Iosif și Susana,născută pe 18 februarie 1924 în comuna Geaca, satul Sucutard. Vă relatez următoarele în legătură cu asasinatele comise de armata și civilii unguri în luna septembrie 1040 în comuna Sucutard. La noi în comună bandele horthyste au ucis cu focuri de armă și lovituri cu armele și baionetele civile la data de 20 septembrie 1940: 1. Iosif Moldovan, tatăl meu, în urma căruia am rămas 2 copii orfani, împușcat, 2. Ioan Câț, în urma căruia au rămas 6 copii orfani, 3. Tânară evreică Mihaly Estera, nepoata comerciantului Rosenberg, împușcată la 19 ani, 4. Tânăra evreică Mihaly Rozalia, împușcată la cei 17 ani neîmpliniți, 5. Tânărul Sever Ibuzan,ucis prin patul armei și cu o baionetă de către militari hortyști.

Tatăl meu, Iosif Moldovan, român de naționalitate, s-a căsătorit cu mama, Kiss Zsuzsana, fiica lui Marton și Maria, de naționalitate maghiară și din dragostea lor curată am rezultat doi frați: eu și fratele meu Aurel Moldovan. Tată meu a fost un țăran sărac, posedând doar 3 iugăre de pământ primit prin reforma din anul 1923 și a lucrat mult pământ ăn paret, la groful Vass Endre din Sucutard, până în anul 1940, când a fost împușcat.

Omorâți, la îndemnul bătrânului Wass

În comuna Sucutard, trupele horthyste au intrat în ziua de 8 septembrie 1940. Cum au intrat în sat, armata maghiară a și fost îndemnată de groful  Wass Endre( bătrânul Wass) să aresteze și să maltrateze populația românească, adunându-i la școală pe români și românce unde erau maltratați și schingiuniți în mod barbar, fără nicio vină. Jandarmii cu pană de cocoș și armata au băgat spaimă în întreg satul Sucutard. În noaptea de 20/21 septembrie 1940, pe la ora 2.30, au venit la locuința noastră și l-au arestat pe tatăl meu, Iosif Moldovan, doi jandarmi cu pană de cocoș. Tata i-a rugat ca să-l lase în  mijlocul familiei, pentru că este om sărac, are 2 copii și soția lui este de naționalitate maghiară. La aceste rugăminți, unul dintre jandarmi l-a lovit cu patul puștii de i-au rupt 4 dinți din față. L-a năpădit sângele pe nas și pe gură. A intervenit mama mea, cu cele mai umile rugăminți, pentru a-l lăsa pe tata acasă și să nu-l aresteze pentru că nu a greșit  nimănui cu nimic, că este om bun și dacă este român, tot timpul a respectat-o și a stimat-o ca unguroaică. Cu lacrimi în ochi, mama s-a așezat în genunchi în fața celor doi jandarmi unguri și i-a rugat în limba maghiară să aibe milă de familia ei. Că în Sucutard, românii și maghiarii au trăit întotdeauna în bună înțelegere și prietenie.

Cățeaua spurcată cu sânge de valah împuțit

Jardarmii cu pană de cocoș s-au năpustit cu paturile armelor asupra mamei mele, lovind-o puternic, de 4 ori peste piept și cap, înjurând-o de Dumnezei și spunându-i că este o cățea care și-a spurcat sângele, căsătorindu-se cu un valah împuțit și iarăși au început să o lovească cu baioneta și patul armelor. Așa că tata a fost răpit din sânul familiei și dus la școala de jandarmii unguri, unde mai erau peste 15 persoane arestate. Dintre cei arestați, mulți au reușit să fugă din arestul improvizat și au trecut în România.

Călăii horthyști la îndemnul  grofului Wass Albert, au dus în ziua de 24 septembrie pe tatăl meu, om de 41 de ani, pe Ioan Câț, de 37 de ani, pe tânăra evreică Mihaly Estera, în vârstă de 19 ani și pe sora ei Rozalia de 17 ani, pentru că pe Sever Ibuzan, de 18 ani, l-au bătut așa de rău în momentul arestării încât a decedat. Pe ceilalți români și cele două fete evreice i-au dus în lanțuri și sub arest de la școala din Sucutard la pichetul de grăniceri unguri din Sucutard, chiar pe maul lacul numit Țaga Mică, din comuna Țaga. În acel loc i-au obligat pe cei arestați să-și sape singuri groapa comună înainte de execuție. Pe la ora 10, în ziua de 24 septembrie,  groapa era gata. În fața gropii comune, călăii au așezat în linie, pe marginea gropii, tot un român și o evreică și au descărcat armele în pieptul arestaților. Ioan Câț a fost lovit de glonte în piept, însă nu a murit imediat, a mai avut putere să mai încerce să-și salveze viața. A sărit în lacul care era la un pas și a încercat să se ascundă în nămol și trestie. Însă unul dintre soldați a sărit după el în apă, l-a prins de păr și de picioare și l-a scos pe marginea gropii, apoi și-au descărcat din nou armele în pieptul lui.

După execuția lui tata și a celorlalți oameni am încercat să-l dezgropăm și să-l îngropăm în cimitirul satului, însă nu am putut din cauză că timp de 8 luni de zile, din ordinul grofului Wass Endre, câte doi jandarmi făceau zi și noapte de pază la groapa comună.

Înmormântați după eliberare

Prin anul 1946 totuși acești oameni asasinați au fost dezgropați și duși: fetele de evrei în cimitul evreiesc, iar românii în cimitirul românesc. Fratele mamei mele, Kiss Pista din comuna Țaga, județul Cluj, mi-a spus că pe unul dintre călăii militari l-a cunoscut încă cu mulți ani înainte de data comiterii asasinatelor, spunându-ne că este din apropiere și că îi este silă să-i pomenească numele, pentru că i-au împușcat pe cel mai bun și mai cinstit cumnat, adică pe tatăl meu”.

În rechizitoriul procurorilor se mai arată că ”în comuna Sucutard urmau să mai fie împușcați mai mulți români, însă aceștia au reușit să fugă în pădure sau în România. Între cei care urmau să fie împușcați amintesc pe Vasile Bucur și soția sa Cristina Pop, familie cu 8 copii, Elena Bucur, mamă a 8 copii, Paulina Pogăcean și Petre Mărginean și mulți ani.

În noaptea de 24/25 septembrie 1940, pe la 1.30, la locuința săteanului Simion Băgăcean din comuna lacu s-a prezentat un grup de 3 grăniceri unguri cu scopul de a-i împușca. Despre acest lucru a aflat și un soldat ungur de la pichetul de grăniceri din Lacu, Marton Ferencs, om de 22 de ani. A fugit cu sufletul  la gură la vecinul și fostul său coleg de școală, cu care copilărise și i-a spus atuncea să fugă în România, pentru că s-a pus la cale uciderea lui și a soției sale. În timp ce ieșea din casă Marton Ferencs au și sosit 4 soldații unguri. În momentul în care au ajuns la poartă, Simion Băgăcean și soția lui au sărit pe fereastră, în grădină. Apoi s-au pierdut în noapte”.

In cartea citată mai sus se mai spune că ”o altă relatare a evenimentelor este prezentată de Ioan Brehar, fiul lui Alexandru și Varvara, născut în 1931 în Mintiul Gherlii, județul Cluj, cu domiciliul în Sucutard. La 22 noiembrie 1985 era secretar la Consiliul Popular al comunei Țaga: ”Tata socru, Ioan Câț a avut 4 copii. Era de profesie agricultor, a avut 4 clase și era sărac. În noaptea de 20/21 septembrie 1940, pe la ora 2, jandarmii maghiari l-au ridicat din locuința sa pe tata socru, din dispoziția grofului Wass Endre. Tata, la venirea jandarmilor, s-a urcat în podul casei, însă călăii l-au căutat peste tot, l-au arestat și dus între baionete la școala din Sucutard. La școala l-au ținut în arest 4 zile și 4 nopți, fără apă și fără mâncare, pe țăranul Iosif Moldovan, pe tata socru și două evreice”.

Condamnați la moarte, în contumacie

În urma procesului de la Cluj-Napoca care a avut loc în mai 1946, Wass Albert și tatăl său, Wass Endre au fost condamnați la moarte, în contumacie. Ei au fost făcuți vinovați de crimele în rândul românilor din Sucutard și din Mureșenii de Câmpie. Urmașii acestora au vrut să le reabiliteze imaginea, după revoluția din 1989, dar în 2008, Curtea de Apel de la Cluj a respins cererea acestora. Criminalul Wass Albert a murit în 1998, în SUA, fără să plătească pentru câtă durere a produs în zeci de familii de români.

Cu toate acestea, maghiarii din Transilvania și din Ungaria îl consideră pe Wass Albert un erou al poporului lor. Statuile lui tronează  și astăzi prin comunele cu populație majoritar ungurească din România, dar și prin localitățile din țara vecină.

www.ancheteonline.ro

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859, numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

În timpul domniei lui A. I. Cuza s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române, s-a adoptat prima Constituţie românească, s-a fixat capitala noului stat la Bucureşti. Această monedă este o adevărată amintire în onoarea lui A. I. Cuza, făuritorul statului român modern.

Printre preoţii militari dobrogeni care au fost mobilizaţi în Primul Război Mondial s-a numărat şi preotul Bănică
Roşescu, de la Parohia Rasova, judeţul Constanţa. Părintele Bănică a fost numit confesorul Regimentului 34
Infanterie pe 1 aprilie 1917, unitate în care s-a făcut remarcat prin comportamentul său curajos, jertfelnic şi patriotic,
focul inamic găsindu-l de multe ori în tranşeele din prima linie. Activitatea preotului Bănică pe front a fost foarte
complexă. De la rostirea predicilor moralizatoare către soldaţi, oficierea de slujbe şi împărtăşirea ostaşilor, până la
pansarea răniţilor şi eliberarea de ordine de evacuare, după cum singur mărturiseşte într-una dintre adresele trimise
către superiorul său, preotul Constantin Nazarie:

„Cât timp a stat trupa în tranşee şi eu am fost alături de ea, am făcut serviciu şi în prima linie, îngropând
morţii conform datinilor strămoşeşti, fără a mă sustrage de la datorie, chiar în timpul barajului de artilerie
inamică.
În timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Muncelul, din ordinul d-lui comandant al regimentului, am rămas
împreună cu domnii medici la postul de prim ajutor, dând ajutor la pansarea răniţilor, mângâindu-i şi
încurajându-i sufleteşte, eliberând biletele de evacuare şi dând ultima binecuvântare celor morţi.
Fiind retraşi pe zona de reorganizare, am căutat să-mi urmez datoria de părinte sufletesc, săvârşind servicii
ca: parastas pentru morţi şi alte servicii religioase însoţite de cuvântări patriotice, la care a luat parte şi d-l
general comandant al diviziei“.
Una dintre cele mai emoţionante relatări ale preotului Bănică este momentul când a ajuns cu regimentului în
Basarabia, pe 7 mai 1918. Însă bucuria ce îi copleşea inima a fost rapid umbrită de primirea cu reticenţă din partea
basarabenilor, supăraţi pe necazurile pe care trupele române le-au pricinuit:
„Zi vrednică de ţinut minte va fi pentru mine 7 mai 1919, când pentru prima dată am pus piciorul pe pământul
Basarabiei. Inima mea era în mare palpitaţie de bucurie, că Dumnezeu m-a învrednicit ca şi eu să iau parte
la înfăptuirea unei părţi din visul dorit de străbunii noştri.
Păşesc cu încredere în fruntea vitejilor mei fii sufleteşti. În satele unde treceam, un neastâmpăr nu-mi da
pace de a vorbi cu fraţii noştri basarabeni, care, de drept, erau cam supăraţi de multele neajunsuri ce li se
făceau din partea armatei noastre. Îmi era mai mare dragul să stau de vorbă cu sătenii, dar de multe ori nu
puteam să-mi astâmpăr oftatul de la multele neajunsuri, pe care mi le povesteau că le păţiseră din partea
armatei noastre şi de aceea ne priveau şi pe noi ce eram în trecere, cu mare neîncredere“.
Prin predici emoţionante, părintele Bănică a încercat să îndrepte neîncrederea în ostaşii români prin satele pe unde
ajungeau şi i-a îndemnat şi pe soldaţi să facă acelaşi lucru:

„Mai toţi sătenii priveau rău armata noastră, deoarece cavaleria ce fusese înaintea noastră îi fura şi îi înşela;
am găsit pe la săteni mai multe bonuri false date pentru orz, ovăz porumb, şi neplătite. (…) Sătenii priveau
armata ca apărători ai boierilor, spunând că n-au venit pentru înfrăţire, ci pentru apărarea boierilor, şi
aceasta o ziceau pe baza că mulţi dintre domnii ofiţeri de la cavalerie, căutând să servească pe boierii
cărora bolşevicii le fărâmaseră curţile, îi apăsau pe săteni să le plătească stricăciunea. Am întâlnit
propagandişti, dar întrebând pe săteni dacă le-a vorbit cineva, ei mi-au spus că nu le-a vorbit nimeni.
Domnul comandant al nostru a şi făcut raport pentru propagandişti, că nu fac nimic, ci se plimbă în multe
părţi de prisos.
(…) În ziua de 9 mai, când toţi basarabenii au obiceiul de a serba pe Sfântul Nicolae de primăvară, am luat
parte la serviciul divin în biserica din satul Iablona; după serviciul divin, am oficiat în faţa trupei şi a sătenilor
un Tedeum, după care printr-o cuvântare am amintit tot trecutul şi legăturile noastre de neam şi modul de
purtare pe care trebuie să-l avem unii către alţii ca fraţi de sânge. După masă, domnii ofiţeri şi trupa au luat
parte la petrecerile sătenilor.
Văzând că trupa noastră este disciplinată şi-i ajută la munca câmpului forţe mult, se bucurau şi-i iubeau pe
soldaţi. În multe părţi se rugau să nu plece trupa, că ei singuri o întreţin. (…) În vara trecută fiind lipsă de ploi
şi plantele păioase fiind puţine, am sfătuit sătenii să semene în locul păioaselor, păpuşoi des pentru nutreţ,
care a reuşit foarte bine“.
Dragostea pe care basarabenii începeau să o poarte regimentului părintelui Bănică era văzută cu ochi duşmănoşi
de preoţii locali, care nu slujeau niciodată în limba moldovenească, ci doar în rusă:
„Cu mare părere de rău am putut constata că majoritatea preoţilor ne privesc foarte rău şi, deşi moldoveni,
serveau tot ruseşte. Deşi sunt moldoveni, sunt cu totul rusificaţi din cauza avantajelor ce aveau, aşa că, la
înmormântări iau câte 50-60 şi 100 de ruble şi la cununii tot la fel, bisericile au câte 40-50 şi 100 desetine de
pământ de cultură de care se folosesc tot preoţii. Preoţii nu stau de vorbă cu sătenii, ci sunt priviţi ca burjoi
(boieri). Se mirau că eu le vorbeam şi le dădeam sfaturi“.
Văzând basarabenii că părintele Bănică slujeşte în limba română, mulţi îl rugau să le oficieze diverse slujbe
bisericeşti. O astfel de slujbă, emoţionantă, se regăseşte tot în memoriile sale. După ce părintele a cununat doi
tineri, le-a dăruit din partea ofiţerilor din regimentul său 1.000 de lei:
„Ajunşi în satul Camenca la ora 2 p.m., unde am şi poposit până a două zi, pe la ora 5, se prezintă la mine o
femeie şi mă roagă să-l cunun pe fiul său, căci preotul local îi cere prea mult (100 ruble). Am rugat pe toţi
ofiţerii să facem o faptă caritabilă şi să cununăm noi pe fiul văduvei sărace. Toţi domnii ofiţeri au primit cu
dragoste propunerea, asistând toţi ca nuni, făcând tinerei perechi un cadou de 1.000 lei. Cununia am oficiato
eu, căci deşi satul era moldovenesc, însă preotul era rus şi nu citea moldoveneşte. Cu mare bucurie au
asistat la oficierea cununiei sătenii şi sătencele, rugându-l pe domnul general să mă lase preot la ei“.
1/24/2018 Preotul militar Bănică Roşescu – mărturisiri de pe front: „Zi vrednică e ziua în care, pentru prima dată, am pus piciorul pe pământul Basarabiei“
http://m.ziuaconstanta.ro/stiri/invitati/preotul-militar-banica-rosescu-marturisiri-de-pe-front-zi-vrednica-e-ziua-in-care-pentru-prima-data-am-pus-piciorul-… 4/6
În timpul pe care l-a mai petrecut cu regimentul în Basarabia, părintele Bănică a înfiinţat Societatea Culturală
Românească în localitatea Otaci şi a făcut mai multe vizite pastoral-misionare în unele sate, precum: Volocineţ,
Călărăşenca, Unguri, Arioneşti, Lipnic, Sauca, sau Şioldăneşti, Olişcani, Parcăni, Ţereuca, Glingeni, Şipca,
Mihuleni, Şiştaci, Răspopeni, Ţipordeni şi Cobâlca. Totodată, a vizitat şi mănăstirile Jupca, Cuşilovca, Dobruşa.
În memoriul adresat preotului Constantin Nazarie, protopopul preoţilor de armată, părintele Bănică îi propunea
câteva recomandări pentru a veni în sprijinul basarabenilor, concluzionând că „numai aşa se poate face înfrăţirea
mai bine“:
„Este nimerit a se interveni către P.S. Arhiepiscop al Chişinăului şi al Hotinului să impună preoţilor să ţină
conferinţe în graiul moldovenesc, la care să luăm parte şi noi, preoţii militari, să li se interzică de a se mai
tocmi pentru servicii. Seminariştii ce vor să fie hirotonisiţi, să le dea parohii în ţară, iar celor din ţară să le dea
parohii în Basarabia.
Învăţătorii trebuie trimişi cel puţin un an sau doi în ţară şi în urmă să li se dea catedre în Basarabia.
Protoiereii şi subprotoiereii să fie aduşi preoţi din ţară. La reşedinţele de voluste să fie puşi învăţători din
ţară, care, ca şi subprotoiereii şi învăţătorii, să ţină conferinţe. Ca funcţionari în Basarabia, este bine a se
trimite pe la sate mai mult moldoveni, căci se împacă mult mai bine cu spiritul basarabean. O vizită de
plăcere a P.S. Episcopi din ţară nu strică să se facă, căci ar aduce multe roade de mai mare înfrăţire, căci
poporul basarabean este foarte primitor şi o socotesc ca o mare băgare în seamă din partea patriei mume.
În multe părţi am fost întrebat că de ce nu vin oameni mai de seamă care să le grăiască şi să stea de vorbă
cu ei, mulţi mi-au spus că mai marii noştri vin numai la Chişinău, dar nu se coboară la sate, în mijlocul
poporului. Cu cinste şi cu dreptate se câştigă foarte lesne sufletul poporului. Este necesar să se trimită
funcţionari buni cu duhul lepădării de sine, căci numai aşa se poate face înfrăţirea mai bine, căci ei cunosc
pe funcţionarii ruşi ca pe nişte satrapi, care nu făceau dreptate decât celor ce dau ruble mai multe, aşa ca să
vadă că la noi se dă dreptate celui ce o are, nu celui ce dă bani.
În ţinuturile ce au fost ocupate de trupele austriece boierii au fost foarte protejaţi, aşa că şi-au arendat
moşiile la săteni, forţându-i a plăti câte 150 de ruble deseatina, care mai înainte se arenda cu 10-15 ruble, e
bine a le impune să le restituie banii sătenilor. Orice propuneri voi raporta la timp“.
Deşi şi-a dorit din tot sufletul să rămână în Basarabia, ca să continue acolo misiunea duhovnicească şi patriotică,
acest lucru nu a fost posibil, şi părintele Bănică s-a întors acasă, alături de Regimentul 34 Infanterie.
Preotul Bănică Roşescu s-a născut în anul 1870. Absolvent de seminar teologic, a fost hirotonit preot pe 20 martie
1898 pe seama Parohiei Rasova din judeţul Constanţa. După terminarea Primului Război Mondial a slujit în Parohia
Tuzla, tot din judeţul Constanţa. Pentru întreaga activitate desfăşurată în ogorul Bisericii, a fost decorat cu „Coroana
României“, „Virtutea Militară“, „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1919“, „Răsplata Muncii cl. I pentru
învăţământ“, „Victoria“ şi medalia de „25 de ani de domnie a Regelui Carol I“. Între 5 şi 6 mai 1914, părintele Bănică
Răşescu a primit la Rasova vizita Familiei Regale a României.
Bibliografie
– Arhiepiscopia Tomisului la început de secol XXI, Protoieria Altinum, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa,
2016
– Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, Registru Inventar Parohia Rasova, 1967
– Eparhia Constanţa, Zece ani de autonomie bisericească, Călăraşi-Ialomiţa, Tipografia „Modernă“, 1936
1/24/2018 Preotul militar Bănică Roşescu – mărturisiri de pe front: „Zi vrednică e ziua în care, pentru prima dată, am pus piciorul pe pământul Basarabiei“
http://m.ziuaconstanta.ro/stiri/invitati/preotul-militar-banica-rosescu-marturisiri-de-pe-front-zi-vrednica-e-ziua-in-care-pentru-prima-data-am-pus-piciorul-… 5/6
– Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 2000
Despre Ionuţ Druche
Ionuţ Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanţa. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“
din Constanţa, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie
Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul
Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe
cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei
Tomisului. Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din
2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai
multor cărţi şi articole.

Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început de fapt în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări s-a realizat inițial uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu.

Unirea propriu-zisă a devenit fapt la 1859. La 5 ianuarie 1859, reprezentantul ”Partidei Naționale” din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei în unanimitate, urmând ca ulterior, într-o ședință secretă a Adunării de la 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu de a-l alege domn al Țării Românești pe același Alexandru Ioan Cuza, aceasta să fie acceptată în unanimitate.

În dimineața de 24 ianuarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării Elective s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat:

”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit (…) o dorință sfântă”.

Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ”spre mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.

După citirea voturilor, Alexandru Ioan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei.

Situația creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinței internaționale deschise la Paris între 26 mart – 25 aug 1861, în cadrul căreia Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.

La 22 noiembrie 1861, Poarta Otomană emitea ”Firmanul (document emis de sultan – nn) de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care puterile suzerane și garante erau de acord cu schimbarea Convenției și admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează națiunii române o proclamație istorică: ”Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată”.

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 își deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar orașul București devenea capitala noului stat.

Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

Hora unirii (1857)
Versuri Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!

Steagul de luptă al pandurilor lui Tudor Vladimirescu a fost păstrat cu sfinţenie de căpitanul Ion Cacaleţeanu, care l-a ascuns după moartea conducătorului Revoluţiei de la 1821. Mai mulţi istorici consideră că ciucurele din vârful steagului este prima dovadă a tricolorului românesc. Steagul de luptă al pandurilor lui Tudor Vladimirescu a intrat în patrimoniul naţional la 17 mai 1882.

Astfel, la 17 mai 1882, în ganizoana Craiova s-a sărbătorit un eveniment istoric: intrarea în patrimoniul naţional a steagului revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Steagul a fost înmânat autorităţilor militare şi civile ale oraşului Craiova de către urmaşul lui Cacaleţeanu Ion, fost căpitan în oştirea revoluţionară de la 1821, în familia căruia s-a păstrat vreme de peste şase decenii valoroasa mărturie.

„Printre cei prezenţi la solemnitate s-a numărat şi academicianul B.P. Haşdeu, delegat din partea ministerului de război cu aducerea la Bucureşti a steagului în vederea arborării lui la festivitatea sărbătoririi independenţei naţionale a României în anul 1882“, nota istoricul Marin Iordache în lucrarea „Tricolorul românesc la steagul Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“.

Gheorghe Cacaleţeanu, fost ofiţer în Garda Naţională, fiul căpitanului Ion Cacaleţeanu a rostit un discurs emoţionant, care a fost redat în ziarul Curierul de Târgovişte: „Domnilor comisari, sunt 61 de ani de când cu cea mai mare îngrijire şi veneraţie s-a păstrat în familia mea acest sacru odor, stindardul Domnului Tudor Vladimirescu. După ce, printr-o nefericită şi fatală soartă, eroul nostru naţional căzu sub loviturile asasinilor, steagul său rămase în mâinile unui camarad de arme, căpitanul artileriei sale, răposatul maior Ion Cacaleţeanu, părintele meu. Primind de la bunul şi mult regretatul meu părinte această eroică şi pioaă moştenire, am conservat-o cu religiozitatea iubirii de patrie, cu veneraţiunea ce datorează fiul către cei care l-au crescut, cu speranţa astăzi realizată că modestul cetăţean, care nu putea decât pândi, ca să zic aşa, ora de libertate şi independenţă a naţiei, spre a desfăşura naintea ochilor naţiunei acest mândru simbol“.

În dimineaţa zilei de 27 mai 1821, Tudor Vladimirescu a ridicat tabăra de la Cotroceni şi a plecat cu oştirea sa din Bucureşti din faţa invaziei otomane, cu intenţia de a se retrage în Oltenia, în mănăstirile întărite, unde putea să opună o rezistenţă aprigă. Tudor stabilise cu Bimbaşa Sava să-şi unească forţele şi să atace din mers principala armată turcească ce mînainta spre Bucureşti, dar căptenia eteristă l-a trădat, în înţelegere cu turcii şi a păsărit oraşul. La Goleşti, Tudor a făcut o ultimă încercare de a coopera cu Ipsilanti. „Văzându-se în mâinile unor căpetenii eteriste şi înţelegând bine, în cele din urmă, intenţiile ucigaşe ale acestora, Tudor nu a ezitat să-i înfrunte şi nici să le ascundă soarta ce-i aştepta: în mâinile unor căpetenii eteriste şi înţelegând bine, în cele din urmă, intenţiile ucigaşe ale acestora, Tudor nu a ezitat să-i înfrunte şi nici să le ascundă soarta ce-i aştepta: „La ce vă serveşte să mă omorâţi, căci turcii sunt în ţară şi voi singuri nu o să puteţi niciodată lupta cu ei. Eu unul nu mă tem de moarte căci am ştiut că înainte de a fi ridicat steagul pentru dobândirea drepturilor ţării mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii»“, menţionează în lucrarea sa istoricul Marin Iordache.

Cu puţin timp înaintea plecării sale din tabăra pandurilor, Tudor a lăsat comanda oastei şi steagul acesteia căpitanului Ion Cacaleţeanu. „Tudor Vladimirescu i-a mai încredinţat acestuia sabia şi un inel pe care îl folosea ca pecete, zicându-i: „Păstrează tu această sabie şi acest inel ce-l am de la părinţii mei. Mi le vei înapoia, vrând Dumnezeu, să mai trăiesc, iar de nu ne vom întâlni, păstrează-le ca semn de prieteşug». Sabia lui Tudor a fost păstrată de către Ion Cacaleţeanu şi urmaşii acestuia până în anul 1916, când a fost ridicată de către ocupanţii germani, iar inelul pecete se mai afla în anul 1934 asupra lui Constantin Cacaleţeanu din Craiova, nepot al lui Ion Cacaleţeanu“, notează istoricul în lucrarea sa.

După mişelescul asasinat comis de eterişti, căpitanul Cacaleţeanu i-a întrebat pe panduri despre planul pe care să-l urmeze, iar aceştia au decis că, în lipsa conducătorului, să renunţe la luptă şi să se retragă spre casele lor. „Atunci, căpitanul Cacaleţeanu aplecând în jos steagul oştirii sale l-a sărutat în faţa pandurilor aflaţi în poziţia în genunchi, l-a scos de pe lemn, l-a chitit bine şi înfăşurându-l peste mijloc pe sub cămaşă, l-a acoperit cu o maramă ce-i servea drept cingătoare. După ce a concediat oştirea, a luat o căruţă şi însoţit de şase panduri a trecut Oltul, îndreptându-se spre Ţîmbureştii Doljului. Acolo, la casa părintească din satul natal, în liniştea nopţii, căpitanul pandur asigură steagului o ascunzătoare numai de el ştiută“, se mai menţionează în lucrarea „Tricolorul românesc la steagul Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“.

După aproape două decenii, bătrânul căpitan de panduri l-a chemat pe fiul său, presimţind că i se apropie sfârşitul şi i-a înmânat steagul de luptă şi l-a rugat să-l păstreze cu sfinţenie. „După moartea tatălui său, Gheorghe Cacaleţeanu a făcut o nouă ascunzătoare steagului, în dorinţa conservării lui în mai bune condiţii. «Am văzut ascunzătoarea din casă! Am văzut steagul. El este destul de mare, lucrat în mătase albastră, dar, fiind de timp rupt în mai multe bucăţele, graţie domnului general Cerchez, steagul s-a arnjat destul de bine … şi poate dura mult timp. Pe steag se află desenat, cu multă artă, în mijloc Sfânta Treime, la dreapta Sfântul Teodor Tiron – patronul lui Tudor, la stânga Sfântul Gheorghe – patronul armatelor. Sub acestea, vulturul României cu crucea în gură, având pe ambele părţi, scrise aceste versuri:  „Tot norodul românesc Pre tine te proslăvesc; Troiţă de o fiinţă, Trămite-mi ajutorinţă Cu puterea ta cea mare Şi cu braţul tău cel tare, Nădejde de dreptate Acum să am şi eu parte. 1821, Ghenarie 5».  Versurile de pe steag sunt scrise cu litere chirilice aurii şi au fost atribuite episcopului de Argeş, Ilarion, susţinător al revoluţiei şi bun prieten al lui Tudor Vladimirescu. Data înscrisă sub aceste versuri – 1821 ianuarie 5 – reţine atenţia asupra existenţei steagului încă de la începutul marii ridicări la luptă pentru dreptate socială şi naţională. (…) Steagul revoluţiei din 1821 are ca parte componentă un ciucure tricolor, mărturie semnificativă a istoriei tricolorului românesc. Dacă şi alte steaguri medievale posedau ciucuri, ciucurele steagului ridicat de Tudor Vladimirescu şi pandurii său la Padeş în anul 1821 apare cu totul atât ca formă, cât şi ca fond prin coloritul său aparte – roşu, galben şi albastru, adică tocmai culorile tricolorului românesc, simbol naţional al poporului nostru“, arată istoricul Marin Iordache.

Prezenţa tricolorului românesc la steagul lui Tudor Vladimirescu a fost menţionată şi de către Stelian Metzulescu într-o lucrare din anul 1962: „Susţinem că prima dovadă a tricolorului românesc o aflăm de la Tudor Vladimirescu (1821)“. Mai mult decât atât, istoricul Marin Iordache susţine că tricolorul a fost găsit şi pe zidul unei biserici din Braşov la începutul secolului al XIX-lea: „Dacă la 1821, cu 13 ani ani înaintea adoptării lui oficiale, tricolorul românesc exista la steagul lui Tudor Vladimirescu, originea sa se pierde în trecutul îndepărtat al istoriei poporului nostru. Culorile tricolorului au fost scoase la iveală de sub un strat vechi de pictură datând din anul 1808 la Biserica Dîrste-Braşov“.

Istoricul Elena Pălănceanu susţinea în lucrarea „Steaguri în colecţiile Muzeului de Istorie“ că primele manifestări ale tricolorului au apărut chiar din timpul domniei lui Mihai Viteazu: „Rămâne incontestabil faptul că tricolorul a existat ca atare în timpul lui Mihai Viteazu, deoarece îl întâlnim la diplomele de înnobilare acordate de către acesta, atât pe lambrechine, cât şi pe scutul blazoanelor … Folosirea repetată a tricolorului pe blazoanele diplomelor pe care le-a acordat nu poate fi întâmplătoare şi nici lipsită de semnificaţie“.

Alegerea tricolorului aparţine domnitorului Al. Ghica, când steagul tricolor a fost adoptat pentru întâia oară în anul 1834, ca drapel al armatei muntene.

A.D.

Hărţi ale regiunilor istorice ale României şi informaţii despre cartografi celebri sunt prezentate pe aplicaţia mobilă “Muzeul Hărţilor – Lumea pe hartă”, lansată recent de Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi în parteneriat cu Asociaţia Identitate Culturală Contemporană.
Potrivit unui comunicat de presă, aplicaţia este prezentată sub egida Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie) şi în perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918.
Aplicaţia oferă ocazia utilizatorilor să descopere lumea hărţilor de la Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi din Bucureşti şi să exploreze hărţi ale regiunilor istorice locuite de români din cele mai vechi timpuri, arată sursa citată.
“Muzeul Hărţilor – Lumea pe hartă” prezintă informaţii despre cartografi celebri, hărţi valoroase şi poate acompania şi ghida vizita în muzeul bucureştean. Este disponibilă în sistem Android şi iOS în limba română şi în curând în limba engleză, anunţă iniţiatorii proiectului.
Aplicaţia a fost realizată în urma parteneriatului dintre Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi şi Asociaţia Identitate Culturală Contemporană.
Asociaţia Identitate Culturală Contemporană propune proiecte culturale menite să provoace întrebări despre rolul spaţiului cultural românesc în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor români şi a diasporei româneşti. Asociaţia consideră că identitatea culturală este fundamentală pentru o dezvoltare structurată a societăţii româneşti şi europene şi aduce în atenţia publică subiecte importante pentru afirmarea calităţii de aparţinători ai spaţiului cultural românesc.
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi este singura instituţie culturală cu acest specific din România şi printre puţinele din lume.

Muzeul deţine o colecţie de peste 750 de hărţi vechi şi gravuri ce reprezintă în principal regiunile române dar şi ţările Europei şi alte continente. Muzeul “îşi propune să devină mai mult decât un muzeu, să fie un loc de intersecţie al artelor şi un centru pentru studierea şi reconsiderarea istoriei şi a geografiilor lumii, atât de către specialişti cât şi de către publicul general”, este subliniat în comunicat.

Ignoranţa şi vârtejul lumii în care trăim ne-au făcut să ne uităm trecutul. Nu vom vorbi astăzi despre faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, ci despre momentele în care românii au fost îngenuncheați, umiliți, batjocoriți şi chinuiți fără pic de milă.

Poate că sună pompos, dar sunt multe pagini din istoria noastră, care au fost scrise cu sânge şi pe care nu trebuie să le uităm nicio clipă, pentru că ele ne vor întări şi ne vor ajuta să ne autodepăşim.

Anul 1940 a fost unul în care românii s-au simţit părăsiţi şi uitaţi de Dumnezeu. Chinurile inimaginabile prin care au trecut semeni de-ai noştri sunt desprinse parcă din poveştile terifiante ale Holocaustului evreilor.

În 1940, în numai câteva luni am pierdut o treime din ţară, dupa cedarea Bucovinei şi a Basarabiei de Nord către URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul bulgarilor.

Însă toate aceste lucruri ar fi trecut şi ar fi fost uitate de români, dacă nu s-ar fi petrecut teroarea: crimele făptuite de armata horthysta, sprijinită de o bună parte a etnicilor maghiari localnici.

În doar 11 zile, ungurii au ucis aproximativ 1.000 de români. Masacrele au început în 7 septembrie, când în localitatea bihoreană Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de români şi au continuat până pe 18 septembrie, când 58 de români au fost decapitaţi în centrul orasului Gheorgheni, judeţul Harghita.

Însă cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de romani. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri, şi Trăznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost că s-au născut romani.

Singurul supraviețuitor rămas încă în viață, Gavril Butcovan, a acordat un interviu ziarului Gardianul, povestind drama familiei sale din noaptea de 13/14 septembrie 1940. Acesta mărturisea în articolul apărut în data de 2 septembrie 2008:

„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea.

S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară.

Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <<Unde ești maică?!>>, a fost secerată de gloanțele criminalilor.

Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

Gavril Butcovan amintește și de celelalte crime comise în noaptea masacrului:

„ Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală.

Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. In acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.”

“O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.

Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.
Vă iert pe toţi, pentru toate!”

Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940, Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci.

exclusiv24.net

Gogu Puiu a fost personajul legendar al rezistenței anticomuniste din Dobrogea. Viața lui a fost spectaculoasă și misterioasă în același timp.

În 1948, Gogu Puiu, fiul preotului din Mihail Kogălniceanu, a luat contact cu celelalte grupuri anticomuniste din Dobrogea; însă cei din zona centrală ṣi sudică nu erau de acord cu ideea sa de organizare a unei răscoale care să se generalizeze în ṭinutul dintre Dunăre ṣi mare. A mers atunci în nord, la fraţii Fudulea, străbătând – împreună cu ei sau singur – peste 30 de sate, în încercarea de a unifica nucleele risipite ṣi de a radicaliza lupta anticomunistă. Alertată, în 1949, Securitatea ṣi-a sporit ṣi ea atacurile. În iulie, l-a încolṭit pe Gogu Puiu într-o casă din comuna Cobadin, judeṭul Constanṭa. Acesta a luptat o vreme, apoi, ca să nu cadă viu în mâinile duṣmanilor săi, s-a sinucis cu o grenadă. Un an mai târziu, peste 30 de luptători dobrogeni care erau arestaṭi au fost scoṣi din celule ṣi asasinaṭi.

Elena Rădulescu este nepoata lui Gogu Puiu. Elena a scris această biografie a bunicului ei, pe care vă invit s-o citiți, în premieră, aici.

Gogu Puiu a fost bunicul meu din partea mamei, un personaj marcant atât în familia mea, cât și în comunitatea de aromâni din Dobrogea. În 1926, când avea 8 ani, a plecat cu familia sa din Gramaticova, Grecia, fiindcă nu au acceptat grecizarea, și au ajuns în Caliacra, Cadrilater, unde au stat până în 1941, când Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei. Din acel an, familia bunicului meu s-a stabilit în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. Încă de tânăr, Gogu Puiu a aderat la Mișcarea Legionară, fiind un spirit luptător, adept al ideologiei naționaliste. În timpul Guvernării Legionare era militar în termen și a fost recrutat în batalionul de gardă al Mareșalului Antonescu, iar cu această ocazie și-a dat seama că Mareșalul trădează Mișcarea Legionară care pentru el nu a însemnat decât un pilon de sprijin în obținerea puterii. La puțină vreme se eliberează din armată și îl vom găsi comisar de Poliție Legionară în Constanța, așa îl prinde Rebeliunea. După abdicarea Guvernului Legionar, sfătuit de tatăl său va pleca din țară, pe la începutul lui 1942, fiindcă acesta prevedea că activitatea legionară a fiului mijlociu va pune în pericol întreaga familie. Oricât de mult ar fi vrut Gogu Puiu să rămână în țară și să lupte în numele valorilor în care credea, îndemnul tatălui nu putea fi nesocotit, așa că a plecat. În 1942, conform mărturiilor familiei Crăcea, a fost în Bulgaria, tinerii căsătoriți Crăcea adăpostindu-l în casa lor. Ulterior, bunicul meu pleacă spre Germania și se întâlnește la Buchenwald cu un grup de legionari plecați din țară, printre care Horia Sima, Iașinski, Constantin Papanace, S. Ionescu și alții. Aici se va scinda Mișcarea Legionară, pe de-o parte adepții lui Horia Sima, pe de altă parte cei ai lui Zelea Codreanu, iar cele două grupări vor fi cunoscute ca „Simiștii” și „Codreniștii”, conducătorul codreniștilor fiind Constantin Papanace, care a fost secretar de stat în Ministerul de Finanțe pe vremea Guvernării Legionare, iar mai târziu va deveni bibliotecar la Vatican. După plecarea din Buchenwald, Papanace se stabilește în Italia, urmat bineînțeles de toți ai lui, inclusiv Gogu Puiu.

La finele războiului, serviciile secrete occidentale începeau să trimită în România agenți instruiți în taberele lor, ca să lupte împreună cu grupurile de partizani ce începuseră să se formeze în Carpați. Fire energică, patriot și cu o dorință năvalnică de a lupta în numele dreptății, al Credinței și pentru neam, Gogu Puiu îi cere de nenumărate ori lui C. Papanace să îl trimită și pe el în țară. De fiecare dată primește refuzul imperturbabil al mentorului său, care spunea mereu că el nu-și poate trimite copiii la moarte. În 1945, Gogu Puiu hotărăște să plece singur. Spre țară, se oprește la Belgrad, unde este recrutat de ofițerul Blondell, agent al serviciilor secrete franceze. Se întoarce împreună cu acesta în spațiul occidental și până în 1947 nimeni din comunitatea aromână și legionară nu știe nimic despre existența lui Gogu Puiu. În 1947 se prezintă la Constantin Papanace, îi spune că este pregătit să plece în țară; nici de data aceasta nu primește aprobarea, însă va pleca. Nu se cunosc date din perioada 1945-1947 din viața lui Gogu Puiu, însă ce s-a aflat cert din arhivele CNSAS este faptul că, la intrarea în țară, avea un pașaport în care doar fotografia era autentică. În rest, pașaportul eliberat de autoritățile orașului Innsbruck conține un nume fals – Mohamed Ali Osman, de origine albaneză. Ajuns la Oradea, se predă la Biroul Organizației de Partid și cere să fie prezentat lui Vasile Luca, căruia trebuia să îi transmită un mesaj, dar este primit de Ana Pauker. După această întrevedere este încarcerat la Văcărești, condamnat la 1 an pentru trecere frauduloasă de frontieră. Nu se cunoaște exact modul în care a ieșit de la Văcărești, fiindcă există persoane care spun că Gogu Puiu ar fi evadat la sfârșitul lui 1947.

Din 1948, Gogu Puiu se stabilește în nordul Dobrogei, unde găsește deja organizate grupuri de rezistență, de către frații Nicolae și Nicea Fudulea și Gheorghe Filiu. Toți erau legionari, ba mai mult, Nicolae Fudulea a fost decorat de Căpitan cu Crucea Albă. Din mărturiile convivilor săi, se deprinde faptul că era un tip carismatic și foarte bine antrenat în ceea ce privește organizarea luptei de clandestinitate. Reușește să organizeze oamenii în grupuri foarte mici, de așa manieră încât, dacă unul ar fi fost prins de organele de securitate, să nu poată să indice camaradul lui (probabil că ei cunoșteau că la dreapta și la stânga lor se află oameni, dar nu-i puteau identifica nominal).

La începutul lui 1948, vizitează un prieten, Zahu Pană din Constanța, căruia îi spune că în noaptea de 14-15 mai 1948 va avea loc un val masiv de arestări în toată țara, semn că va începe Insurecția populară, și că vor veni în ajutor americanii. Este cunoscut faptul că în noaptea respectivă s-au facut mii de arestări, cu precădere în rândul studenților, dar americanii nu au mai venit. În vederea acestui fapt, Gogu Puiu trebuia să organizeze o armată paramilitară din câți mai mulți oameni cu armele și muniția aferente. În acea perioadă destul de tulbure, când foarte mulți nu conștientizau ce înseamnă comunismul și când frica nu se inoculase atât de adânc în firea lor, oamenii se adunau să lupte împotriva celor care le interziceau să creadă în Dumnezeu și le furau proprietățile și ființa națională. Nu mai conta culoarea politică a celor care înțelegeau să lupte împotriva unui dușman comun. A fost o perioadă în care Gogu Puiu și oamenii lui erau considerați apărătorii și răzbunătorii neamului, iar milițienii fie le dădeau de bună voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lăsându-le astfel cale liberă. Aceasta era o modalitate de a face rost de arme. O altă modalitate al cărei efect îl cunoaștem, fără a ști însă cum s-a ajuns aici, este faptul că Gogu Puiu, cu doar o mână de oameni, intra în unități militare și pleca de acolo cu camioane încărcate cu arme și muniție.

Într-o astfel de incursiune (despre care nu credem că a fost realizată numai pe baza curajului) este rănit Nicolae Mataranga. Riscul de cangrenă era imens, iar drumul la doctor era sinucidere. Nicolae Ciolacu povestește că Gogu Puiu l-a operat pe Mataranga salvându-l de cangrenă.

Un alt episod, povestit de Gheorghe Filiu de data aceasta, este acela că în toamna târzie a lui 1948 Gogu Puiu primește vestea că 9 camarazi au fost prinși și închiși la securitatea din Babadag. Plin de curaj și încredere, își ia un singur om și se duce să-și scape camarazii, neimaginându-și, însă, starea în care i-a găsit. Aplicând o tehnică de intimidare, a tras rafale de mitralieră, creând impresia că sunt mulți, astfel încât cei câțiva securiști care se aflau în sediu s-au încuiat în camere, iar ei s-au dus în beci să-și elibereze oamenii, pe care i-au găsit într-o stare fizică deplorabilă cauzată de tortură. Aceștia neputându-se deplasa singuri, a trebuit să fie cărați în spate, așa încât s-a tras în continuare în uși, pentru a-i împiedica pe securiști să iasă până la finalizarea operațiunii. Se naște întrebarea de unde știa Gogu Puiu atâtea lucruri – ajutor medical, organizarea nucleelor de luptă, eliberare de ostatici, modalități de înarmare, iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: în cei 2 ani de absență, acesta a fost instruit într-o unitate de instrucție paramilitară care se afla undeva pe teritoriul Europei de Vest.

Tot Nicolae Ciolacu, dar și alți supraviețuitori relatează că în toată perioada cât i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniformă: cizme Burger, pantalon negru bufant, camașă neagră și în funcție de anotimp, haină/pardesiu tot de culoare neagră. Interesant este că, la această ținută, a purtat întotdeauna un fel de port-hart din piele, în care se bănuiește că avea niște documente secrete, deoarece nici în somn nu se despărțea de acest port-hart. Pe lângă port-hart, păstra o grenadă ce îi era sortită. Jurase că nu se va lăsa prins de viu.

O altă întâmplare, relatată tot de Ciolacu, care accentuează personalitatea acestui om este următoarea: unul dintre camarazi cunoaște într-o împrejurare un tânăr care a reușit să-l convingă că dorește din tot sufletul să lupte alături de ei și să-l prezinte lui Gogu Puiu. S-au întâlnit pe înserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar când Gogu Puiu l-a văzut, a pus mâna pe pistol spunându-i ori să plece, ori îl împușcă. Motivația: „mi-ați adus un securist”, și într-adevăr așa era, căci tânărul era un ofițer de securitate care avea misiunea să se infiltreze chiar în proximitatea lui Puiu, conform mărturiilor sale.

Având în vedere că Gogu Puiu nu numai că nu excludea posibilitatea morții, dar era convins că aceasta va veni, nu putem să-l considerăm naiv și idealist. Postea și se împărtășea la fiecare 3 luni, de teamă ca moartea să nu survină și să-l prindă nepregătit. În momentul în care a ales acest drum, a tăiat orice legatură emoțională cu familia și cu tot ceea ce l-ar fi putut determina să renunțe la luptă. Numai că, om fiind, a făcut câteva erori, și anume s-a îndrăgostit de o femeie, Olimpia, care l-a iubit mai presus de orice pe lume și cu care a vrut să se cunune. Aceasta a acceptat și a adus pe lume un copil al lui Gogu Puiu. Acestea au fost greșelile fatale despre care vom relata mai târziu.

Din rațiuni de siguranță au hotărât să împartă mișcarea de rezistență din Dobrogea în două, Dobrogea de Nord și Dobrogea de Sud, pe ambele coordonându-le Gogu Puiu, numai că de cea din Sud răspundea Gheorghe Filiu. Se pare că acum deplasările dintr-un loc în altul erau mai dificile, securitatea, sub conducerea lui Dogaru, era mai atentă, frații Fudulea – unul (Nicea) murise în pădure la Babadag, iar celălalt era arestat, și, bineînțeles, mulți dintre conducători erau închiși.

Educația creștină primită în familie de Gogu Puiu îl obliga să nu lase să se nască un copil în afara unei căsătorii binecuvântate în Biserică și se hotărăște să se deplaseze în S, în satul Cobadin, aflat la 18 km distanță de Constanța, la prietenul său, Gheorghe Filiu. Aici îl cheamă pe preotul Mihăilescu, căruia îi cere să oficieze slujba religioasă de cununie, nu înainte însă de a ajunge în Cobadin și sora lui, Maria. Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunțe să vină, dar la Cobadin nu s-au mai întors nici oamenii trimiși, nu a ajuns nici Maria. Iritat de acest lucru, Gogu Puiu pleacă singur în comuna Mihail Kogălniceanu, dar aici, fratele soției sale, Constantin Puiu, ca mama, sora și fratele său mai mic au fost ridicați de securitate. Acesta îl ia pe Gogu și îl duce cu căruța până aproape de Cobadin. Spre dimineață, în ziua de 19 iulie 1948, Gogu intră în casa lui Filiu, intenționând să plece în toiul nopții, deoarece deja își încălcase principiile de siguranță: să nu stea mai mult de 2 zile în același loc. Securitatea află unde este și își trimite trupe în Cobadin care, din aproape în aproape, ajung să înconjoare casa lui Gheorghe Filiu și începe un adevărat război între trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealaltă parte un singur om: Gogu Puiu. Acesta trage din foarte multe locuri ale casei, cu intenția de a crea impresia că sunt mai mulți. După relatările unui martor ocular, Petre Dica, Gogu împușcă circa 14 securiști, iar la un moment dat, când a considerat că s-a creat o breșă propice ieșirii din casă, sare pe fereastră, spunându-i Olimpiei: „Dacă va fi băiat să-l botezi Hristu, iar dacă va fi fată s-o botezi Zoe.”

Odată ajuns afară, continuă să tragă, dar din nefericire este rănit într-un picior, și tot atunci constată că și-a terminat muniția. Îi rămâne doar o grenadă, pe care o păstra pentru el, și într-adevăr o detonează, producând un incendiu într-o șură de paie, în dreptul căreia se afla. Așa se pare că își găsește sfârșitul acest erou legendar al neamului nostru.

Însă!

Olimpia Puiu, însărcinată în luna a patra, este prinsă de securitate a doua zi și încarcerată. După arestare, este dusă pentru a face confruntarea cadavrului, numai că aici descoperă (după propria ei mărturie) un cadavru complet carbonizat din care nici măcar nu putea distinge vreo trăsătură. Este momentul când ea refuză să recunoască moartea lui Gogu Puiu. Olimpia este încarcerată, condamnată la 5 ani, naște în decembrie 1949 o fată, pe care o botează Zoe. Copila stă alături de mama ei timp de 1 an și 4 luni, iar mama se eliberează după ce ispășește 5 ani de temniță. Olimpia moare în 1956, la 2 ani dupa eliberare, așa că nu ne-au rămas multe mărturii de la ea.

Zoe crește și află ca într-un basm sau o legendă ca tatăl ei nu a murit atunci, în ajunul lui Sf. Ilie, 1949, că atunci a fost rănit într-un picior, șura de paie care a luat foc a mascat plecarea lui și ajunge în casa doctorului Apostol care i-a îngrijit rana, după care a plecat.

Cam în aceeași perioadă, vine de undeva din America de Sud un alt luptător din rezistența din Dobrogea, care o caută pe Zoe, și-i spune că tatăl ei nu a murit, că trăiește, și ar vrea să discute cu ea acest lucru, dar după ce se va întoarce dintr-o vizită pe care trebuia s-o facă în altă localitate. Și-au dat întâlnire peste o săptămână. Zoe se duce la locul de întâlnire, așteaptă circa 2 ore, domnul George nu apare. Sună la familia care i-l prezentase. Află că a fost găsit mort pe plaja la Mamaia de către oamenii care veniseră să aranjeze nisipul.

Zoe a trăit cu o fărâmă de speranță, inoculată în sufletul ei și de credința bunicii paterne care, la rândul ei, avea convingerea că Gogu nu a murit.

Târziu, în 1994, vorbește la telefon cu Dumitru Bacu, ce se afla în România. Îi spune că este obligat să plece urgent la Paris (prin august), dar că în octombrie se va întoarce, ocazie cu care vrea să o întâlnească pentru că trebuie să-i spună lucruri despre tatăl ei pe care nu le mai știe nimeni. Moare înainte de a apuca să revină în țară.

În arhivele CNSAS există două telegrame date de Procuratură, în 1956, către Miliția Kogălniceanu, în care se cere „să fie căutat, încătușat și adus banditul Gogu Puiu”. Răspunsul este că „banditul nu a răspuns nici măcar la afișarea pe ușă”.

Nu putem vorbi mai amănunțit despre Gogu Puiu deoarece dosarul său de securitate, alcătuit din 5 volume, precum și cel al Olimpiei Puiu, alcătuit din 2 volume, au statutul de informație clasificată.

De ce după exact 62 de ani de la „moartea” lui și după 56 de ani de la moartea Olimpiei, dosarele lor rămân clasificate?

Fiecare are dreptul să dea un răspuns pe care îl crede de cuviință. Moartea lui Gogu Puiu este sau nu o legendă?

„Câtă realitate și câtă ficțiune încap în reprezentarea literară ? Unde se termină orașul și unde începe „orașul de hârtie” într -un roman? O lectură atentă a prozei lui Camil Petrescu scoate la iveală un personaj inedit, seducător și plin de contraste: Bucureștiul imaginat de prozatorul român este un oraș melancolic și , în același timp , dinamic, suspendat nu doar între Orient și Occident, ci și între epoca trăsurilor și cea a automobilului. De la Universitate în strada Olari, de la Parlament la Hipodrom, din Dealul Arsenalului în strada Dionisie și din strada Câmpineanu pe Calea Victoriei, personajele din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se mișcă într -un spațiu trasat cu precizie, în care se amestecă nume de străzi și de personalități din epocă , denumiri ale unor instituții și ale unor cartiere (unele dispărute, altele încă valabile). Fidelitatea față de detaliile geografiei orașului , atenția acordată arhitecturii caselor , precum și redarea amănunțită a traseelor străbătute de Ela și Ștefan Gheorghidiu în lungile lor plimbări prin oraș sunt tot atîtea „ porți ” prin care cititorul pătrunde simultan în spațiul orașului și în lumea lăuntrică a personajelor. O viziune a orașului este dublată , în proza camilpetresciană, de o „viziune a sentimentelor”. Îmi propun să străbat drumul între cele două orașe , cel istoric și cel ficțional, luându-i drept călăuze atât pe Ștefan Gheorghidiu, cât și pe Ela.”

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu în 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor,

Cererile norodului rumânesc

17 ianuarie 1821

Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.

Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.

Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]

Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.

Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.

Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.

Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.

Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.

Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.

Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.

Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.

Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.

Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.

Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.

(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea), I, București,

articole preluate de pe: historia.ro; ro.wikipedia.org

Dacii nu erau câtuşi de puţin nişte primitivi. Ei, cum bine se ştie, se amestecau adesea în politica Imperiului Roman, ceea ce, în datele epocii, însemna că făceau politică la nivel mondial. Jucau în Divizia A, a Marilor Puteri.
„Augustus, după cum ne informează Suetoniu, promisese pe Iulia [fiica sa]… lui Cotiso, regele geţilor, în vremea când ceruse în schimb în căsătorie pe fiica acestui rege.” August, aşadar, socru şi ginere de get! Se înţelege că un împărat de talia lui Octavian nu plănuia legături matrimoniale decât cu cineva ce putea înclina balanţa evenimentelor în favoarea sa, şi în nici un caz cu persoane de un rang ce l-ar putea înjosi.
Ovidiu însuşi, care va sfârşi prin a se ataşa de geţi, în limba cărora va scrie poeme – noi regretând nespus că acestea nu ni s’au păstrat – şi a mărturisi că Tomisul, pe care l-a blestemat atâta, îi devenise drag („Tam mihi cara Tomis…”) îl preţuia în mod deosebit pe Cotiso, atât pentru nobleţea sufletească a acestuia, cât şi pentru faptul că regele get era el însuşi poet de mare talent. „Poetului poetul întinde-a sale braţe” spune Ovidiu atunci când i se adresează lui Cotiso:

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul său pe turci, deoarece, cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece.

Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Pierderile sunt uriase.

Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri.

Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheiere a bataliei. Aflam, asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei.

Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume!

Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste “Atletul lui Christos”. Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului.

Asa ne a fost dat si noua, românilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!

Marius Agapie

În evul mediu românesc demnitățile publice purtau numele de dregătorii. Aceste funcții au venit în principal pe filieră bizantină și într-o mai mică măsură de la slavii sud-dunăreni. Dregătoriile nu au apărut deodată, ci pe măsură ce Curtea domnească își perfecționa organizarea, paralel cu întărirea autorității domnești. Cu puține execepții, toate au apărut în arcul extra-carpatic în aproximativ același timp, de obicei în Țara Românească și apoi în Moldova. Majoritatea dregătoriilor si-au început existența în primul veac de la întemeierea statelor, adică până pe la 1450.

Dregătorilor le lipsea o specializare în domeniul în care activau. Fiecare funcționar medieval putea îndeplini, din porunca domnului, și alte însărcinări, în afara celei pe care o avea deja. Puteau primi sarcini precum – solii peste hotare, comandă de oaste, strângeri de dări, hotărnicii (fixarea limtelor propietății), judecata unor pricini între locuitori (individual sau în grupuri formate și din alți dregători). De remarcat este că fiecare dregător putea servi drept ispravnic adică executor al unei porunci domnești, indiferent de natura ei. El primea o delegație de la domn și Sfatul domnesc în care i se precizau limitele competenței. Dregătorii nu aveau leafă lunară, fiiind răsplătiți cu danii și scutiri de către domn, cu daruri sau ocazionale pungi cu galbeni. După natura funcției, dregătoriile erau de două feluri.

DREGĂTORII PUBLICE

Banul– era la sfârșitul veacului al XV-lea conducătorul administrației în Oltenia și cel mai important dregător. Pronunța pedepse capitale însă numai în Oltenia. Începutul acestei dregătorii îl găsim în vremea lui Mircea cel Bătrân când în Sfatul domnesc exista un ban de Severin. Dregătoria se mută apoi intermediar la Strehaia și ajunge la Craiova. Banul de Craiova devine pe vremea boierilor Craiovești, Mare Ban, având în subordine alți bani sau bănișori de pe teritoriul oltean. Originea dregătoriei se pare că este avară, fiind preluată de slavi, apoi de maghiari de unde au adoptat-o și românii.

Vornicul– la origine era conducătorul Curții domnești, devenind apoi șeful justiției. În Moldova, în veacul al XVI-lea existau 2 mari vornici, unul pentru Țara de Sus și altul pentru Țara de Jos. Motivul dublei existențe este probabil din vremea luptelor dinastice dintre urmașii lui Alexandru cel Bun. Acești vornici nominal erau egali, dar se constată o întâietate a vornicului din Țara de Jos.

Logofătul– era șeful cancelariei domnești. Redacta hotărârile luate de domn și Sfatul său punând pecetea domnească peste aceste acte denumite hrisoave sau porunci domnești. În Moldova îndeplinea și atribuții judecătorești și răspundea de hotărnicia moșiilor. Din veacul al XVI-lea vor fi menționați și logofeți de rangul doi și trei, cel din urmă aplicând sigiliul cel mic pe scrisorile particulare ale domnului. În subordinea logofătului se afla și un corp de pisari, dieci, grămătici sau uricari în Moldova. Între ei se aflau cei care redactau în limbi străine precum poloneză, latină, maghiară, turcă.

Vistierul– avea grijă de finanțele țării, ținând evidența veniturilor strânse din teritoriu, de la vămi, contabiliza cheltuielile dar știa și lista contribuabililor și a celor scutiți de dări.

Spătarul– era în Țara Românească conducătorul călărimii. El purta spada domnului în timpul ceremoniilor, acesta fiind simbolul puterii sale militare. Între 1475 și 1593 avem atestați în Țara Românească doi spătari. În Moldova, acest dregător capătă o importanță deosebită în timpul lui Ștefan cel Mare, mai exact în vremea luptelor cu turcii, ungurii sau polonezii.

Pârcălabul– avea în numele domnului anumite puteri administrative și judecătorești pe raza unui teritoriu. Ei aveau un rol mai important în Moldova dat fiind și numărul mai mare de cetăți. În Țara Românească unele dintre fortificațiile principale (Giurgiu, Turnu) erau ocupate de turci. Pe vremea lui Ștefan cel Mare erau numiți chiar doi părcălabi pe o singură cetate, totul pentru a crește capacitatea militară a punctelor fortificare( Hotin, Suceava, Neamț etc.)

Armașul– apare în timpul lui Vlad Țepeș și Ștefan și ducea la îndeplinire pedepsele (chiar capitale) date de domn.

Portarul– se ocupa în Țara Românească de hotărnicii și primirea solilor (funcție deținută în Moldova de ușar). Acest tip de dregătorie a apărut mai întâi în Moldova. La 1479 avem atestat un Mare portar de Suceava în persoana lui Șendrea, cumnatul lui Ștefan.

Hatmanul– era o dregătorie în Moldova și avea atibuții militare, preluând o parte din sarcinile portarului de Suceava.

DREGĂTORII DE CURTE

A doua categorie de dregători erau cei care aveau diverse atribuții la Curtea domnească. Ei îndeplineau servicii personale domnului.

Postelnicul– era cel mai important fiind cel mai apropiat de persoana voievodului. Avea grijă de camera domnitorului, putea intra nechemat chiar dacă acesta era neîmbrăcat. Cronicarul Macarie îl numește “paznicul iatacului domnesc”. Cu vremea a primit și sarcina de a-i introduce la domn pe cei veniți în audiență, mai ales pe solii statelor străine, fiind asimilat unui minstru de Externe.

Medelnicerul– turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile la masă, punea sarea în mâncare. Marele medelnicer era ajutat și de medelniceri de rangul doi și trei care păstrau vesela, puneau masa sau desfășurau alte activități legate de cina domnului. Originea cuvântului este medelniță – un lighean de apă în care se spălau mâinile.

Paharnicul– aproviziona cu vin pivnițele domnești. În Moldova avea numele de ceașnic.

Stolnicul– se ocupa de masa voievodului și de servirea acesteia la ospețele domnești, de aprovizionarea cu alimente, inclusiv pește. Subalternii marelui stolnic erau solnicii sau stolniceii, care strângeau dijma din pește de la bălțile Dunării.

Clucerul– avea grijă de cămările, depozitele și magaziile domnești. În Moldova era și un jitnicer, care era responsabil de magaziile cu grâne. Subordonatul clucerului era clucerul al doilea.

Pitarul– pregătea pâinea pentru domn, slujitori sau corpurile de oaste cu tain (rație) zilnică de pâine.

Slugerul– era însărcinat cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne.

Comisul– avea grijă de grajdurile, caii domnului ocupându-se și cu aprovizionarea cu fân. Cu timpul, Marele comis a fost dublat de un comis al doilea și apoi de un comis al treilea.

În veacul al XVI-lea vor apărea dregătorii noi.

Șertarul avea în grija sa corturile armatei în timp de război.

Aga– apare mai întâi în Țara Românească (1567) și apoi în Moldova (1592). Numele era turcesc fiind comandantul pedestrașilor și subalternul marelui spătar în Moldova și al hatmanului în Moldova.

Aceste dregătorii s-au menținut până târziu, la începutul secolului al XIX-lea, când sub influență occidentală corpul funcționăresc evoluează înspre cel pe care îl avem și astăzi.

istorie-pe-scurt.ro