Istorie

După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea urmașilor lui Ginghis Han. Deseori mongolii (tătarii) treceau peste munți, în Transilvania și Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe războaie cu ei. Unul a fost în 1343 (1345) și s-a soldat cu o mare victorie împotriva călăreților din Asia.

După o nouă înfrângere în fața creștinilor (1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat, Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse mongolilor. Regele Ludovic de Anjou ia decizia, în 1352-1353, să întemeieze la est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță. Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz incursiunilor tătare a ajuns Dragoș din Bedeu, devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit numele de Moldova, după numele râului Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut pentru minele de argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile Rodnei și Bistriței. Teritoriul era departe de a acoperi Moldova în sensul actual al termenului, ci doar o parte din jumătatea nordică a viitorului stat medieval.

Bogdan Voievod, mozaic pe Ateneul Român, Bucureşti	Mormântul Domnitorului Moldovei Bogdan I la mănăstirea Bogdana

Aşa cum oamenilor trecuţi prin viaţă le cade bine la o aniversare să li se aducă aminte vârsta fericită a tinereţii, să-i evocăm şi Patriei noastre vremurile juneţii ei.

Raiul hiperboreean nu-l putem găsi decât în Dacia („acest rai, unic prin fertilitate, al Daciei”, spune Sadoveanu).
O identificare a ţinuturilor hiperboreice cu Dacia, identificare însă nu a unei zone geografice oarecare ci a punctului primordial al lumii, o avem exprimată foarte exact dacă citim în paralel două texte antice.
Vorbind despre ţara hiperboreilor („gens felix, si credimus, quos Hyperboreos appellavere” neam fericit, dacă e să credem, care se cheamă hiperboreu), Pliniu cel Bătrân spune: „Ibi credentur esse cardines mundi” (Acolo se crede că sunt ţâţânele lumii), dar Ovidiu precizase încă mai înainte că acele cardinale „ţâţâni ale lumii” se află chiar în locul exilului său, în ţara geţilor hiperborei: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi” (Dar eu care sunt la marginea şi sub ţâţâna lumii).
Repetăm, pentru că e important: aici nu e vorba numai de o poziţionare geografică, circumscrisă şi ea, ci se face raportarea la tradiţia primordială, polară, hiperboreică.
„Dacia Felix”, înţelegem din toate acestea, nu a fost o denumire convenţională ci certificarea faptului că Dacia e patria acelui „gens felix” al hiperboreilor, cei prin care fericita „Vârstă de Aur”, cea a lui Saturn căruia dacii, scriu documentele, îi spun Zamolxe, supravieţuia. În acelaşi timp, în Dacia se află „ţâţâna lumii”, încheietura, articulaţia de la care porneşte tot ce se petrece în lume, punctul esenţial (în latină cardoinis însemna ţâţână, dar şi punct esenţial, punct cardinal) care nu poate fi altul decât cel în care raiul originar a fost.

Sursa: Miron Scorobete, cartea Dacia Edenică.

Cunoaşterea istoriei reprezintă o coordonată fundamentală a existenţei oricărui neam, popor sau naţiuni, în noile condiţii ale globalizării europene şi mondiale. Identitatea Europei se exprimă prin naţiunile şi popoarele ce o compun, în situaţia în care fiecare îşi exprimă şi pune în valoare propria cultură şi civilizaţiei. Oricât am evita sau ocoli dezbaterile şi problematica lumii de azi, istoria ne demonstrează că se află la temelia tuturor lucrurilor prin sintagma trecut, prezent şi viitor. Bineînţeles că în primul rând prezentul şi viitorul trebuie să ne intereseze, dar nici trecutul nu-l putem neglija şi nici uita. Trecutul ne spune cine am fost şi cine suntem, şi mai ales de unde venim prin istorie ca neam, popor şi naţiune.
Se împlinesc în acest an 2531 de ani de la primele lupte atestate documentar în anul 514 a. Chr., pe care strămoşii noştri geto-dacii le-au purtat împotriva armatei perşilor conduşi de regele Darius I a lui Hystapes, care a pătruns pe pământul Dobrogei de azi. Numeroasa armată persană a pătruns în Dobrogea urmare a unei mari expediţii împotriva triburilor scitice în nordul Mării Negre.
Informaţia privind confruntarea militară din anul 514 a. Chr. nu este una oarecare, ci una de primă importanţă pentru istoria românilor, căci aceasta este menţionată de Herodot din Halicarnas, părintele istoriei care-i descria pe geto-daci „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, singurii care „luaseră hotărârea îndrăzneaţă” de a-l înfrunta pe temutul rege persan Darius I. Astăzi se cunoaşte că geto-dacii sunt unul şi acelaşi popor, geţii, locuind la sud şi est de lanţul carpatic, de aici şi denumirea geografică de Podişul Getic, iar dacii la nord şi nord-vest, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş până la Dunărea mijlocie, în sudul şi estul Slovaciei de azi, sudul Poloniei. În răsărit geţii locuiau până la râul Tyras (Nistru), şi mult dincolo, iar la sud până în Munţii Haemus (Balcanii de azi). Geograful antic Strabo afirmă limpede că dacii şi geţii vorbesc aceiaşi limbă.
Pasajul despre geţii dobrogeni care l-au înfruntat pe regele persan Darius I este înscris în Cartea a IV-a a istoriilor lui Herodot. El cuprinde patru paragrafe (IV, 93-96) al căror conţinut este bine să ni-l reamintim, fără a-l reproduce în întregime, astfel: După ce a trecut Bosforul, Darius a străbătut pământul Traciei prin ţara odrişilor (IV, 89-92), şi „înainte de a ajunge la Istru îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori” şi care „fiindcă s-au purtat nechibzuit [înfruntându-l] au fost îndată supuşi [deşi sunt] dintre traci cei mai viteji şi cei mai drepţi”.
Herodot relatase că triburile tracice ale skyrmiazilor şi nipseilor, care locuiau mai sus de oraşele Appolonia şi Mesembria (lângă Burgas), s-au predat fără luptă lui Darius. Următoarele trei paragrafe (IV, 94-96) tratează despre credinţele geţilor, fiind o completare a afirmaţiei făcute mai sus că geţii care „se cred nemuritori”. Este prima descriere a religiei urmaşilor noştri, dar şi cea care conţine cele mai semificative elemente ce stau la baza tuturor studiilor şi lucrărilor moderne despre această temă.
Se deduce de aici, că cei care s-au încumetat să înfrunte uriaşa oştire persană – Herodot – (IV, 87) vorbeşte de 700.000 de soldaţi şi 600 de corăbii, număr evident mult exagerat, dar chiar şi „a zecea parte a acestui efectiv – apreciere a reputatului istoric Alexandru Vulpe, – tot imens apare pentru posibilităţile de sprijin logistic ale antichităţii – constituiau ei înşişi o forţă respectabilă”, aptă să se opună unei asemenea expediţii militare. În fruntea geto-dacilor, organizaţi în secolele II a.Chr. – I. d.Chr., într-un puternic stat s-au aflat o serie de şefi de căpetenie de primă mărime: Zalmodegikos, Oroles, Rubobostes, Dromichaites, Deceneu, Comosicus şi alţii.
Întinderea maximă şi consolidarea statului dac, care a cunoscut o puternică înflorire şi viaţă economică şi socială s-au manifestat în timpul regilor Burebista (80-44 a. Chr.) şi Decebal (87-106 p. Chr.), ambii fiind temuţi de Imperiul Roman. În anul 28 a. Chr. romanii cuceresc Dobrogea. Presiunea la sudul şi gurile Dunării a durat din partea Imperiului Roman peste 130 de ani (28 a. Chr. – 106 d. Chr.) până la cucerirea unei mari părţi din Dacia, în urma a două mari războaie (101-102; 105-106) şi transformarea ei de către împăratul Traian (98-117 d. Chr.) în provincie romană cu denumirea de DACIA TRAIANĂ.
Acest eveniment aniversar trebuie bine ştiut şi luat în calcul, căci anul 514 a. Chr. este unul de referinţă pentru noi, românii, prima menţionare scrisă ca unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, alături de greci, germani, francezi, spanioli ş.a., iar prin descoperirile arheologice cu o vechime de peste 5000 de ani pe aceste meleaguri. DACIA, DACOROMÂNIA şi ROMÂNIA n-au fost şi nu sunt o ficţiune istorică, cum doresc unii istorici străini, rău voitori şi falsificatori ai adevărului istoric. DACIA, DACOROMÂNIA şi ROMÂNIA au fost şi sunt o realitate istorică ce s-a plămădit aici, la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră. Naţiunea română de azi este o realitate vie, incontestabilă cu o bogată cultură şi civilizaţie materială şi spirituală, cu o identitate palpabilă, ancorată puternic în Europa după cucerirea romană din 105-106, dar şi în Evul Mediu, epocile modernă şi contemporană, o poartă a apărării creştinătăţii, a Europei Centrale şi Occidentale împotriva invaziilor străine în secolele XIII-XVIII.
Geneza poporului român şi continuitatea sa în spaţiul Carpaţilor, Dunării şi Mării Negre i-au dat tărie şi putere să reziste tuturor vicisitudinilor istoriei, inclusiv marilor migraţii din secolele IV-XI. Formarea limbii române şi latinitatea sunt elementele de bază al structurii sale culturale, făcându-ne să fim buni fraţi şi prieteni în Ginta Latină, cu spaniolii, francezii, italienii, portughezii ş.a. precum frumos şi temeinic arăta marele poet Vasile Alecsandri în poezia sa cu acelaşi titlu.
Împlinirea în acest an a 2531 de ani de la prima atestare documentară scrisă despre strămoşii noştri trebuie să ne întărească convingerile în tăria, puterea şi existenţa noastră ca stat naţional, unitar, independent şi indivizibil cu toate obligaţiile şi drepturile ce ne revin în cadrul structurilor politico-militare ale NATO şi Uniunii Europene, în condiţiile în care fiecare avem ca cetăţean şi român datoria morală şi de suflet de a ţine la coeziunea şi unitatea naţională.
Dr. Vasile Tutula

Cărți poștale ilustrate, vechi de 100 de ani, purtând mesaje trimise de soldații de pe fronturile Primului Război Mondial către Transilvania, au fost studiate de cercetători de la Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai și cuprinse într-o expoziție.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

Dacă ne gândim că decembrie este sinonim, în Europa și în foarte multe alte țări ale lumii, cu “luna cadourilor”, a bucuriei și a întoarcerii către familie, o perioadă în care, potrivit clișeelor sociale, mesajele către cei dragi se întețesc, cărțile poștale pot fi privite ca un fel de “messenger” al acelor vremuri.

Pentru români, această perioadă are și o altă semnificație, având în vedere sărbătorirea, în 1 decembrie, a Zilei Naționale a României. Sărbătoarea noastră națională este, însă, în mod esențial legată de o perioadă profund nefericită din istoria lumii — prima mare conflagrație mondială, 1918 — ultimul an de război, marcând momentul în care are loc Marea Unire de la Alba Iulia.

Cum trăiau oamenii în provinciile care astăzi formează teritoriul statului român, ce simțeau și ce gândeau în acei ani de război au fost, în ultimii ani mai ales, subiectul multor cercetări istorice. O ușă către acest trecut se întredeschide în corespondența, veche de un secol, a soldaților cu familiile lor.

Nu mai lungi decât un SMS transmis azi pe telefon, multe dintre mesaje erau purtate pe mici bucăți dreptunghiulare de carton, cam de mărimea unui smartphone de astăzi. Iar unele dintre ele aveau și imagini.

O cercetare a vechilor cărți poștale ilustrate, care conțin idei și sentimente expuse extrem de concentrat pe micul carton pe care expeditorul îl avea la dispoziție, ne arată astăzi că, în acei ani, ai Primului mare Război Mondial, gândurile oamenilor se îndreptau în primul rând către familie.

În Arhivele Naționale de la Cluj se găsește o impresionantă colecție de scrisori și cărți poștale din timpul războiului, cele mai multe aflate aici pentru că nu au ajuns niciodată la destinație.

Foto:Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

Un grup de cercetători de la Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai a realizat o expoziție cu cărți poștale ilustrate provenind din corespondența purtată în Transilvania în anii războiului.

“Majoritatea cărților poștale sunt foarte, foarte simple, doar o bucată de carton colorat pe care soldații scriau mesaje. În ajunul unor evenimente militare, să spun așa, a unor bătălii, comandamentele militare, știind că vor da curând ordine de luptă, împărțeau soldaților astfel de cartonașe pe care apoi, pe cheltuia armatei, le trimiteau acasă. Foarte, foarte multe dintre ele erau ultimele mesaje pe care soldații apucau să le trimită acasă”, explică istoricul Lukacs Jozsef.

Printre aceste ilustrate foarte simple, care au fost adunate în diferite colecții, se găsesc și câteva cu imagini. În urmă cu 100 de ani, cartea poștală era deja un obișnuit mijloc de corespondență, iar în unele cazuri, destul de puține, unele erau ilustrate.

Acest mijloc de comunicare dădea autorităților acelor vremi ocazia de a folosi una din fețele cărții poștale pentru a transmite ele însele mesaje, de data aceasta propagandistice. Multe dintre imaginile imprimate pe bucățile de carton arătau glorioase momente de bătălie sau aspecte idealizate ale vieții soldaților, care erau înfățișați zâmbind, împărțind alimente cu frații de arme sau distrându-se în timp ce vânează un iepure cu baioneta. Unele dintre aceste ilustrate au fost create special pentru sărbătorile de iarnă și îi arată de soldați în imagini romanțate — într-o atmosferă caldă, scriind familiei sau primind cu veselie cadouri de acasă.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

Altă categorie de ilustrate reprezintă imagini ale conducătorilor de la acel moment, respectiv împăratul german Wilhelm, împăratul austro-ungar Franz Joseph sau regele român Ferdinand I.

Desenele și caricaturile militare nu lipsesc nici acestea din colecția de cărți poștale ilustrate.

“Erau realizate pe cartoane de carte poștală, pe care o transformau în ilustrată pentru familie. Dintre cele pe care le-am găsit, avem una cu un militar foarte plouat, care stă până la genunchi în noroi, sub inscripția ‘Sărbători fericite’. Alta înfățișează doi tipi grotești, care mănâncă și beau. Pe o sticlă de lângă ei e scris ‘vudka’, care, alături de inscripția ‘Inamicii noștri’, arată că autorul se referă la ruși”, explică Lukacs Jozsef.

Pe verso, însă, soldații — pentru că ilustratele păstrate provin, în marea lor majoritate, de pe front — se foloseau de micul spațiu liber pentru a pune laolaltă gânduri către cei dragi.

“Pe cărțile poștale, având o suprafață mică, nu puteai să scrii mesaje foarte lungi. Care era ideea — să scrie câteva cuvinte către cei dragi, membri ai familiilor sau prieteni. Aceste cărți poștale circulau de la militari către cei de acasă sau între militarii aflați în diferite sectoare ale frontului”, mai spune Lukacs Jozsef.

Expoziția, al cărei titlu — ‘Prin puține cuvinte’ — este inspirat chiar de o astfel de ilustrată, oferă câteva exemple extrem de emoționante de mesaje trimise de pe front.

“Prin puține cuvinte veți ști despre mine, sunt viu și sănătos”, spunea un soldat în urmă cu un secol, cel mai probabil celor de acasă.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

“Mă aflu viu și sunt în spital, am fost împușcat în picioru drept și acuma m-am vindecat și trăiesc forte bine (…) Așteptînd dorita pace, să ne vedem sînătoși și voie bună”, spunea un altul.

Alte mesaje conțin și o informație despre destinatar. “Iubite vere! În ajunul plecării pe câmpul de război îți trimit — semn că mă cuget la tine, fotografia mea. (…) Proxima hârtie, cred că, dacă voi fi sănătos, o vei primi-o de la mine, de pe câmpul de luptă, de pe frontul italian”.

Un alt soldat, probabil om simplu, scrie extrem de concis soției: “Și lele, fă bine și grijăște de ce e acasă și îți poftesc voie bună și sănătate”.

Alteori, din puținele rânduri scrijelite pe bucata de carton răzbat strigăte de disperare. “Se va termina sau nu această nebunie?”, scrie un soldat unui alt prieten, aflat și el tot pe front.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

În anii războiului, cărțile poștale și scrisorile au fost principalul mod de comunicare între familiile rupte de linia frontului și au rămas, până astăzi, depozitarele gândurilor de îngrijorare, sentimentelor de iubire sau strigătelor de disperare. Majoritatea covârșitoare a scrisorilor și a cărților poștale din care cercetătorii recompun astăzi o altă latură a istoriei, care se concentrează pe omul simplu, pe relațiile sale personale, s-au păstrat și le putem citi, dar ele nu au ajuns niciodată sub ochii adevăraților lor destinatari.

Expoziția cuprinde atât scrisori scrise în limba română, cât și în maghiară sau germană. Cărțile poștale folosite pentru expoziția ‘Prin puține cuvinte’ provine din colecțiile Arhivei Naționale — Serviciul Județean Cluj și Serviciul Județean Bistrița-Năsăud, precum și de la Muzeul Grăniceresc Năsăud și din colecția privată Soó-Zöld Balász.

E.S.

Destinele polonezilor de pe teritoriul Romaniei reflecta cu fidelitate istoria popoarelor roman si polonez, ca si raporturile stabilite intre ele de-a lungul timpului. Cu mai bine de 600 de ani in urma, regele Cazimir cel Mare impinsese granitele Poloniei pina la fruntariile Moldovei, inaugurind o lunga perioada de concurenta cu Ungaria, pentru a-si asigura suveranitatea asupra teritoriilor romanesti si a celor de la Marea Neagra. Miza o constituia controlul asupra principalei cai comerciale ce traversa Europa de la nord la sud si lega Marea Baltica cu Marea Neagra si, mai departe, de Marea Mediterana. In felul acesta, cerealele si postavurile poloneze ajungeau la Brusa, Constantinopol sau Pera. In acelasi timp, aceasta cale comerciala se intretaia la Lvov cu un alt drum comercial important, care lega estul de vestul Europei.

Primele contacte între polonezi si moldoveni 
Desele incursiuni militare, precum si expansiunea politica, economica si culturala ale celor doua state au lasat impresia unor permanente stari conflictuale, in realitate putine au fost confruntarile cu adevarat semnificative, intre care se detaseaza razboiul purtat de regele Albert al Poloniei impotriva lui Stefan cel Mare, incheiat cu batalia de la Codrul Cosminului (1497). A fost, mai degraba, o perioada de intensa constructie economica, militara si spirituala, in care multi polonezi au avut un rol deosebit.
Primele stiri despre prezenta polonezilor in spatiul romanesc vin inca din secolul al XIII-lea, din Transilvania, ocupata de Ungaria si supusa presiunilor catolicismului. Se stia ca la ridicarea multor lacase de cult din Bistrita, Sic, Unguras etc au participat si mesteri pietrari polonezi. Circulatia mesterilor vestiti era un lucru obisnuit in acele vremuri. Asa se face ca un transilvanean nascut la Harau, linga Hunedoara, Veit Stass, a ajuns la Cracovia unde, sub numele de Wit Stwosz, s-a facut cunoscut ca autor al celebrului altar din biserica Sf. Maria. Expansiunea catolicismului spre Moldova s-a soldat, la 9 martie 1371, cu infiintarea episcopiei catolice de la Siret. Primul episcop numit aici a fost calugarul franciscan Andrzej Jastrzebiec, din Cracovia. Desi la Siret franciscanii aveau o manastire si o biserica, propaganda catolica se desfasura anevoios asa ca episcopatul s-a mutat (ca si capitala tarii) la Suceava, apoi la Bacau, unde a durat pina in secolul al XVIII-lea. Fara indoiala ca in tot acest timp, alaturi de misionarii catolici, au fost adusi din Polonia si mesteri care au inaltat lacase bisericesti. Un “mistr”, Jan a executat, in 1480, lespezile funerare de pe mormintele domnitorilor moldoveni de la Biserica Sf. Nicolae din Radauti, iar altii au participat, in timpul domniei lui Petru Musat, la ridicarea cetatilor din Moldova . O adevarata si masiva emigratie poloneza se inregistreaza in Transilvania, dupa ce Seimul a hotarit in 1658 expulzarea arienilor (fratilor polonezi) de pe teritoriul Poloniei.

Primele migratii 
Dupa prima impartire a Poloniei, in 1772, multi polonezi au venit in Moldova , dar migratia lor a fost curind stopata de autoritatile austriece. Descoperirea zacamintelor de sare a dus la deschiderea salinelor de la Solca (1784), Cacica (1785) apoi si de la Slatina Mare, Slatioara, Trestioara, Plesa etc. In 1792, dupa ce s-a inaugurat exploatarea de adincime de la Cacica, autoritatile austriece au adus aici 20 de familii de polonezi, mineri experimentati, cunoscatori ai tehnicii caracteristice unor astfel de exploatari. Asezarea s-a dezvoltat repede. In 1810 a ajuns la 305 suflete, iar opt ani mai tirziu a devenit o comuna aproape in intregime poloneza, cu scoala in care se invata totusi in patru limbi: polona, romana, germana si ucraineana. Pe linga scoala, un rol important in viata locuitorilor din Cacica l-a jucat biserica, ridicata intre anii 1807-1810 prin stradaniile parintelui Jakub Bogdanowicz, preot salariat al minei.
Asezari compacte au infiintat in Bucovina muntenii polonezi, originari din Beskizii silezieni, emigrati intii in regiunea Cadca din Slovacia, de unde, din cauza conditiiilor grele, s-au stramutat, incepind din anul 1803, la Cernauti (cartierul Caliceanca), Cacica, Siret si Stara Huta.
Cresterea rapida a populatiei stramutate a determinat diminuarea gospodariilor si, in consecinta, un nou exod al colonistilor polonezi. In 1834, 30 de familii de munteni asezati initial la Hliboca au pus bazele localitatii Solonetul Nou. Doi ani mai tirziu, muntenii din Caliceanca au migrat spre sud infiintind satul Plesa. Lor li s-au mai adaugat cei din Tereblesti si Stara Huta. In 1842, alti polonezi din Tereblesti si Stara Huta au fondat, impreuna cu vreo 30 de familii de nemti din Sudeti, asezarea Poiana Micului.

Epoca marilor migratii 
Emigratia politica poloneza a stat sub semnul dramatismului unor momente din istoria Poloniei. Ea nu s-a constituit in comunitati compacte pe teritoriul Romaniei, dar prin dinamismul si personalitatile ei, a amplificat ecourile prezentei polonezilor intr-un spatiu care le-a fost ospitalier. Dupa infringerea insurectiei lui Tadeusz Kosciusko (1794), urmata de cea de-a treia impartire a Poloniei (1795), multi polonezi au trecut in Moldova si in Tara Romaneasca, urmind chemarea “Cine-si iubeste patria sa mearga in Valahia”.
Dupa unele izvoare, in Principate s-au refugiat atunci 1840 de soldati si 50 de ofiteri si subofiteri. Pentru organizarea lor a fost trimis, in 1796, de la Paris, generalul Ksawery Dabrowski, care a infiintat la Bucuresti prima organizatie a polonezilor din Principatele Romane, denumita “Confederatia Generala a Republicii”, menita sa relanseze lupta de eliberare nationala. Parasiti de marile puteri, polonezii au fost insa infrinti la 11 iulie 1797 linga Cernauti.
Un nou val de imigranti s-a produs dupa inabusirea insurectiei nationale poloneze din noiembrie 1830. Atunci, 2-3000 de soldati din trupele de cavalerie ale generalului Jozef Dwernicki au ajuns in Transilvania si in Moldova. Cu toate interventiile si persecutiile austriece, multi boieri moldoveni i-au adapostit pe polonezi, organizindu-si cu ei straji inarmate. In urma arestarilor facute de autoritatile austriece in rindul revolutionarilor galitieni, unul dintre functionarii acestora, Adolf Dawid, a fost transferat in Transilvania ca inspector de mine, unde a infiintat o societate romano-polona, insusindu-si dezideratele romanilor transilvaneni.
Cea mai puternica emigratie politica poloneza era insa concentrata in Moldova, unde venisera si multi fruntasi ai miscarii galitiene, printre care Teofil Wisniowski, colaborator al lui Adolf Dawid si Faustyn Filanowicz. Ultimul a organizat chiar un detasament militar, “Legiunea Polona de sud”, pe care l-a pus sub comanda lui Ioan Loga (Radziszewki), stabilit la Buda Mica. In 1846, sub comanda lui Teofil Wisniowski, “Legiunea Polona de sud” a participat la luptele din Galitia.

Revolutia de la 1848 
Revolutia din 1848, care a dus la formarea Guvernului provizoriu de la Bucuresti, a mutat centrul de greutate al activitatii emigrantilor polonezi in Tara Romaneasca. La Bucuresti au sosit numerosi polonezi pentru a sprijini revolutia. Din Moldova , “Legiunea Polona de Sud”, cu un efectiv de 386 de luptatori, a pornit pentru a se pune in slujba Guvernului Provizoriu. Din pacate, detasamentul polonez a fost interceptat de armata tarista si decimat linga Buzau .
Dupa inabusirea revolutiei in Tara Romaneasca, revolutionarii romani si emigrantii polonezi au trecut in Transilvania unde, desi situatia era complicata si contradictorie, flacara revolutiei continua sa arda. O armata alcatuita din unguri, romani, polonezi, cehi etc, condusa de generalul polonez Jozef Bem, inregistra succese impotriva trupelor austriece; in acelasi timp insa romanii transilvaneni se ridicasera, sub comanda lui Avram Iancu, impotriva autoritatilor maghiare. Eforturile conjugate ale romanilor si polonezilor au determinat, in cele din urma, un acord intre romani si unguri, iar Jozef Bem a devenit un erou al Transilvaniei. Dupa inabusirea revolutiei de la 1848, polonezii s-au regrupat in Moldova si cei aproximativ 6000 de imigranti au sprijinit activ miscarea de unire a Principatelor Romane.
In toamna anului 1851, revine in Moldova Zygmunt Milkowski cunoscut in literatura sub pseudonimul T.T. Jez, cu misiunea de a restabili legaturile cu teritoriile ocupate de Austria in vederea sustinerii unei noi insurectii nationale. Cind aceasta izbucneste (ianuarie 1863), multi polonezi pun iar mina pe arme, Zygmunt Milkowski organizind chiar un detasament cu care incearca sa forteze trecerea prin Moldova (iulie 1863), pentru a provoca un conflict intre marile puteri europene, cu eventuale beneficii in folosul insurgentilor.
Ca in atitea rinduri, si aceasta ultima ridicare a poporului polonez a fost infrinta si un nou val de emigranti a pornit spre Romania , socotita “teritoriul cel mai prietenos si favorabil”. Printre sustinatorii polonezilor se numara principele Al. I. Cuza, care semna cu placere ordinele de numire a lor in functii importante. Medicul lui curant era doctorul cracovian, Feliks Gluck, iar aghiotant un polonez naturalizat, Nicolai Pisotki. La rindul lor, polonezii si-au exprimat in numeroase ocazii simpatia pentru domnitor si loialitatea fata de poporul care le-a oferit ospitalitate.
In Moldova, Julian Lukiasiewski, excelent organizator si medic apreciat, fost comisar al Guvernului national al insurgentilor, a infiintat la Mihaileni Societatea bibliotecii polone (1866-1892), adunind in jurul ei numerosi polonezi. Chiar daca intre 1869-1870 o parte dintre imigranti, beneficiind de amnistia acordata, se intorc in tara, multi au ramas, iar intre ei se remarca dr. Gustav Otremba, stralucit medic, care a profesat intii la Hirlau, apoi la Iasi. Autor al numeroase studii stiintifice, Otremba a fost si presedinte al Societatii de medici si naturalisti din Iasi (1887-1891), colonel si medic sef de corp de armata in razboiul din 1877-78. G. Otremba s-a impus si in lumea muzicala compunind, impreuna cu Eduard Caudella, muzica pentru mai multe operete.
Emigratia poloneza din Bucuresti, desi numeroasa (in jur de 3000 de persoane), era si cea mai instabila. Multi emigranti “pasageri”, dupa un timp petrecut in capitala, plecau in Apus sau in oraselele de provincie, unde gaseau mai usor o ocupatie. De aceea si primele organizatii (comunele) infiintate in 1867, sau sala de lectura a Bibliotecii polone s-au dizolvat foarte repede.
Dupa Teofil Gluck, numit in 1864 efor al spitalelor civile in locul lui Carol Davila, Izydor Kopernicki a fost un alt polonez care s-a impus in lumea medicala romaneasca. In calitate de preparator al Muzeului scolii de medicina din Bucuresti (1864-1872), el s-a afirmat ca un stralucit antropolog, executind circa 800 de preparate care s-au facut repede cunoscute si in Europa.
Un loc aparte in arta romaneasca revine lui Witold Rola Piekarski, eminent pedagog, inzestrat ilustrator de carte si neintrecut caricaturist.
Cultura romaneasca a mai beneficiat si de talentul pictorului Tadeusz Ajduckiewicz, al caricaturistului H. Debicki sau de condeiul ziaristului si editorului unor reviste ca “Romania literara”, “Generatia viitoare”, Edward Adamski. De altfel, polnezii trebuie sa fi detinut un loc important in viata capitalei de vreme ce au dat si numele unor strazi, iar la aniversarile marilor evenimente din istoria lor participau, cu regularitate, si oficialitatile romane. In 1894, cind se implineau 100 de ani de la insurectia lui Tadeusz Kosciuszki, la Bucuresti aparea bi-saptaminalul in limba polona “Wiarus” (Veteranul). Aceasta publicatie se alatura altora aparute in Bucovina ocupata de Austria (“Ogniwo”, “Przedswit”, “Gazeta Polska”), menite sa realizeze unitatea emigratiei poloneze din Romania .

Primul razboi mondial

Al doilea Razboi mondial
Al doilea razboi mondial a debutat cu ocuparea Poloniei si cu cel mai mare val al emigratiei poloneze in Romania . Dupa unele surse, cifra refugiatilor se ridica la 60-80.000 de persoane, dupa altele la 100.000. Cert este ca au trecut pe aici oficialitatile poloneze in frunte cu presedintele tarii Ignacy Moscicki, 2 500 de militari (dupa altii 60 000) si foarte multi civili. Populatia, ca si autoritatile au avut o atitudine mai mult decit prietenoasa fata de refugiatii polonezi. S-a infiintat astfel Comitetul central polonez pentru ajutorarea refugiatilor, cu sediul in Bucuresti, care in citeva luni organizeaza 54 de comitete locale.
Iau fiinta si numeroase asociatii profesionale, reunite in Uniunea Asociatiilor Polonezilor din Romania, ce la 19 decembrie 1939 se transforma in Uniunea polonezilor din Romania, avindu-l ca presedinte pe senatorul Tytus Czerkawski. La inceputul anului 1940 se organizeaza Cercul polonez pentru conciliere in Romania cu scopul de a realiza apropierea dintre polonezii stabiliti de mai demult in Romania si cei proaspat refugiati. In Romania polonezii au infiintat 32 de scoli de diferite grade, cu 3.126 de elevi (coordonate de Uniunea poloneza a scolilor), au editat numeroase publicatii, au inceput sa-si tipareasca, in limba polona, operele clasicilor, atit de necesare scolilor poloneze, dar si opere care surprindeau tragedia proaspat dezlantuita. Asa a aparut, in 1940, la Tirgu Jiu, volumul de versuri “Vint prin Romania ” de Boguslaw Leskiewicz, dar si versiunea romaneasca a romanului “Panica vine din vazduh” (Pobojowisko) de Boguslaw Kuczinski.
Polonezilor imigrati in Romania in septembrie 1939 li se adauga altii, din Bucovina si Basarabia, refugiati in urma ultimatumului sovietic din iunie 1940 si reocuparii acestor teritorii in anul 1944. Dupa 1947 nu s-au mai produs modificari semnificative in structura minoritatii poloneze din Romania . “Societatea de lectura”, infiintata la Suceava in 1903 si care reprezenta comunitatea poloneza va fi desfiintat in 1950.

Comunitatea poloneza dupa 1990 
Astazi, conform datelor Comisiei Nationale pentru Statistica (1992), in Romania traiesc 4.247 de polonezi (reprezentind 0,02% din populatie), raspinditi pe tot teritoriul tarii. Cei mai multi locuiesc in judetul Suceava (2.778), in localitati ca Solonetul Nou, Cacica, Poiana Micului, Plesa, Bulai dar si in Bucuresti (355), judetul Hunedoara (248) sau Timis (107). Conducerea Uniunii Polonezilor din Romania “Dom Polski” declara ca numarul etnicilor polonezi este mai mare, circa 10.000 de persoane, dar din diferite motive, unii dintre ei se declara de nationalitate romana.

Numarul estimat al polonezilor din Romania este de 4.247, ceea ce reprezinta 0,02% din populatia tarii. Dintre acestia 2.778 traiesc in judetul Suceava, 355 in Bucuresti, 248 in Hunedoara, 107 in Timis.

Elaborat de prof.dr. Ion Petrică

Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al patrulea extras, în care Ioan-Aurel Pop îi critică pe „înjurătorii de serviciu ai neamului românesc”, apăruţi după 1990, promotorii unui veritabil «genocid cultural», ca şi pe dacomani, reafirmând cu tărie latinitatea cu care trebuie să ne mândrim noi, românii.

Citeşte aici primul extras

Citeşte aici al doilea extras

Citeşte aici al treilea extras

Duceţi-vă la Londra, şi veţi vedea că Napoleon e numit criminal de război. Duceţi-vă la Paris, şi o să vedeţi că Napoleon Bonaparte, devenit Împăratul Napoleon, e erou naţional. Napoleon a făcut Blocada contra Britaniei, i-a ameninţat, a vrut să îi invadeze, i-a cam căsăpit pe câmpurile de luptă în Europa pe englezi, şi englezii nu îl iubesc. E adevărat.

Un principiu spune că fiecare popor are dreptatea lui, dar poporul este un subiect colectiv, nu este un individ, și popoarele merg cu dreptatea lor înainte. Ar fi bine să se potrivească dreptatea universală cu dreptatea tuturor popoarelor, dar nu se întâmplă așa. Un erou al Poloniei nu este erou al Rusiei, pentru că acel erou al Poloniei a fost contra rușilor. Deci, să nu credem că noi suntem, cum să zic, deosebiți de alții – și suntem excepționali în rău.

După 1989, când a început o epocă de libertate pe care ne-am dorit-o cu toții, au apărut în spațiul public și negări ale valorilor românești, în totalitate. Tinerii elevi nu știu, că n-au de unde să știe, dar părinții mai știu că, înainte de 1989, se spunea că noi suntem cel mai glorios popor din lume și că am avut cei mai mari voievozi, o istorie albă și imaculată, și că în fruntea tuturor a ajuns Nicolae Ceaușescu. Sigur că toate astea erau niște minciuni sfruntate, și nu trebuia să fii foarte deștept ca să îți dai seama că nu e adevărat, că nu suntem nici cei mai glorioși, nici cei mai valoroși, nici n-am făcut minuni pe lumea asta. După ‘90, când era voie să înjuri, au apărut înjurătorii de serviciu, care în loc să echilibreze situația, n-au zis că am fost niște oameni normali, într-o lume care se voia mai mult sau mai puțin normală, că am câștigat și bătălii pe câmpul de luptă, dar le-am și pierdut, că am avut și ființe extraordinare în fruntea acestei țări, dar am avut și lași, ca toate popoarele. Nu, aceștia au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic – nu-i bună de comunicare în nici un caz, e bună eventual, pentru înjurături – că avem o istorie formată din mituri, inexactă, că istoricii nu au făcut nimic, și că ne putem pregăti de moarte!

Deci, să semeni asemenea lucruri în spațiul public echivalează cu genocid cultural, după părerea mea. Repet, am exagerat în timpul regimului comunist, dar era vremea să ne echilibrăm și să le spunem tinerilor, după cum mărturisesc izvoarele, că am fost și buni, și răi.

Am fost şi buni, şi răi: mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop pentru tinerii liceeni din Câmpeni, la Întâlnirile Matricei IV

Mihai Viteazul și cu Avram Iancu au avut și fapte mici și fapte mari, cum au avut toți oamenii, dar au rămas în istorie prin faptele lor cele mari. „De la 1600, nimeni n-a mai putut gândi Unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloșul și securea lui ridicate spre cerul dreptății, fără chipul lui luminat de o desăvârșită poezie tragică”, așa zicea Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul. Iar despre Iancu, ce să vă spun eu? Să vă spun că a rămas în sate ca un Apostol, ca un Arhanghel, că oamenii l-au prețuit așa de tare încât l-au pus în poezii populare? N-a trebuit să decidă Parlamentul chestia asta, n-au trebuit să decidă analiștii politici, nici eseiștii care apar la televizor, asta s-a petrecut în conștiința publică, în mod natural, pentru că nu Parlamentele decid eroii naționali. De aceea, am venit să vă îndemn să-i cunoașteți, să-i criticați, dar să-i și prețuiți pe cei care ne-au făcut istoria.

Întrebare din public: La Muncelu Băii, jos în vale, există un fag vechi, care se spunea că este al Împăratului. Vă rog să ne spuneți câtă legendă este, și cât adevăr istoric este, în ceea ce se spune despre el, și anume că Împăratul Austro-Ungariei a vizitat zona, și acolo avea loc de întâlnire cu Avram Iancu. L-a așteptat, și Avram Iancu i-a trimis un mesaj: „Cu un ungur mincinos nu am ce discuta!” Vă rog să ne spuneți câtă legendă și cât adevăr este.

Ioan-Aurel Pop: Da. Atunci nu existau aparate de înregistrat ca acuma – care te înregistrează și când vrei, și când nu vrei – dar poporul a înregistrat o asemenea replică, și se pare că Avram Iancu a avut această demnitate… Nu se pare, sigur a avut-o, încât să se opună unui Împărat care l-a dezamăgit. Era vorba despre tânărul împărat Francisc Iosif. Franz Ioșca îi ziceau țăranii noștri – în ungurește Iosif e Joska, și Ferenc e tot în ungurește, dar ai noștri îi ziceau Franz. În germană Francisc e Franz. Și a fost teribil de dezamăgit, și i-a răspuns în forma asta. Ştiți că în cântecul ăsta al Iancului, în Doina Iancului, sunt expresii și mai dure: „pentru un hoț de împărat”, de exemplu. Adică, unul care una promite și alta face! Şi nu e de mirare, deci, că în mintea lui s-a produs o luptă teribilă între loialitate – că trebuia să fii loial față de șeful statului – și dorința de revoltă.

Dacă Iancu a avut această atitudine, gândiți-vă prin comparație, la atitudinea unui om mai așezat: Simion Bărnuțiu, profesor de drept, cu studii în Occident, pe care Cuza l-a chemat la fondarea Universității din Iași, să pună bazele Facultății de Drept. Că i s-a spus lui Cuza că: „Nu sunt români care să poată preda românește și care să aibă școli înalte”. Și Cuza a zis: „Ba sunt, în Ardeal, că ăia sunt mai aproape de Occident și se duc la școli înalte”. Și l-a chemat pe Simion Bărnuțiu, după Revoluție – pentru că Universitatea din Iași s-a întemeiat la 1860 -, și Bărnuțiu a zis, în timpul Revoluției, uitându-se la sacrificiile moților și la Iancu – cred că înainte de Adunarea a treia de la Blaj, din septembrie 1848 -, a zis: „Împăratul ne-a înșelat. Patria ne-a ferecat. Și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Bărnuţiu! Adică, a plecat de la Iancu, că Iancu le spunea mereu: „Împăratul ne-a înșelat”.

Adunarea de la Blaj a românilor, din 1848

Dar poporul a legat – și fagul acesta de care zice domnul profesor e un obiect -, a legat obiectele, construcțiile, crucile, răspântiile de drumuri, de întâmplări istorice. Un Împărat vrednic, care a fost un pic mai legat totuşi de acest popor, decât a fost Francisc Iosif, căsătorit cu faimoasa Sisi, care avea legături sentimentale cu o parte din nobilimea maghiară, ca să nu zic mai mult, Împăratul de dinainte se chema Iosif al II-lea.

Împăratul Iosif al II-lea a fost de patru ori în călătorii în Banat și Ardeal. Într-una dintre călătorii, a ajuns în părțile Bistriței și ale Năsăudului, și îl tot îndemna un aghiotant general să plece, să se grăbească, că o trecut vremea, și el se uita la o ceremonie în sat, cu flăcăi îmbrăcați de sărbătoare, fete, care jucau că era o nuntă, și el îi vedea cum joacă. Acum, în părțile alea, ca și în părțile unde erau părinții mei, în nordul Transilvaniei istorice, pe lângă Gherla și Dej, se joacă foarte tărăgănat, nu-s așa aspri oamenii, și împăratul zice: „Uite, ceremonia asta e extraordinară, parcă-i de pe vremea Romei!” Și ăla iar îi spune: „Hai să plecăm, Majestate, că…” „Mă”, zice Împăratul, „lasă-mă să mai stau, pentru că dacă numele meu oficial e de Împărat al Romanilor” – știți că așa se chema, de aicea vine numele faimosului hotel din Sibiu Römischer Kaiser (Împăratul Romanilor) – zice, „dacă eu mă chem Împărat al Romanilor, și stau într-o țară în care-s atâția nemți și alții, ca să merit acest nume, trebuie să mă uit la ei, că ei sunt adevărații romani!” Adică țăranii din zona Năsăudului și a Bistriței. Și tot despre el se spune că ar fi întins mâna așa, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”).

Nu e chiar corectă expresia latină, după părerea mea, dar… Şi, de atuncea, satele Salva, Parva, Nepos și Romuli există, că aveau alte nume. Că astea sunt nume latinești. Deci, „Să fii sănătos, sărman nepot al lui Romulus!”. Romulus și Remus sunt eroii eponimi, adică fondatori, care au dat numele Romei. Doi frați, și ei s-au bătut între ei în rivalitate, și Romulus l-a omorât pe Remus. Și, pe sacrificiul fratelui, s-a întemeiat Cetatea Eternă.

Și ai noștri aici, în Ardeal, în secolul XVIII, la școală, când învățau istoria românilor în școlile private și ale Bisericii – că la școlile de stat nu o învățau – începeau cu fondarea Romei, ca și cum istoria poporului roman era tot una cu istoria poporului român. N-a fost rău că erau învățați așa, căci chestia asta i-a făcut să gândească mai european. Deci, împărații ăștia au fost importanți pentru noi, și era o vreme, să știți, nu foarte lungă, dar importantă, când puteam călători de aici, de la Câmpeni, până la Milano și la Torino, fără pașaport, că era aceeași lume. Nu eram noi în grad să conducem societatea, că nu ne lăsau, dar era același Imperiu, și împărații ăștia au lăsat o urmă în conștiința publică, mai ales în ideea că ei ar putea echilibra un pic lucrurile, că ei sunt la Viena.

Să știți că în Imperiul Austro-Ungar pe bani, pe bancnote scria și româneşte. Acuma, mai pe la urmă. Da, dar vorba lui Titu Maiorescu: erau forme fără fond! E ușor să scrii la intrare și România, și ceva să pui pe o hârtie, dar fondul care era? Să le dai bani să învețe, să le plăteşti profesori să-i învețe în limba lor, să consideri limba română o limbă frumoasă, armonioasă, bună de comunicat, nu să-i înveți mereu că s-au născut să fie slugi și trebuie să moară slugi. Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”

Crăişorul Munţilor, eternul Avram Iancu

Eu eram student, și am terminat un curs de paleografie latină, în timpul studenției la Cluj, și profesorul meu, un admirabil profesor, poate că cel mai bun specialist în paleografie latină din țară, m-a întrebat la un moment dat, în final, după ce m-a felicitat pentru felul cum am răspuns: „Dumneata ești român?” „Domn’ profesor”, zic, „eu așa știu, dar aicea în Ardeal suntem cam amestecați” – dacă ne căutăm în urmă a doua, a treia, a patra generație, găsim câte-o bunică… Plus că în familiile nobile, mai demult, se mai subția sângele și nu mai era vigoarea necesară, și-atuncea venea chiar voie ca feciorul să se căsătorească cu o fată de țăran – poate că neamul va reveni, se va putea împrospăta. Câte un argat avea copil cu stăpâna casei… Deci, astea nu sunt lucruri care s-au petrecut doar la noi.

„Da’”, zic, „de ce mă întrebați dacă-s român?” Zice, „prea bine știți latinește”. Zic, „Domn’ profesor, dar limba română e limbă latină, adică nu îți trebuie un efort prea mare să înveți gramatică latină și să…”

Zice, „Voi ați avut în Evul mediu limba de cultură slavonă, slujba bisericească era în slava bisericească. Noi am avut latinitatea, noi am avut limba cultului latina…”

Sigur că ei erau romano-catolici, dar dumneavoastră știți ce deosebiri sunt între limba latină și cea maghiară, ca de la cer la pământ! Or, în limba română este „a veni, venire”, în latină e „venio, venire”. „Duco, ducere” din latină e „a duce, ducere”.

Și toate celelalte – „laudo, laudare” în latineşte, a dat în românește „a lăuda, lăudare”. Adică, trebuie să fii complet afon și fără judecată ca să nu îți dai seama că limba pe care o vorbim noi e latina, așa cum s-a dezvoltat ea în 2000 de ani de la Traian încoace, pe acest pământ. E absurd! Sigur, asta vă spun și în contextul în care există teorii care spun că suntem daci și că limba noastră este dacică. Nu există mai mari prostii pe lumea asta! În primul rând, că nu avem nimic din limba dacică. Nu ne-a rămas absolut nimic, niște litere disparate, cuvinte avem: tarabostes e în dacică, dava e în dacică, dar în rest nu avem nimic.

Ovidiu zice că a stat pe litoralul Mării Negre, exilat, și că i-au trebuit trei ani până să învețe limba, încă un an să înceapă să scrie, și în al șaselea an a scris o cărticică în limba geților, dar n-a înțeles nimic la început. Zice, „Sunt aici între oameni pe care nu-i înțeleg” – și Ovidiu vorbea limba latină. Deci, avem o mărturie de acum 2000 de ani despre cât de deosebite era dacica față de limba latină. Dar sunt unii care cred că, dacă suntem daci, am fi mai vrednici pe lumea asta, decât dacă suntem urmașii romanilor, și prin asta dau o palmă tuturor cronicarilor: Grigore Ureche, Miron Costin, Cantacuzino Stolnicul, alor noștri de aici din Ardeal: Samuel Micu, Gheorghe Șincai, până la Nicolae Iorga.

Dacă spui că suntem daci, înseamnă că toți aceștia au fost proști și nu au știut ce spun. În loc să spui, ca Vasile Pârvan: „Slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Ce poate fi mai frumos? Eu nu zic că e un miracol că ne-am născut – că ne-am născut cam la fel ca și celelalte popoare – e-un miracol că ne-am păstrat aici, după atâtea tulburări și vânzoleli.

Matricea.ro

Germanii care trăiesc în România contemporană au un trecut istoric de secole care se împleteşte cu istoria românilor. Etnicii germani reprezintă un segment mic din populația României.

Deşi, după 1989, mulți dintre membrii acestei comunități au emigrat în Germania, la ultimul recensământ s-au declarat un număr semnificativ de 45.000 de vorbitori nativi de limbă germană. Pe de altă parte, limba germană este folosită de 2,4% din cetățenii români și datorită faptului că în 10% din școlile din România se predă germana. Limba este vorbită în trei dialecte: dialectul săsesc (în județele Bistrița-Năsăud, Sibiu și Brașov), dialectul șvăbesc (în Banat și Satu Mare) și ţipţăresc (în Maramureș).

Etnicii germani au sosit în România din mai multe zone ale Europei Centrale, în mai multe valuri colonizatoare, din sec. XII până în sec. XIX și s-au stabilit îndeosebi în regiunile din centrul și vestul României (Transilvania, Banat și Crișana), regiuni aflate în acele timpuri sub dominație ungară sau integrate Imperiului Habsburgic. Așezarea coloniștilor germani a avut drept scop apărarea granițelor Imperiului Austro-Ungar, refacerea și exploatarea economică a zonelor pustiite.

Astfel, germanii din România nu sunt un grup etnic unitar. Pentru a înțelege limba, cultura și istoria lor, trebuie văzuți ca o serie de grupuri independente, care se deosebesc unele de altele atât ca obârșie, cât și după regiunea în care s-au așezat și data imigrării:

• Sașii – cel mai cunoscut grup, adesea identificat cu germanii din România,
• Șvabii sătmăreni și majoritatea șvabilor bănățeni, grupuri ale șvabilor dunăreni din România,
• Landlerii protestanți din zona Sibiului,
• Țipțerii germani din Maramureș,
• Germanii bucovineni, odinioară cu prezență masivă la Gura Humorului (majoritatea populației în 1930), Suceava, Rădăuți, Vatra Dornei și Cernăuți,
• Germanii regățeni,
• Germanii dobrogeni, colonizați în trei etape între 1840 și 1891.

Țărani sași din zona Sibiului în jurul anului 1900

Cel mai cunoscut grup și primul din seria colonizărilor este cel al saşilor ardeleni, stabiliți în zona Sibiului, Bistriței, Reghinului, Brașovului (Siebenburger Sachsen). Inițial, rolul lor a fost militar, de apărători ai granițelor. Ulterior, datorită privilegiilor, libertăților și chiar a autonomiei teritoriale obținute de ei, au dezvoltat o civilizație citadină înfloritoare. Și azi stau mărturie bisericile fortificate (Biertan) și așezările urbane fortificate: Sibiu (Hermannstadt), Mediaș (Mediasch), Sighișoara (Schäßburg), Brașov (Kronstadt), Bistrița (Bistritz), Cluj (Klausenburg). Dintre toate comunitățile germane, cel mai închegat grup a fost al sașilor.

Colonizarea sașilor a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esență, prin rațiuni de ordin economic și militar. Deşi erau franconi de origine ,în cea mai mare parte, această populaţie germanică a fost numită în documente „saxones”, saşi şi au fost colonizaţi în părţile Sibiului, Bistriţei şi Braşovului. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor.

În anul 1224, regele Andrei al II-lea le dă un nou privilegiu, Diploma de aur, care le oferea jurisdicţie proprie şi autonomie administrativă, făcându-i dependenţi de persoana regelui.

Aceste drepturi şi privilegii au fost apoi în secolele XIV-XV extinse şi asupra altor două scaune (Seica şi Mediaşul) ca şi asupra districtelor Bistriţa şi Braşov. Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească.

Regele Mathias Corvinul reuneşte, la 1486, toate aceste teritorii într-o structură juridico-administrativă, numită Universitatea Săsească, ce va dăinui vreme de secole până în epoca modernă.

În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească.

Împreună cu nobilimea din Transilvania, sașii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greșit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înțelegere cele patru națiuni (în sensul medieval al termenului) și-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) și dinăuntru (răscoalele țărănești), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor și armenilor de la viața politică a Transilvaniei.

Biserica fortificată din Biertan

Odată cu dezvoltarea Reformei, saşii transilvăneni au adoptat ideile luterane. Johannes Honterus, a impus la 1543 ideile luterane în cadrul comunităţilor săseşti din Transilvania, în Braşov şi în Tara Bârsei. La 1547 toţi saşii deveniseră aderenţi ai luteranismului. La 1572, comunităţile săseşti religioase au adoptat confesiunea augustană.

Dezvoltând o importantă dimensiune politico-administrativă saşii şi-au elaborat de timpuriu dispoziţii juridice şi statute, tipărind la 1583 un codice numit Eigen-Landrecht der Siebenburger Sachsen, cod ce a rămas în uz până la 1853 la introducerea în principat a Codului civil austriac.

Prin Diploma Leopoldină, saşii îşi văd recunoscute vechile libertăţi şi privilegii sub noua putere Habsburgică care-şi adjudecă Transilvania prin Pacea de la Karlovitz (1699).

În continuarea ofensivei pe valea Dunării, austriecii ajung în urma unor importante lupte, desfăşurate sub comanda prinţului Eugeniu de Savoia să cucerească Banatul în anii 1716-1718. Aceştia au populat noua provincie cu colonişti în majoritate de neam germanic şi de confesiune catolică.

Se desfăşoară astfel ce-a de-a doua etapă a procesului de colonizare a unor elemente germanice în spaţiul românesc. Primul val de colonizare al şvabilor a durat până la războiul dintre anii 1736-1739. Aceştia au fost de regulă ţărani, meseriaşi lucrători silvici sau mineri, veniţi din Stiria, Tirol, Saxonia şi Boemia.

Al doilea şi cel mai important val colonizator se desfăşoară în epoca Mariei Tereza. Banatul este colonizat acum pe baza unui plan sistematic şi minuţios întocmit. Întreaga activitate este orientată de stat. Au fost emise patente de colonizare la 1763, 1772. Au fost create noi localităţi şi s-au delimitat casele şi parcelele de pământ. Întreg teritoriul provinciei este amenajat, desecat, canalizat, iar suprafeţe întinse au devenit roditoare. În 1782 a fost iniţiată a treia colonizare, în cursul căreia în Banat au fost aduse şi populaţii protestante. În 1787 colonizarea oficială organizată de stat se consideră a fi încheiată. Șvabii bănățeni din România s-au așezat în câmpia Banatului, cu Timișoara ca centru cultural și în județul Caraș-Severin unde îi găsim și în regiunea montană. Locul și-a pus amprenta în formarea și identitatea lor, etnicii germani își asumă ca trăsături identitare calitatea de șvab bănățean de pustă sau muntean.

Șvabii sătmăreni au venit din zona Oberschwaben și Baden-Wurttemberg, la invitația contelui Alexander Karoly. Istoria colonizării lor a fost asemănătoare cu cea a șvabilor bănățeni până prin 1825, când asupra lor s-a aplicat obligativitatea limbii maghiare și au fost în mare parte asimilați de cultura maghiară.

Din secolul XIV încoace elemente germanice au fost colonizate şi în Maramureş. Veniţi din Zips, din Salzburg şi din Tirol. Ei erau tăietori de lemne, lucrători la joagăre, dulgheri, plutaşi, mineri. Ţipţerii s-au așezat în Maramureș între 1796-1812 (Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Vișeul de Sus).

Germanii din Basarabia, proveniți majoritatea din sud-vestul Germaniei, din Elveția și Alsacia, s-au stabilit preponderant în sudul Basarabiei între 1814 – 1842 și în anul 1930 reprezentau 3% din populația Basarabiei.

Germanii din Bucovina, colonizați din 1781, după ce Imperiul Habsburgic a ocupat partea de nord a Moldovei (din 1775), proveneau din Boemia și Slovacia (Zips), iar germanii așezați între 1841-1891 în Dobrogea proveneau din Basarabia și din sudul Rusiei, unde fuseseră colonizați de Imperiul Țarist.

Pe durata Revoluției de la 1848 unii intelectuali sași au sprijinit încercările românilor de a obține drepturi politice. Astfel pastorul Stephan Ludwig Roth, care sprijinea idealurile române de obținere a unor drepturi politice, a fost executat de revoluționarii maghiari în timpul revoluției.

Deși încercarea forțelor maghiare de a obține un control mai mare asupra Transilvaniei a fost înfrântă de forțele austriece și ruse în 1849, Ausgleich-ul dintre Austria și Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor. Pe perioada Austro-Ungariei, burghezia maghiară a declanșat o vastă politică de maghiarizare pentru a combate naționalismul tuturor celorlalte grupuri etnice din partea maghiară a regatului.

În 1906 şvabii au creat Partidul popular german din Ungaria, sub conducerea lui Edmund Steinaker, ducând o luptă acerbă pentru păstrarea şi conservarea limbii materne în administraţia locală, biserică şi şcoală.

În 1918, după formarea României Mari, identitatea comunității săsești era puternic afirmată în domeniile social și cultural, dar și economic și politic. Împreună cu șvabii, sașii au format nucleul minorității germane din România interbelică. La finalul primului război mondial, majoritatea sașilor au sprijinit unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Urmările primului război mondial, al crizei economice mondiale dintre anii 1929-1933 și apoi al doilea război mondial urmat de deportări, a dus la o descreștere demografică ce a înjumătățit numărul etnicilor germani.

În România interbelică etnicii germani au avut o contribuție majoră, au fost promotori ai valorilor culturale europene, iar în domeniul învățământului, literaturii, artei, presei, științei, au fost punți de legătură ale României cu spațiul germanofon.

Ca urmare a semnării Pactului de neagresiune germano-sovietic, pe 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, incluse de Hitler într-un protocol secret spre a intra în sfera de influență sovietică. Înainte de intrarea trupelor sovietice, mulți germani din aceste teritorii au fost strămutați forțat în teritorii ale Reichului. Ulterior, guvernul de la Berlin a convenit cu cel din București și strămutarea germanilor din Bucovina de Sud și din Dobrogea, precum și din Vechiul Regat al României.

Ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, și prin strămutarea populației, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime.

În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înțelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apți pentru serviciul militar, deși cetățeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componența statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetățeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componența României), au putut fi încorporați în unități militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producție de război ori în Organizația Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre și de a executa alte lucrări de geniu). Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supraviețuitori s-au întors în România numai câteva mii.

După 23 august 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii. O parte dintre ei s-a întors și a suferit multe discriminări și rele tratamente din partea autorităților române comuniste. Pentru cei rămași în România au urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan. În noaptea de 10 ianuarie 1945, bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani au fost deportate, obligate să ducă o viaţă dură în lagăre, mine sau întreprinderi sovietice. Se estimează că peste 50.000 de sași și șvabi din Transilvania și Banat au fost deportați în Rusia după al Doilea Război Mondial și că aproape 10.000 dintre aceștia au murit în lagărele rusești.

Instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de Petru Groza a însemnat persecuţiilor. După deportare a urmat reforma agrară, prin care pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând germanilor care au colaborat cu Germania hitleristă, au trecut în proprietatea statului. Circa 70.000 de familii germane au fost astfel deposedate de pământuri şi case, şi-au pierdut tot inventarul agricol. Prin naţionalizarea de la 11 iunie 1948, germanii proprietari din mediul urban pierd toate întreprinderile şi afacerile pe care le deţinuseră. Prin legea electorală din 1946, germanii pierd dreptul de vot, acesta fiindu-le redat abia la 1950. Sunt naţionalizate bunurile bisericilor, şcolilor, învăţământul în limba germană fiind organizat de către statul comunist, puternic ideologizat. Între 1951 şi 1956 un număr de circa 45000 de şvabi din Banat sunt deportaţi în Bărăgan.

Regimul comunist a fost foarte restrictiv în ce privește libertatea de ieși din țară iar emigranții erau considerați „trădători”. A fost pusă în practică așa numita „vindere” a minorităților, care i-a afectat atât pe etnicii germani din România, cât și pe evrei. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra. Aproximativ 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți între anii 1968 și 1989. Statul german a plătit pentru ei aproximativ trei miliarde de mărci.

Căderea comunismului n-a oprit acest proces de emigrare masivă a etnicilor germani din România, ba dimpotrivă, în primii ani postrevoluţionari cifrele cunosc o creştere explozivă. Astfel în 1990 un număr de 60.072 de germani părăsesc România, ca apoi procesul imigraționist să se stabilizeze în anii următori.

Imediat după căderea regimului comunist populaţia de origine germană a început să se organizeze politic. A luat naştere Forumul democratic al germanilor din România, care reunea organizaţiile regionale ale germanilor din toate provinciile istorice. Comunitatea germanilor din România dispune astăzi de o largă reţea de organizaţii politice şi economico-sociale la nivel local şi regional. Învățământul cu predare în limba germană s-a consolidat, iar activitatea culturală în limba germană a fost reluată.

ethnicmarket.ro

Pictorul și graficianul maghiar din Transilvania Carol Popp de Szathmári a devenit primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român,  primul fotoreporter de război și unul dintre primii zece fotografi din Europa, a imortalizat scene din Războiul din Crimeea şi din Războiul de Independenţă al României unde l-a însoţit pe Regele Carol I, al cărui fotograf oficial a fost. Albumele sale de fotografii au putut fi admirate, în 1867, la Expoziţia Universală de la Paris. Pe lângă faptul că s-au bucurat de succes, acestea i-au adus şi o medalie.

Carol Popp de Szathmári s-a născut la 11 ianuarie 1812, la Cluj – pe atunci parte din Imperiul Austriac, ca fiu al lui   Daniel Szathmáry, mic nobil, fără moșie, și pastor angajat al Colegiului Reformat din Cluj. Szathmári Károly și-a efectuat primele studii la Colegiul Reformat din Cluj, dar a renunţat la hainele preoţeşti pentru a studia apoi dreptul, după care a lucrat o vreme ca funcționar la Sibiu. Supranumele de Popp (Pap) și l-a atribuit cu referire la profesia tatălui său.

În urma unei legături romantice cu Maria Văcărescu, viitoarea soție a spătarului Costache Ghica și a doua soție a prințului Gheorghe Bibescu, a vizitat prima dată Țara Românească în anul 1831. Un timp a studiat pictura la Roma, unde s-a împrietenit cu Constantin Lecca. În 1834 a făcut o lungă călătorie de studii la Budapesta şi Munchen. Ulterior a plecat la Viena, unde a studiat pictura la Academia de arte, printre alții, cu Peter Fendi (1792-1842) și Johann Treml (1816-1852). În continuare a efectuat două voiaje de studii în Italia. Din 1843 a activat la București. Acolo şi-a deschis primul atelier foto, unul dintre cele mai moderne din Europa vremii. Însă patru ani mai târziu, atelierul i-a ars în totalitate. Şi-a deschis un altul la Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei). În noiembrie 1843, anul în care i-a ars primul atelier, Carol Popp de Szathmáry semna prima fotografie românească – numită „Cupidon cu braţele frânte”, o calotipie ce reda o statuetă din colecţia sa personală. A călătorit intens în țară și străinătate, de unde a adus numeroase imagini pitorești cu caracter de reportaj, dintre care cele executate în acuarelă se disting prin vervă, spontaneitate și poezie. În pictură, limbajul său este migălos și greoi, dar vădind același spirit de observație ascuțit, mai ales în scenele reprezentând bâlciuri sau târguri.

Ca litograf, Szathmári a lăsat un Album cu vederi din Transilvania (1841), precum și portretele deputaților din Dieta Transilvaniei.  Opera sa mai cuprinde cromolitografii și acuarele înfățișând tipuri și porturi populare cu un caracter exclusiv documentar. În anul 1843 a realizat primele dagherotipii, iar în urma unor cercetări, a realizat și primele talbotipii (calotipii).

În perioada 1860 – 1870 Carol Popp de Szathmari a publicat un volum cu 100 de fotografii. A fost printre primii 10 fotografi din Europa și a realizat primul reportaj fotografic de război din lume în timpul Războiului Crimeii (1853-1856). Prin aceasta, el este recunoscut cunoscut ca primul foto-jurnalist de război. Cu 200 dintre aceste fotografii, Szathmáry a alcătuit un album în câteva exemplare, pe care îl oferă capetelor încoronate ale ţărilor participante direct sau indirect la conflict. În anul 1855 a primit patru medalii, pentru albumele de fotografie realizate și pentru activitatea sa fotografică, medaliile fiind acordate personal de către regina Angliei, împăratul Austriei, împăratul Napoleon al III-lea al Franței și regele Spaniei.

Aceste întâlniri au fost adevărate evenimente. De exemplu, Societatea Fotografică din Paris a anunţat cu pompă sosirea lui şi întrevederea cu Napoleon III. În unele cazuri, audienţele s-au prelungit ore întregi, pentru că monarhii erau extrem de curioşi să vadă aceste mărturii vii de pe front, precum şi portretele generalilor şi ofiţerilor. Ironia sorţii a făcut ca niciunul dintre albumele cu Războiul Crimeii să nu supravieţuiască, doar câteva fotografii disparate rămânând prin colecţii.

Ernest Lacan, redactorul-şef al revistei Societăţii Fotografice Franceze „La Lumiere“, dar şi un precursor al fotografiei, descria, într-o carte despre Expoziţia Universală de la Paris în ce condiţii a fost făcuta una dintre fotografiile expuse: „Era evident pentru artist că avea onoarea de a fi el însuşi ţinta şi că focurile de armă deveneau tot mai precise şi mai ameninţătoare. Dar cadrul era aşa de interesant, lumina şi umbrele atât de potrivite, încât îi era imposibil să se decidă să părăsească locul. Plus că mai avea doar câteva secunde. Aşteaptă până când totul fu gata. Era vremea să plece. O a treia ghiulea, mai bine ţintită, se înfipse în pământul de la picioarele sale, acoperindu-l cu nisip. Dar fotografia a ieşit minunată!“.

Târgul Drăgaica – lucrare a pictorului Carol Popp de Szatmary

Ulterior, artistul a călătorit în China, iar cu acordul Țarului Rusiei, a ajuns și în Siberia, unde a realizat fotografii artistice. În anul 1860 a contribuit la înființarea „Bukuresti Magyar Közlöny”, prima asociație culturală a maghiarilor din București.

În acelaşi an a realizat o hartă topografică a ţării, lucrare reprodusă după planşe făcute de ofiţerii cartografi ai armatei austriece, obţinute de la ministerul de externe. Între 1877-1878, adică în timpul Războiului de Independenţă, în urma căruia statul român era recunoscut oficial de regii şi împăraţii Europei drept de sine stătător, Szathmáry a fost, pentru a doua oară, fotojurnalist de război. A călătorit alături de domnitor în Bulgaria unde a făcut poze şi schiţe care au fost adunate în albumul numit „Suvenir din Resbelul din 1877-1878“.

Szathmáry a fost fotograful oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi, mai târziu, al Regelui Carol I. În 1881, anul încoronării primului rege al României, Carol I, Szathmary a fost prezent la ceremonie cu aparatul „Luxograf”, pentru a ilustra marele eveniment.

ethnicmarket.ro

Maghiarii reprezintă cea mai numeroasă minoritate etnică din România. La recensământul populației din 2011 au fost înregistrați în România 1.227.623 etnici maghiari, reprezentând 6,1% din populația țării.

• Ungurii sau maghiarii au intrat în istoria Europei în jurul anilor 900 ai erei creştine, ca unul din popoarele migratoare de origine fino-ugrică pe care marile migraţii le-au împins dinspre stepele asiatice spre vestul Europei. În anii 895-896 ei se deplasează spre vest trecând Carpaţii şi „descălecând” în Pannonia. Obişnuiţi de secole cu creşterea animalelor, au preferat şesul panonic pentru modul lor de viaţă. Organizaţi în triburi, având un mod de viaţă specific populaţiilor de păstori migratori, ungurii au găsit în Pannonia populaţii diverse, resturi de populaţie romanizată, slavi, bulgari şi germanici.
• În cursul secolului X, începe un proces lent de sedentarizare şi de transformare a unui mod de viaţă războinic şi păstoresc. În anul 1000 se vor creştina în rit occidental, sub unul dintre conducătorii lor numit Vajk, care devine astfel primul rege creştin, Stefan, devenit mai târziu prin canonizare, sf. Stefan.
• Organizarea regatului maghiar şi expansiunea teritorială spre est îi pune pe unguri în contact direct cu românii, care trăiau în ducate/voivodate româno-slave în zona Bihorului sau Banatului de mai târziu.
• Avansul spre răsărit i-a făcut să treacă Carpaţii apuseni, pătrunzând în podişul Transilvaniei, care devine astfel „Tara de peste pădure”, Transilvania, Ardeal. Cucerirea teritoriului intracarpatic se realizează lent pe etape succesive în secolele XI-XIII.
• Într-o primă fază, sub regele Ştefan cel Sfânt, este cucerit teritoriul dintre Tisa – Dunăre şi Mureş, Crişana, Sătmarul. În secolul XII, cucerirea continuă, iar teritoriul intracarpatic este transformat într-un principat, apoi într-un voivodat, formă tradiţională româno-slavă, după modelul instituţiei româneşti. Spre a consolida stăpânirea noului teritoriu, regalitatea maghiară se sprijină pe populaţii precum secuii şi pecenegii. Secuii sunt folosiţi mereu ca avangardă a înaintării spre est, unde au şi fost instalaţi spre a apăra trecătorile Carpaţilor orientali de ultimii migratori. Regii maghiari au adus şi alte populaţii, saşii şi cavalerii teutoni, pe care i-a aşezat în sudul Transilvaniei şi în Tara Bârsei.
• Dacă la începuturile evului mediu, românii au intrat şi ei în structurile politice a voivodatului, în timp se produce un fenomen de marginalizare a acestora, iar în urma răscoalei de la 1514, nobilimea, preponderent maghiară, saşii şi secuii, realizează bazele unei societăţi tripartite care îi exclude pe români, ca şi componentă etnică din sistemul juridic al voivodatului transilvan.
• Urmare a înfrângerii de la Mohacs la 1526, regatul Ungariei este cucerit de turci şi transformat în paşalâc, iar Transilvania se transformă în principat autonom sub suzerantitate otomană.
• În secolul al XVI-lea, ca urmare a reformei, cea mai mare parte a maghiarilor transilvani va adopta calvinismul care religie, în timp ce saşii vor adopta luteranismul. Principatul se va organiza la rându-i ca un stat bazat pe uniunea a trei naţiuni şi a patru religii, care-i excludea pe români ca naţiune de la viaţa publică. Aceştia, deşi formau majoritatea aveau un statut de toleraţi şi constituiau o majoritate marginală în cadrul statului. Epoca principatului calvin al Transilvaniei (1541-1689), a reprezentat o perioadă de înflorire a culturii maghiare în Transilvania.
• La sfârşitul secolului al XVII-lea, după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, Transilvania intră în sfera de interes a Habsburgilor, şi este cucerită, devenind provincie în cadrul imperiului.
• Urmează o perioadă de peste un secol şi jumătate din istoria Transilvaniei 1689-1867, când în cadrul imperiului Habsburgic, maghiarii din Transilvania şi-au conservat un statut privilegiat. Prin măsurile lor Habsburgii au căutat însă să ofere mai multe şanse şi celorlalte populaţii care conlocuiau în Transilvania, jucând oarecum rolul de arbitri între interesele deseori opuse ale naţiunilor care conlocuiau pe acest teritoriu.
• Evoluţia demografică a popoarelor care locuiau în Transilvania păstrează relativ aceiaşi proporţie şi în secolul XVIII. Astfel, conscripţia realizată la 1773 de înaltul comandament al Transilvaniei sub feldmareşalul J.Fr. Preiss, românii reprezentau 63,5%, iar maghiarii, saşii şi secuii cealaltă treime.
• Ultimele decenii ale secolului XIX, sunt caracterizate de o importantă dezvoltare economică şi culturală a Transilvaniei în cadrul Ungariei, dar şi printr-o politică de maghiarizare a nemaghiarilor. La 1910, recensămintele maghiare constată un număr sporit de maghiari, 31,6%, faţă de un număr scăzut de germani, 10,7%, şi un număr relativ stabil de români, 53,7%.
• Sfârşitul primului război mondial aduce destrămarea monarhiei austro-ungare. Românii din fosta monarhie îşi proclamă la 1 decembrie 1918, hotărârea de unire cu România. Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 şi tratatul semnat la Trianon, la 4 iunie 1920, au consacrat din punct de vedere al dreptului internaţional unirea Transilvaniei cu România. Maghiarii au devenit aşadar, o minoritate în noul stat român. Conform recensământului din 1930 existau în România mare un procent de 24,4% maghiari. Din punct de vedere a repartiţiei geografice, populaţia maghiară era majoritară în judeţele din centrul ţării, Harghita, Covasna, şi aveau procente semnificative în judeţe precum Mureş, Satu Mare, Bihor, Sălaj, Cluj, Arad, Maramureş, Braşov, Timiş.
• În condiţiile în care devin o minoritate, o parte a maghiarilor din România a plecat în Ungaria, sau o altă parte a emigrat în America. Marea majoritate a maghiarilor din România s-a adaptat însă la noul statut, continuând să-şi ducă viaţa economică, culturală şi politică în cadrul noii patrii. Politic, maghiarii au constituit partide şi grupări politice care să le apere interesele.
• În ianuarie 1921 s-a constituit Uniunea Maghiară, organizaţie care urmărea să apere interesele maghiarilor ca urmare a exproprierilor impuse de reforma agrară. O serie de elemente radicale au organizat Partidul popular Maghiar, dar cele două organizaţii au fuzionat din nou sub denumirea de Uniunea Maghiară. În 1922 s-a constituit Partidul Maghiar, ce reclama prin programul său autonomia teritori-ală şi autonomie administrativă cât mai largă. În anul 1934, s-a organizat Madosz-ul, o grupare politică de inspiraţie comunistă.
• În România interbelică maghiarii din România dezvoltă o largă reţea de instituţii culturale, şcoli, teatre, societăţi de lectură, şi un important număr de publicaţii, ziare şi reviste culturale. Se dezvoltă acum o literatură maghiară transilvană.
• Al doilea război mondial tulbură din nou lucrurile şi politica revizionistă a Germaniei şi Ungariei face ca partea de nord a Transilvaniei să fie cedată Ungariei în urma arbitrajului de la Viena, în 1940.
• După al doilea război mondial, Transilvania de nord revine din nou României. Dar în scurt timp se instaurează în România ca şi în Ungaria regimul comunist. În regimul comunist, datorită unei importante prezenţe a maghiarilor în rândurile partidului comunist din România, maghiarii beneficiază de o serie de facilităţi. Astfel se creează Regiunea Mureş Autonomă Maghiară.
• Reforma administrativă din 1968 a condus la desfiinţarea regiunii autonome, dar instituţiile şcolare şi culturale ale maghiarilor din România au continuat să se dezvolte. Comunismul a redus în mod semnificativ posibilităţile de exprimare a maghiarilor, ca şi a populaţiei majoritare de altfel. Comunitatea maghiară a căutat să-şi conserve identitate, faţă de politica de „omogenizare” socialistă dusă de partidul comunist, cu deosebire în ultimele două decenii ale comunismului. Cu toate aceste persecuţii, maghiarii din România beneficiază de o reprezentare proporţională în instituţiile statului comunist, şi îşi conservă, chiar sub control ideologic instituţii culturale şi instituţii şcolare importante.
• După ce revoluţia din 1989 a pus capăt regimului comunist, maghiarii au căutat să se adapteze la o nouă viaţă în cadrul unei Românii democratice. N-au lipsit situaţiile dificile între minoritatea maghiară şi români, datorită escaladării conflictelor interetnice, cum a fost cel din 1991 de la Tg. Mureş. Din punct de vedere constituţional, a fost redefinit cadrul juridic al existenţei minorităţilor în noul regim democratic. Din punct de vedre politic maghiarii din România s-au organizat în cadrul Uniunii Democratice a Maghiarilor din România UDMR, organizaţie reprezentativă, care a participat la toate alegerile, obţinând o importantă reprezentare parlamentară.
• Maghiarii din România şi-au dezvoltat şi creat, după 1989, o importantă reţea de instituţii culturale, de învăţământ şi de informare. Maghiarii dispun de şapte teatre dramatice profesioniste, teatre lirice, teatre de păpuşi, ansambluri artistice. Sunt editate un important număr de ziare şi reviste de informare sau de cultură, la fel cum există un important număr de edituri ce editează carte în limba maghiară. Învăţământul în limba maghiară cunoaşte de asemenea o largă reţea de grădiniţe, şcoli, licee cu predare exclusiv în limba maghiară sau secţii şi clase în licee româneşti. Învăţământul superior are un important număr de specializări în limba maghiară la Universitatea Babeş-Bolyai” din Cluj, la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş, Academia de Artă Teatrală din Tg. Mureş, ca şi la numeroase universităţi şi colegii private din Cluj, Tg. Mureş, Oradea, Gheorgheni, Miercurea Ciuc.

http://mereualaturi.ethnicmarket.ro

Într-o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Victoria  de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.

Angajarea  lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari. În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.

„Basarab, voievodul nostru transalpin”

În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, woyuodam nostrum Transalpinum („Basarab, voievodul nostru transalpin”). Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.

De asemenea, voievodul român nu şi-a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s-a transformat, pe măsura trecerii timpului, într-o tensiune din ce în ce mai evidentă.

Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman

În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr-o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.

Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.

Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s-a dezorganizat, iar Serbia s-a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s-au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.

La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a-şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr-o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.

Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.
Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate:„regele şi-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”. În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l-a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.

9 – 12 noiembrie 1330

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.
Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. […] S-a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”
Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut.

În urmă cu un secol, la Petrograd se încheiau evenimentele care aveau să fie cunoscute drept Revoluția din Octombrie. În urma acesteia regimul țarist din Rusia a fost răsturnat, iar bolșevicii au preluat puterea. Revoluția a fost în realitate o lovitură de stat și a reprezentat momentul fondator al unui regim totalitar. Acesta avea să se răspândească după al Doilea Război Mondial în toată Europa de est, în urma ocupării acestor state de către trupele armatei roșii aflate în drum spre Berlin, potrivit editiadedimineata.ro

Puține evenimente au avut un impact atât tragic asupra cursului istoriei, precum Revoluția bolșevică. De asemenea, puține evenimente istorice au fost atât de distorsionate de mituri precum cele petrecute la Petrograd în urmă cu 100 de ani. Imaginea revoltei bolșevice ca o luptă eroică a maselor s-a datorat în realitate aparatului de propagandă sovietic și nu realităților istorice.

Cursul istoriei secolului al XX-lea ar fi fost cu siguranță altul dacă forțele comuniste nu ar fi preluat puterea. Însă, trupele lui Lenin au triumfat, țarul Nicolae al II-lea a fost executat împreuna cu toată familia sa și au urmat 74 de ani de „dictatură a proletariatului”, cea mai neagră perioadă din istoria Europei.

Europa sub cortina de fier

Utopia regimului de inspirație marxistă a început cu Lenin și cu Revoluția din Octombrie, a continuat cu crime în masă, deportări, persecuții și a culminat cu Marea Teroare a lui Stalin din anii ’30. Doar între 1922 și 1953, în Uniunea Sovietică au pierit între 40 și 62 de milioane de oameni, o cifră uriașă dacă o raportăm la ororile produse de Germania Nazistă a lui Hitler. După al Doilea Război Mondial, revoluția a fost „exportată” cu succes și în statele est-europene, Uniunea Sovietică stabilindu-și aici sferele de influență. Acest lucru l-a determinat pe Churchill să enunțe celebrul discurs al cortinei de fier la Universitatea Fulton, Missouri, în 5 martie 1946, acesta precizând că „de la Stettin în Baltica, până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele acestor linii se găsesc toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste ilustre oraşe, cu populaţiile lor, se găsesc în ceea ce trebuie să denumesc sfera sovietică, şi toate sunt supuse de o manieră sau alta, nu numai influenţei sovietic ci și unui control foarte strâns şi, în unele cazuri, crescând al Moscovei„.

Fiecare regim comunist din Europa de est a încercat să emuleze ulterior cât mai mult Uniunea Sovietică, crimele lui Stalin găsindu-și ecou și în țări precum Ungaria, Polonia, Bulgaria sau România.
Cicatricile unui regim totalitar

În România interbelică comuniștii reprezentau o cruntă minoritate (aproximativ 1000 de persoane în toată țara). Mai mult decât atât, aceștia erau priviți ca agenți ai Moscovei, deoarece foarte puțini erau etnici români, aceștia promovând și o agendă care era în contradicție cu aspirațiile naționale, lipsindu-le practic o bază de masă solidă în rândul populației. Dincolo de toate ei erau totali devotați Kremlinului și Cominternului (organizația fondată de Lenin în 1919 care avea ca scop răspândirea comunismului în lume). Acapararea puterii de către comuniști s-a produs gradual și a fost susținută de trupele sovietice „eliberatoare” ajunse în țară. Au urmat persecuțiile în rândul elitelor partidelor istorice și ale intelectualității dizidente. Liderii comuniști au rescris de fiecare dată istoria partidului (ca în celebra lucrare a lui George Orwell, 1984), astfel încât să își poată legitima propriile acțiuni.

Nimeni nu a scăpat represiunii care avea loc atât în rândul populației cât și în interiorul partidului. Valuri succesive de epurări erau comandate pentru a menține coeziunea partidului, pentru a acumula putere în interiorul lui și pentru a oferi o imagine în oglindă față de evenimentele care aveau loc simultan la Moscova. Obsesia pentru controlul absolut al vieții private a dat naștere poliției politice care era aservită unicului partid conducător. Închisorile erau un alt mijloc prin care partidul își menținea dominația absolută, aici găsindu-și sfârșitul majoritatea elitei politice anterioare, dar și dizidenți din rândurile intelectualilor, studenților, sau pur și simplu ale populației de rând.

Atmosfera de teroare și suspiciune generalizată a domnit până în 1989, atunci când regimurile comuniste au cunoscut sfârșitul în toată Europa de Est. În România, elita conducătoare care a urmat a venit în mare parte tot din rândurile fostului partid unic, aceștia neînțelegând faptul că regimul comunist murea cu totul și nu doar o formă a sa. Frontul Salvării Naționale, din care s-au desprins ulterior diverse formațiuni politice aflate și astăzi pe scena politică românească, moștenise reminescențele Partidului Comunist, iar evoluțiile ulterioare au demonstrat acest lucru.

În România, regimul comunist a fost lipsit de legitimitate încă de la început, partidul unic venind la putere pe cale violentă, menținându-se la putere prin violență, și sfârșind în mod inevitabil tot prin violență în decembrie 1989.

Voi explica aici de ce, regalist declarat fiind, sunt contra realizării unui referendum pentru monarhie constituţională în România. Menţionez clar că sunt pentru monarhie constituţională în ţara mea.

Însă nu oricum.

Eu cred că noi, românii, nu trebuie să trecem printr-un alt referendum, să fim întrebaţi dacă suntem de acord sau nu ca România să redevină monarhie constituţională. Un asemenea referendum ar însemna o nouă violare a istoriei noastre, după raptul de la 30 decembrie 1947, când Majestatea Sa Regele Mihai I a fost obligat, sub presiunea militaro – diplomatică îndelungată a Uniunii Sovietice, să abdice.

Românii nu trebuie să se exprime prin vot la referendum pe această temă. I-a chestionat cineva printr-un referendum atunci când Regatul României a devenit oribila Republică Populară Română? Nici vorbă de aşa ceva…

Monarhia a fost abolită în România de o putere străină ostilă ţării noastre, sub ocupaţia acelei ţări. România de jure este şi azi monarhie constituţională şi trebuie, pentru revenirea ţării la normal, să redevină monarhie constituţională, pe Constituţia de la 1923, fără nici un referendum, fără vreo adunare constituantă.

Un legislativ al unei clasei politice responsabile ar trebui să se întrunească în sesiune extraordinară şi să decidă adoptarea Constituţiei de la 1923 a României interbelice, nu să se întrunească în adunare constituantă şi să plămădească o constituţie monarhică pocită, după interesele mărunte ale politicienilor români de azi.

Sunt absolut convins că această mutilare aparent monarhic-constituţională ar duce la transformarea monarhului într-o marionetă a actualului sistem ticăloşit. Sunt de asemenea sigur că opţiunea actualului sistem politic ar fi aducerea pe Tronul României, dacă un referendum reuşeşte, a Margaretei, cu Radu Duda prinţ consort. Atunci să te ţii monarhie constituţională de caricatură! Câţi monarhişti veritabili îşi doresc o asemenea soluţie? Prea puţini, sunt sigur.

Pe de altă parte, cei care vorbesc acum despre un referendum, chiar dacă nu-şi dau seama, fac în continuare jocul aceleiaşi puteri străine care a abolit monarhia, la fel de ostile şi astăzi, ca şi acum aproape 69 de ani, chiar dacă numele ei este schimbat în Federaţia Rusă.

Probabil că la Moscova ar fi o mulţime de aparatcici ai lui Vova Putin care ar ciocni de bucurie ţoiuri de votcă şi ar lichida platouri cu icre negre şi fructe de mare, dacă România ar anunţa un astfel de referendum prostesc. Să ne amintim că Portugalia a făcut un astfel de referendum şi astfel şansele acestei ţări de a redeveni monarhie au fost ruinate pentru mult timp.

Să nu uităm însă că, spre deosebire de Casa de Braganza, Casa Regală a României, fondată de Regele Carol I, a fost mult mai responsabilă şi ţara a cunoscut, ca monarhie constituţională, o serie de realizări fără precedent: reunirea într-un singur stat, modernizarea accelerată a sistemului politic, a economiei, sistemului social, avansul culturii, pe când dinastia Braganza a adus numai nenorociri Portugaliei.

Scopul celor care încearcă acum şi un astfel de scenariu de referendum şi ştiu ce urmăresc (nu cel al naivilor monarhişti, care s-au raliat ideii) este ruinarea pentru întotdeauna a şanselor ca vreodată o monarhie constituţională veritabilă să revină, ca sistem de guvernare, în ţara noastră.

Marea majoritate a românilor, inclusiv cei care acum doresc ca România să redevină monarhie constituţională, nu ştiu ce a reprezentat in istoria noastră acest sistem de guvernare. Dacă operaţiunea complicată şi sofisticată de pregătire a referendumului ar începe, imediat vuvuzelele s-ar porni să intoxice, pe toate tonurile, aruncând fluvii de noroi în capul Casei Regale de România.

A, dacă vreodată, după revenirea fără referendum la monarhie constituţională, aşa cum este normal, făcând drumul invers de la raptul sovietic din 30 decembrie 1947, se va pune cândva, într-un viitor nebulos astăzi, problema dacă românii îşi doresc ca ţara să fie monarhie sau republică, putem discuta, dar nu în orice condiţii.

Nu „pac la războiu’”, de pe o zi pe alta, ci după o îndelungă şi chibzuită pregătire, fără mase de manevră mancurtizate, care şi-au uitat istoria, fără exerciţii de ură publică, fără instigări, fără „nu ne vindem ţara”, fără „ăla care a plecat cu un tren de aur”, fără „Regele slugă la ruşi”, ori regele care a fost sinecuristul comuniştilor şi orice alt fel de intoxicare din aceasta mârşavă.

Dar acesta este deja un alt viitor, nebulos, improbabil şi discutabil. Acum, peste o zi, o lună, un an sau un deceniu, România trebuie să redevină monarhie constituţională, pentru că nu are nici un fel de tradiţie democratică republicană.

Florin Budescu

Cele mai cunoscute nume de geto-daci păstrate sunt cele ale zeităţilor şi regilor din perioada antică. Numele conducătorilor geţi, menţionaţi potrivit izvoarelor istorice şi literare sunt următoarele: Charnabon, Rex Histrianorum (conducătorul Histriei), Cothelas, Dual, Rhemaxos, Moskon, Dromichaetes, Zalmodegicus, Rubobostes, Oroles, Dicomes, Rholes, Dapyx, Cotiso, Zyraxes, Burebista, Deceneu, Comosicus, Scorilo, Coson, Duras, Decebal.

Mai sunt menţionaţi şi regele scit Spargapeithes, şi conducătorul costobocilor Pieporus, dar şi conducătorii Daciei după războaiele daco-romane: Regalianus, Tarbus, Thiamarkos. Cel mai vechi nume al unui rege din Dacia, Charnabon, a fost menţionat de dramaturgul atenian Sofocle (497 – 405 î.Hr.), într-un fragment păstrat din tragedia Triptoleum: „Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”, scria atenianul.

Dintre zeităţile dacilor, cea mai frecvent menţionată de autorii antici a fost Zamolxis. „Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo”, afirma Strabon, un mare istoric al Antichităţii.

Gebeleizis (Nebeleizis) a fost menţionat de asemenea, de mai mulţi autori antici, ca zeul cerului furtunos al dacilor. Sunt frecvente şi menţiunile zeităţii Bendis, dar şi ai marilor preoţi Deceneu, Zeuta, Derzelas, Dabatopeios şi a cavalerului trac Heros.

Geta şi Davos, numele date sclavilor daciPotrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, un nume comun la geţi, regăsit în operele anticilor greci şi latini era Daos (Davos sau Davus). „Vorbind despre daci, Strabon ne spune: „

A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime Daoi. De aici şi numele de sclavi Geta şi Davos, obişnuit la antici.

Tiberiu

În aceste zile se împlinesc 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, loc de ultimă suflare pentru peste 100.000 de soldaţi români. Personal, de acest eveniment m-am lovit încă din copilărie. Bunicul meu a fost luat prizonier atunci, iar pentru următorii şase ani a rămas „oaspetele“ URSS-ului şi un vizitator tenace al Siberiei.

Au trecut 75 de ani, timp în care, se pare, nu există nimic acolo care să amintească măcar de soldaţii români morţi, răniţi şi dispăruţi, o troiţă sau o cruce, că de un cimitir al lor nici nu se pune problema, uitarea şi praful fiindu-le pînă acum, poate, alinare. Trist este faptul că ei, cei morţi acolo, nu s-au dus să lupte de dragul turismului tocmai pe meleagurile Rusiei, au fost transportaţi acolo de către un Stat, un stat român. Nu contează ce şi cine a semnat ca ei să treacă Prutul şi Nistrul după aceea, contează că ei au fost şi sînt ai noştri, soldaţii României. Ei nu au nici o vină că pe 23 august am luptat alături de sovietici împotriva foştilor aliaţi, ei aveau şi chiar au nevoie de o minimă recunoştinţă, de un onor militar, chiar dacă acum relaţia pe care acelaşi Stat român o are cu moştenitoarea URSS, Rusia, nu trece printr-o perioadă bună. Soldatul român, acolo unde el a fost trimis, fie în est, fie în vest, fie în sud sau în văzduh, are dreptul istoric de a fi onorat de către cei care trăiesc poate chiar datorită sacrificiului său.

Cum am spus, se împlinesc 75 de ani de cînd 150.000 de soldaţi ai armatei române şi 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară au murit într-o operaţiune care a constituit cea mai sîngeroasă bătălie din istoria românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Nu am văzut mai nimic pe nicăieri, politicienii români se cam feresc să pomenească, iar militarii activi, ăia cu stele mari pe umeri, nu prea au timp de astfel de „nimicuri”.

Din fericire, însă, o mînă de oameni, unii chiar participanţi la memorabila bătălie, au mers duminică, 29 octombrie a.c, la Mînăstirea Comana unde, după intonarea Imnului Naţional, s-au rugat pentru sufletele celor morţi atunci. Cu mici excepţii, cei prezenţi acolo însumau lejer două milenii, iar cel care a făcut ca acest eveniment să fie posibil, generalul Radu Teodoru, se apropie el însuşi de vîrsta rotundă a unui veac. Oare atît de ocupaţi şi trişti am ajuns, noi, românii, ca să nu oferim măcar un gînd bun celor care au murit acolo? Oare am ajuns să fim atît de laşi încît să-i uităm tocmai pe aceia care s-au jerfit pentru această ţară, ei neavînd absolut nici un fel de vină că politica a ajuns la concluzia că, pentru binele lor şi al ţării, e bine să întoarcă armele? Cum am putea să ne iertăm acest păcat, de a rămîne impasibili la moartea lor? Patriotismul românesc s-a defectat cumva, îi uităm pe cei care au plătit cu viaţa pentru ca acest pămînt să rămînă al românilor, dar FALSI patrioţii bat un tînăr sirian care lucra la o shaormerie. Asistăm IMPASIBILI cum politicienii români rup ţara în felii, cum istoria noastră este alungată din şcoli si sărăcia spirituala si materiala ia în stăpînire aceste meleaguri, dar ne postăm pe plaje să respingem musulmanii care, alungaţi din ţara lor, vor un trai mai bun în… Germania.

Am să revin la bunicul meu, plecat dintre noi în 1993. L-am întrebat de multe ori cum a fost acolo, în Siberia, din ’42 pînă în ’48. Niciodată nu a vrut să vorbească despre asta. Cu două excepţii, însă. Una, în care mi-a spus că a mers 6.000 de km în interiorul Rusiei şi nu a găsit absolut nimic care să se aplice la noi, ceva inovativ, ceva care să ajute la progresul tehnic al gospodăriei. Iar a doua excepţie a fost răspunsul la întrebarea mea dacă îi urăşte pe ruşi pentru că l-au ţinut în prizonierat atîţia ani, răspus care m-a făcut să îl respect mai mult şi să fiu mîndru că îi sînt nepot: „cînd am căzut prizonier, noi eram la ei în casă, noi eram invadatorii! De ce să îi urăsc? Dacă ei veneau peste noi, ca invadatori, atunci da, îi uram. Problema e că ei au venit la noi, dar după ce am fost aliaţi, şi nu au fost prietenoşi deloc, dacă e să ne amintim perioada Kominternului”.

Dar peste toate acestea, acei soldaţi morţi la Cotul Donului merită o minimă atenţie din partea Statului care i-a trimis acolo, o troiţă, o cruce, un cimitir, un monument al lor, dar, mai presus de toate, o rugăciune din partea fiecărui român.

Tano

Liberalii doljeni certandu-se (banda Neamţu si banda Tătărescu Nolică sunt la cutite) si neputandu-se intelege asupra numirii unui prefect, prefectura judetului e girata din octombrie de Victor Deleanu, director in Ministerul de Interne, prin delegatie. Deleanu n-a inventat praful de pusca, dar e unul din rarii nostri functionari de o cinste desavarsita si nepusa la indoiala. Aseara am luat masa cu dansul si mi-a povestit lucruri de necrezut asupra gestiunii ultimului prefect P. Garboviceanu. Gainarul s-a urcat la rangul de bandit.
Toate fondurile judetului au fost irosite si impartite intre partizanii politici si escrocii care misunau de dimineata pana seara la prefectura. Nu numai ca s-au cheltuit toate sumele incrise in buget fara sa se faca o lucrare, fara sa se asterne o piatra pe sosele (pe soseaua Calafatului, circulatia automobilelor si autobuzelor a trebuit sa fie intrerupta din cauza namoalelor si fagasurilor din preajma podului Jitianu), dar judetul a mai ramas deschis cu vreo 10 milioane. Inginerul Lăpădăianu, un pungas pe care Deleanu 1-a suspendat si 1-a pus sub ancheta, nu poate justifica 5 700 000 lei, pe care i-a ridicat, fara nici un control! Si totusi, banditul a indraznit sa spuna ca nu i se dau parale la timp, in fata unei inspectii prin care se constata cã dispensarul de la Terpezita se cladea cu caramizi nearse care se firimitau in mana, cu toate ca devizul prevazuse caramida presata!

La acelasi dispensar se intrebuinta pentru var si beton, pamant plin de gunoaie si de radacini, in loc de nisip. Pentru reparatii de biserici s-au cheltuit 9 milioane, din care 8 au mers in buzunarele popilor inscrisi in partid si s-au impartit cu prefectul. Senatorii si deputatii guvernamentali, toti banditi, s-au sculat impotriva lui Deleanu si s-au facut aparatorii pungasilor, tovarasi cu ei. Unul din ei, Al. Iliescu, a obtinut un izlaz pentru locuitorii din Macesu, apoi si-a insusit jumatate din pamântul obtinut. Altul, Valerianu, de la Maglavit, a pus stapanire pe izlazuri in intindere de 800 pogoane, le-a dat in dijma satenilor pentru porumb si beneficiaza de jumatate recolta. Locuitorii din Ghighera cladind o biserica cu fonduri adunate de ei, Iliescul mai sus pomenit a stors o suma de la prefectura din care si-a insusit 30 000 lei pe care apoi i-a donat bisericii, cerand in schimb sa fie trecut ca ctitor si zugravit impreuna cu familia sa pe peretii bisericii, ceea ce s-a si facut. Primarul din Calafat fura ca in codru; Deleanu a cerut anumite dosare de la primaria lui, dar inainte sa soseasca dosarele a fost chemat la telefon de ministrul Luca care l-a rugat s-o lase mai moale, si in tot cazul sa lase pe primarul Calafatului in pace. Dl primar e intr-adevar omul lui Stoiculescu, deputat, si cel mai mare gheseftar din regiunea portului dunarean. Ar trebui sa scriu un volum ca sa povestesc tot ce mi-a spus Deleanu despre afacerea uzinei electrice din Craiova, despre cate pun zilnic la cale Negrescu (Noaţă) primarul orasului, Nolică Tătărescu, Popescu-Dolj, Marinescu, LF. Popescu toti parlamentari liberali, si cati altii. Sunt convins ca ceea ce se petrece in Dolj, se petrece in fiecare judet din tara. Iata unde ne-a dus democratia, regimul electoral parlamentar si politica de partid. Ma intreb daca aceasta cangrenã se va mai putea curata; in nici un caz cred eu fara varsare de sange.

Tot Deleanu mi-a afirmat ca Guţă Tătărescu ar fi cumparat in dosul casei pe care a ridicat-o in str. Polona si despre care s-a vorbit atat doua terenuri din parcelarea Callimachi (o strada noua porneste din coltul casei lui Tătărescu si iese in Armas). Pe un teren a dat 1 600 000 lei, pe celalalt 1 400 000. Am pus sa se faca cercetari, caci de o fi adevarat, e „lata rau”, vorba lui Victor Antonescu.

Raul Sebastian Baz