Istorie

Maghiarii reprezintă cea mai numeroasă minoritate etnică din România. La recensământul populației din 2011 au fost înregistrați în România 1.227.623 etnici maghiari, reprezentând 6,1% din populația țării.

• Ungurii sau maghiarii au intrat în istoria Europei în jurul anilor 900 ai erei creştine, ca unul din popoarele migratoare de origine fino-ugrică pe care marile migraţii le-au împins dinspre stepele asiatice spre vestul Europei. În anii 895-896 ei se deplasează spre vest trecând Carpaţii şi „descălecând” în Pannonia. Obişnuiţi de secole cu creşterea animalelor, au preferat şesul panonic pentru modul lor de viaţă. Organizaţi în triburi, având un mod de viaţă specific populaţiilor de păstori migratori, ungurii au găsit în Pannonia populaţii diverse, resturi de populaţie romanizată, slavi, bulgari şi germanici.
• În cursul secolului X, începe un proces lent de sedentarizare şi de transformare a unui mod de viaţă războinic şi păstoresc. În anul 1000 se vor creştina în rit occidental, sub unul dintre conducătorii lor numit Vajk, care devine astfel primul rege creştin, Stefan, devenit mai târziu prin canonizare, sf. Stefan.
• Organizarea regatului maghiar şi expansiunea teritorială spre est îi pune pe unguri în contact direct cu românii, care trăiau în ducate/voivodate româno-slave în zona Bihorului sau Banatului de mai târziu.
• Avansul spre răsărit i-a făcut să treacă Carpaţii apuseni, pătrunzând în podişul Transilvaniei, care devine astfel „Tara de peste pădure”, Transilvania, Ardeal. Cucerirea teritoriului intracarpatic se realizează lent pe etape succesive în secolele XI-XIII.
• Într-o primă fază, sub regele Ştefan cel Sfânt, este cucerit teritoriul dintre Tisa – Dunăre şi Mureş, Crişana, Sătmarul. În secolul XII, cucerirea continuă, iar teritoriul intracarpatic este transformat într-un principat, apoi într-un voivodat, formă tradiţională româno-slavă, după modelul instituţiei româneşti. Spre a consolida stăpânirea noului teritoriu, regalitatea maghiară se sprijină pe populaţii precum secuii şi pecenegii. Secuii sunt folosiţi mereu ca avangardă a înaintării spre est, unde au şi fost instalaţi spre a apăra trecătorile Carpaţilor orientali de ultimii migratori. Regii maghiari au adus şi alte populaţii, saşii şi cavalerii teutoni, pe care i-a aşezat în sudul Transilvaniei şi în Tara Bârsei.
• Dacă la începuturile evului mediu, românii au intrat şi ei în structurile politice a voivodatului, în timp se produce un fenomen de marginalizare a acestora, iar în urma răscoalei de la 1514, nobilimea, preponderent maghiară, saşii şi secuii, realizează bazele unei societăţi tripartite care îi exclude pe români, ca şi componentă etnică din sistemul juridic al voivodatului transilvan.
• Urmare a înfrângerii de la Mohacs la 1526, regatul Ungariei este cucerit de turci şi transformat în paşalâc, iar Transilvania se transformă în principat autonom sub suzerantitate otomană.
• În secolul al XVI-lea, ca urmare a reformei, cea mai mare parte a maghiarilor transilvani va adopta calvinismul care religie, în timp ce saşii vor adopta luteranismul. Principatul se va organiza la rându-i ca un stat bazat pe uniunea a trei naţiuni şi a patru religii, care-i excludea pe români ca naţiune de la viaţa publică. Aceştia, deşi formau majoritatea aveau un statut de toleraţi şi constituiau o majoritate marginală în cadrul statului. Epoca principatului calvin al Transilvaniei (1541-1689), a reprezentat o perioadă de înflorire a culturii maghiare în Transilvania.
• La sfârşitul secolului al XVII-lea, după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, Transilvania intră în sfera de interes a Habsburgilor, şi este cucerită, devenind provincie în cadrul imperiului.
• Urmează o perioadă de peste un secol şi jumătate din istoria Transilvaniei 1689-1867, când în cadrul imperiului Habsburgic, maghiarii din Transilvania şi-au conservat un statut privilegiat. Prin măsurile lor Habsburgii au căutat însă să ofere mai multe şanse şi celorlalte populaţii care conlocuiau în Transilvania, jucând oarecum rolul de arbitri între interesele deseori opuse ale naţiunilor care conlocuiau pe acest teritoriu.
• Evoluţia demografică a popoarelor care locuiau în Transilvania păstrează relativ aceiaşi proporţie şi în secolul XVIII. Astfel, conscripţia realizată la 1773 de înaltul comandament al Transilvaniei sub feldmareşalul J.Fr. Preiss, românii reprezentau 63,5%, iar maghiarii, saşii şi secuii cealaltă treime.
• Ultimele decenii ale secolului XIX, sunt caracterizate de o importantă dezvoltare economică şi culturală a Transilvaniei în cadrul Ungariei, dar şi printr-o politică de maghiarizare a nemaghiarilor. La 1910, recensămintele maghiare constată un număr sporit de maghiari, 31,6%, faţă de un număr scăzut de germani, 10,7%, şi un număr relativ stabil de români, 53,7%.
• Sfârşitul primului război mondial aduce destrămarea monarhiei austro-ungare. Românii din fosta monarhie îşi proclamă la 1 decembrie 1918, hotărârea de unire cu România. Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 şi tratatul semnat la Trianon, la 4 iunie 1920, au consacrat din punct de vedere al dreptului internaţional unirea Transilvaniei cu România. Maghiarii au devenit aşadar, o minoritate în noul stat român. Conform recensământului din 1930 existau în România mare un procent de 24,4% maghiari. Din punct de vedere a repartiţiei geografice, populaţia maghiară era majoritară în judeţele din centrul ţării, Harghita, Covasna, şi aveau procente semnificative în judeţe precum Mureş, Satu Mare, Bihor, Sălaj, Cluj, Arad, Maramureş, Braşov, Timiş.
• În condiţiile în care devin o minoritate, o parte a maghiarilor din România a plecat în Ungaria, sau o altă parte a emigrat în America. Marea majoritate a maghiarilor din România s-a adaptat însă la noul statut, continuând să-şi ducă viaţa economică, culturală şi politică în cadrul noii patrii. Politic, maghiarii au constituit partide şi grupări politice care să le apere interesele.
• În ianuarie 1921 s-a constituit Uniunea Maghiară, organizaţie care urmărea să apere interesele maghiarilor ca urmare a exproprierilor impuse de reforma agrară. O serie de elemente radicale au organizat Partidul popular Maghiar, dar cele două organizaţii au fuzionat din nou sub denumirea de Uniunea Maghiară. În 1922 s-a constituit Partidul Maghiar, ce reclama prin programul său autonomia teritori-ală şi autonomie administrativă cât mai largă. În anul 1934, s-a organizat Madosz-ul, o grupare politică de inspiraţie comunistă.
• În România interbelică maghiarii din România dezvoltă o largă reţea de instituţii culturale, şcoli, teatre, societăţi de lectură, şi un important număr de publicaţii, ziare şi reviste culturale. Se dezvoltă acum o literatură maghiară transilvană.
• Al doilea război mondial tulbură din nou lucrurile şi politica revizionistă a Germaniei şi Ungariei face ca partea de nord a Transilvaniei să fie cedată Ungariei în urma arbitrajului de la Viena, în 1940.
• După al doilea război mondial, Transilvania de nord revine din nou României. Dar în scurt timp se instaurează în România ca şi în Ungaria regimul comunist. În regimul comunist, datorită unei importante prezenţe a maghiarilor în rândurile partidului comunist din România, maghiarii beneficiază de o serie de facilităţi. Astfel se creează Regiunea Mureş Autonomă Maghiară.
• Reforma administrativă din 1968 a condus la desfiinţarea regiunii autonome, dar instituţiile şcolare şi culturale ale maghiarilor din România au continuat să se dezvolte. Comunismul a redus în mod semnificativ posibilităţile de exprimare a maghiarilor, ca şi a populaţiei majoritare de altfel. Comunitatea maghiară a căutat să-şi conserve identitate, faţă de politica de „omogenizare” socialistă dusă de partidul comunist, cu deosebire în ultimele două decenii ale comunismului. Cu toate aceste persecuţii, maghiarii din România beneficiază de o reprezentare proporţională în instituţiile statului comunist, şi îşi conservă, chiar sub control ideologic instituţii culturale şi instituţii şcolare importante.
• După ce revoluţia din 1989 a pus capăt regimului comunist, maghiarii au căutat să se adapteze la o nouă viaţă în cadrul unei Românii democratice. N-au lipsit situaţiile dificile între minoritatea maghiară şi români, datorită escaladării conflictelor interetnice, cum a fost cel din 1991 de la Tg. Mureş. Din punct de vedere constituţional, a fost redefinit cadrul juridic al existenţei minorităţilor în noul regim democratic. Din punct de vedre politic maghiarii din România s-au organizat în cadrul Uniunii Democratice a Maghiarilor din România UDMR, organizaţie reprezentativă, care a participat la toate alegerile, obţinând o importantă reprezentare parlamentară.
• Maghiarii din România şi-au dezvoltat şi creat, după 1989, o importantă reţea de instituţii culturale, de învăţământ şi de informare. Maghiarii dispun de şapte teatre dramatice profesioniste, teatre lirice, teatre de păpuşi, ansambluri artistice. Sunt editate un important număr de ziare şi reviste de informare sau de cultură, la fel cum există un important număr de edituri ce editează carte în limba maghiară. Învăţământul în limba maghiară cunoaşte de asemenea o largă reţea de grădiniţe, şcoli, licee cu predare exclusiv în limba maghiară sau secţii şi clase în licee româneşti. Învăţământul superior are un important număr de specializări în limba maghiară la Universitatea Babeş-Bolyai” din Cluj, la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş, Academia de Artă Teatrală din Tg. Mureş, ca şi la numeroase universităţi şi colegii private din Cluj, Tg. Mureş, Oradea, Gheorgheni, Miercurea Ciuc.

http://mereualaturi.ethnicmarket.ro

Într-o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Victoria  de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.

Angajarea  lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari. În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.

„Basarab, voievodul nostru transalpin”

În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, woyuodam nostrum Transalpinum („Basarab, voievodul nostru transalpin”). Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.

De asemenea, voievodul român nu şi-a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s-a transformat, pe măsura trecerii timpului, într-o tensiune din ce în ce mai evidentă.

Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman

În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr-o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.

Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.

Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s-a dezorganizat, iar Serbia s-a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s-au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.

La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a-şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr-o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.

Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.
Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate:„regele şi-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”. În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l-a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.

9 – 12 noiembrie 1330

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.
Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. […] S-a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”
Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut.

În urmă cu un secol, la Petrograd se încheiau evenimentele care aveau să fie cunoscute drept Revoluția din Octombrie. În urma acesteia regimul țarist din Rusia a fost răsturnat, iar bolșevicii au preluat puterea. Revoluția a fost în realitate o lovitură de stat și a reprezentat momentul fondator al unui regim totalitar. Acesta avea să se răspândească după al Doilea Război Mondial în toată Europa de est, în urma ocupării acestor state de către trupele armatei roșii aflate în drum spre Berlin, potrivit editiadedimineata.ro

Puține evenimente au avut un impact atât tragic asupra cursului istoriei, precum Revoluția bolșevică. De asemenea, puține evenimente istorice au fost atât de distorsionate de mituri precum cele petrecute la Petrograd în urmă cu 100 de ani. Imaginea revoltei bolșevice ca o luptă eroică a maselor s-a datorat în realitate aparatului de propagandă sovietic și nu realităților istorice.

Cursul istoriei secolului al XX-lea ar fi fost cu siguranță altul dacă forțele comuniste nu ar fi preluat puterea. Însă, trupele lui Lenin au triumfat, țarul Nicolae al II-lea a fost executat împreuna cu toată familia sa și au urmat 74 de ani de „dictatură a proletariatului”, cea mai neagră perioadă din istoria Europei.

Europa sub cortina de fier

Utopia regimului de inspirație marxistă a început cu Lenin și cu Revoluția din Octombrie, a continuat cu crime în masă, deportări, persecuții și a culminat cu Marea Teroare a lui Stalin din anii ’30. Doar între 1922 și 1953, în Uniunea Sovietică au pierit între 40 și 62 de milioane de oameni, o cifră uriașă dacă o raportăm la ororile produse de Germania Nazistă a lui Hitler. După al Doilea Război Mondial, revoluția a fost „exportată” cu succes și în statele est-europene, Uniunea Sovietică stabilindu-și aici sferele de influență. Acest lucru l-a determinat pe Churchill să enunțe celebrul discurs al cortinei de fier la Universitatea Fulton, Missouri, în 5 martie 1946, acesta precizând că „de la Stettin în Baltica, până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele acestor linii se găsesc toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste ilustre oraşe, cu populaţiile lor, se găsesc în ceea ce trebuie să denumesc sfera sovietică, şi toate sunt supuse de o manieră sau alta, nu numai influenţei sovietic ci și unui control foarte strâns şi, în unele cazuri, crescând al Moscovei„.

Fiecare regim comunist din Europa de est a încercat să emuleze ulterior cât mai mult Uniunea Sovietică, crimele lui Stalin găsindu-și ecou și în țări precum Ungaria, Polonia, Bulgaria sau România.
Cicatricile unui regim totalitar

În România interbelică comuniștii reprezentau o cruntă minoritate (aproximativ 1000 de persoane în toată țara). Mai mult decât atât, aceștia erau priviți ca agenți ai Moscovei, deoarece foarte puțini erau etnici români, aceștia promovând și o agendă care era în contradicție cu aspirațiile naționale, lipsindu-le practic o bază de masă solidă în rândul populației. Dincolo de toate ei erau totali devotați Kremlinului și Cominternului (organizația fondată de Lenin în 1919 care avea ca scop răspândirea comunismului în lume). Acapararea puterii de către comuniști s-a produs gradual și a fost susținută de trupele sovietice „eliberatoare” ajunse în țară. Au urmat persecuțiile în rândul elitelor partidelor istorice și ale intelectualității dizidente. Liderii comuniști au rescris de fiecare dată istoria partidului (ca în celebra lucrare a lui George Orwell, 1984), astfel încât să își poată legitima propriile acțiuni.

Nimeni nu a scăpat represiunii care avea loc atât în rândul populației cât și în interiorul partidului. Valuri succesive de epurări erau comandate pentru a menține coeziunea partidului, pentru a acumula putere în interiorul lui și pentru a oferi o imagine în oglindă față de evenimentele care aveau loc simultan la Moscova. Obsesia pentru controlul absolut al vieții private a dat naștere poliției politice care era aservită unicului partid conducător. Închisorile erau un alt mijloc prin care partidul își menținea dominația absolută, aici găsindu-și sfârșitul majoritatea elitei politice anterioare, dar și dizidenți din rândurile intelectualilor, studenților, sau pur și simplu ale populației de rând.

Atmosfera de teroare și suspiciune generalizată a domnit până în 1989, atunci când regimurile comuniste au cunoscut sfârșitul în toată Europa de Est. În România, elita conducătoare care a urmat a venit în mare parte tot din rândurile fostului partid unic, aceștia neînțelegând faptul că regimul comunist murea cu totul și nu doar o formă a sa. Frontul Salvării Naționale, din care s-au desprins ulterior diverse formațiuni politice aflate și astăzi pe scena politică românească, moștenise reminescențele Partidului Comunist, iar evoluțiile ulterioare au demonstrat acest lucru.

În România, regimul comunist a fost lipsit de legitimitate încă de la început, partidul unic venind la putere pe cale violentă, menținându-se la putere prin violență, și sfârșind în mod inevitabil tot prin violență în decembrie 1989.

Voi explica aici de ce, regalist declarat fiind, sunt contra realizării unui referendum pentru monarhie constituţională în România. Menţionez clar că sunt pentru monarhie constituţională în ţara mea.

Însă nu oricum.

Eu cred că noi, românii, nu trebuie să trecem printr-un alt referendum, să fim întrebaţi dacă suntem de acord sau nu ca România să redevină monarhie constituţională. Un asemenea referendum ar însemna o nouă violare a istoriei noastre, după raptul de la 30 decembrie 1947, când Majestatea Sa Regele Mihai I a fost obligat, sub presiunea militaro – diplomatică îndelungată a Uniunii Sovietice, să abdice.

Românii nu trebuie să se exprime prin vot la referendum pe această temă. I-a chestionat cineva printr-un referendum atunci când Regatul României a devenit oribila Republică Populară Română? Nici vorbă de aşa ceva…

Monarhia a fost abolită în România de o putere străină ostilă ţării noastre, sub ocupaţia acelei ţări. România de jure este şi azi monarhie constituţională şi trebuie, pentru revenirea ţării la normal, să redevină monarhie constituţională, pe Constituţia de la 1923, fără nici un referendum, fără vreo adunare constituantă.

Un legislativ al unei clasei politice responsabile ar trebui să se întrunească în sesiune extraordinară şi să decidă adoptarea Constituţiei de la 1923 a României interbelice, nu să se întrunească în adunare constituantă şi să plămădească o constituţie monarhică pocită, după interesele mărunte ale politicienilor români de azi.

Sunt absolut convins că această mutilare aparent monarhic-constituţională ar duce la transformarea monarhului într-o marionetă a actualului sistem ticăloşit. Sunt de asemenea sigur că opţiunea actualului sistem politic ar fi aducerea pe Tronul României, dacă un referendum reuşeşte, a Margaretei, cu Radu Duda prinţ consort. Atunci să te ţii monarhie constituţională de caricatură! Câţi monarhişti veritabili îşi doresc o asemenea soluţie? Prea puţini, sunt sigur.

Pe de altă parte, cei care vorbesc acum despre un referendum, chiar dacă nu-şi dau seama, fac în continuare jocul aceleiaşi puteri străine care a abolit monarhia, la fel de ostile şi astăzi, ca şi acum aproape 69 de ani, chiar dacă numele ei este schimbat în Federaţia Rusă.

Probabil că la Moscova ar fi o mulţime de aparatcici ai lui Vova Putin care ar ciocni de bucurie ţoiuri de votcă şi ar lichida platouri cu icre negre şi fructe de mare, dacă România ar anunţa un astfel de referendum prostesc. Să ne amintim că Portugalia a făcut un astfel de referendum şi astfel şansele acestei ţări de a redeveni monarhie au fost ruinate pentru mult timp.

Să nu uităm însă că, spre deosebire de Casa de Braganza, Casa Regală a României, fondată de Regele Carol I, a fost mult mai responsabilă şi ţara a cunoscut, ca monarhie constituţională, o serie de realizări fără precedent: reunirea într-un singur stat, modernizarea accelerată a sistemului politic, a economiei, sistemului social, avansul culturii, pe când dinastia Braganza a adus numai nenorociri Portugaliei.

Scopul celor care încearcă acum şi un astfel de scenariu de referendum şi ştiu ce urmăresc (nu cel al naivilor monarhişti, care s-au raliat ideii) este ruinarea pentru întotdeauna a şanselor ca vreodată o monarhie constituţională veritabilă să revină, ca sistem de guvernare, în ţara noastră.

Marea majoritate a românilor, inclusiv cei care acum doresc ca România să redevină monarhie constituţională, nu ştiu ce a reprezentat in istoria noastră acest sistem de guvernare. Dacă operaţiunea complicată şi sofisticată de pregătire a referendumului ar începe, imediat vuvuzelele s-ar porni să intoxice, pe toate tonurile, aruncând fluvii de noroi în capul Casei Regale de România.

A, dacă vreodată, după revenirea fără referendum la monarhie constituţională, aşa cum este normal, făcând drumul invers de la raptul sovietic din 30 decembrie 1947, se va pune cândva, într-un viitor nebulos astăzi, problema dacă românii îşi doresc ca ţara să fie monarhie sau republică, putem discuta, dar nu în orice condiţii.

Nu „pac la războiu’”, de pe o zi pe alta, ci după o îndelungă şi chibzuită pregătire, fără mase de manevră mancurtizate, care şi-au uitat istoria, fără exerciţii de ură publică, fără instigări, fără „nu ne vindem ţara”, fără „ăla care a plecat cu un tren de aur”, fără „Regele slugă la ruşi”, ori regele care a fost sinecuristul comuniştilor şi orice alt fel de intoxicare din aceasta mârşavă.

Dar acesta este deja un alt viitor, nebulos, improbabil şi discutabil. Acum, peste o zi, o lună, un an sau un deceniu, România trebuie să redevină monarhie constituţională, pentru că nu are nici un fel de tradiţie democratică republicană.

Florin Budescu

Cele mai cunoscute nume de geto-daci păstrate sunt cele ale zeităţilor şi regilor din perioada antică. Numele conducătorilor geţi, menţionaţi potrivit izvoarelor istorice şi literare sunt următoarele: Charnabon, Rex Histrianorum (conducătorul Histriei), Cothelas, Dual, Rhemaxos, Moskon, Dromichaetes, Zalmodegicus, Rubobostes, Oroles, Dicomes, Rholes, Dapyx, Cotiso, Zyraxes, Burebista, Deceneu, Comosicus, Scorilo, Coson, Duras, Decebal.

Mai sunt menţionaţi şi regele scit Spargapeithes, şi conducătorul costobocilor Pieporus, dar şi conducătorii Daciei după războaiele daco-romane: Regalianus, Tarbus, Thiamarkos. Cel mai vechi nume al unui rege din Dacia, Charnabon, a fost menţionat de dramaturgul atenian Sofocle (497 – 405 î.Hr.), într-un fragment păstrat din tragedia Triptoleum: „Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”, scria atenianul.

Dintre zeităţile dacilor, cea mai frecvent menţionată de autorii antici a fost Zamolxis. „Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo”, afirma Strabon, un mare istoric al Antichităţii.

Gebeleizis (Nebeleizis) a fost menţionat de asemenea, de mai mulţi autori antici, ca zeul cerului furtunos al dacilor. Sunt frecvente şi menţiunile zeităţii Bendis, dar şi ai marilor preoţi Deceneu, Zeuta, Derzelas, Dabatopeios şi a cavalerului trac Heros.

Geta şi Davos, numele date sclavilor daciPotrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, un nume comun la geţi, regăsit în operele anticilor greci şi latini era Daos (Davos sau Davus). „Vorbind despre daci, Strabon ne spune: „

A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime Daoi. De aici şi numele de sclavi Geta şi Davos, obişnuit la antici.

Tiberiu

În aceste zile se împlinesc 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, loc de ultimă suflare pentru peste 100.000 de soldaţi români. Personal, de acest eveniment m-am lovit încă din copilărie. Bunicul meu a fost luat prizonier atunci, iar pentru următorii şase ani a rămas „oaspetele“ URSS-ului şi un vizitator tenace al Siberiei.

Au trecut 75 de ani, timp în care, se pare, nu există nimic acolo care să amintească măcar de soldaţii români morţi, răniţi şi dispăruţi, o troiţă sau o cruce, că de un cimitir al lor nici nu se pune problema, uitarea şi praful fiindu-le pînă acum, poate, alinare. Trist este faptul că ei, cei morţi acolo, nu s-au dus să lupte de dragul turismului tocmai pe meleagurile Rusiei, au fost transportaţi acolo de către un Stat, un stat român. Nu contează ce şi cine a semnat ca ei să treacă Prutul şi Nistrul după aceea, contează că ei au fost şi sînt ai noştri, soldaţii României. Ei nu au nici o vină că pe 23 august am luptat alături de sovietici împotriva foştilor aliaţi, ei aveau şi chiar au nevoie de o minimă recunoştinţă, de un onor militar, chiar dacă acum relaţia pe care acelaşi Stat român o are cu moştenitoarea URSS, Rusia, nu trece printr-o perioadă bună. Soldatul român, acolo unde el a fost trimis, fie în est, fie în vest, fie în sud sau în văzduh, are dreptul istoric de a fi onorat de către cei care trăiesc poate chiar datorită sacrificiului său.

Cum am spus, se împlinesc 75 de ani de cînd 150.000 de soldaţi ai armatei române şi 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară au murit într-o operaţiune care a constituit cea mai sîngeroasă bătălie din istoria românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Nu am văzut mai nimic pe nicăieri, politicienii români se cam feresc să pomenească, iar militarii activi, ăia cu stele mari pe umeri, nu prea au timp de astfel de „nimicuri”.

Din fericire, însă, o mînă de oameni, unii chiar participanţi la memorabila bătălie, au mers duminică, 29 octombrie a.c, la Mînăstirea Comana unde, după intonarea Imnului Naţional, s-au rugat pentru sufletele celor morţi atunci. Cu mici excepţii, cei prezenţi acolo însumau lejer două milenii, iar cel care a făcut ca acest eveniment să fie posibil, generalul Radu Teodoru, se apropie el însuşi de vîrsta rotundă a unui veac. Oare atît de ocupaţi şi trişti am ajuns, noi, românii, ca să nu oferim măcar un gînd bun celor care au murit acolo? Oare am ajuns să fim atît de laşi încît să-i uităm tocmai pe aceia care s-au jerfit pentru această ţară, ei neavînd absolut nici un fel de vină că politica a ajuns la concluzia că, pentru binele lor şi al ţării, e bine să întoarcă armele? Cum am putea să ne iertăm acest păcat, de a rămîne impasibili la moartea lor? Patriotismul românesc s-a defectat cumva, îi uităm pe cei care au plătit cu viaţa pentru ca acest pămînt să rămînă al românilor, dar FALSI patrioţii bat un tînăr sirian care lucra la o shaormerie. Asistăm IMPASIBILI cum politicienii români rup ţara în felii, cum istoria noastră este alungată din şcoli si sărăcia spirituala si materiala ia în stăpînire aceste meleaguri, dar ne postăm pe plaje să respingem musulmanii care, alungaţi din ţara lor, vor un trai mai bun în… Germania.

Am să revin la bunicul meu, plecat dintre noi în 1993. L-am întrebat de multe ori cum a fost acolo, în Siberia, din ’42 pînă în ’48. Niciodată nu a vrut să vorbească despre asta. Cu două excepţii, însă. Una, în care mi-a spus că a mers 6.000 de km în interiorul Rusiei şi nu a găsit absolut nimic care să se aplice la noi, ceva inovativ, ceva care să ajute la progresul tehnic al gospodăriei. Iar a doua excepţie a fost răspunsul la întrebarea mea dacă îi urăşte pe ruşi pentru că l-au ţinut în prizonierat atîţia ani, răspus care m-a făcut să îl respect mai mult şi să fiu mîndru că îi sînt nepot: „cînd am căzut prizonier, noi eram la ei în casă, noi eram invadatorii! De ce să îi urăsc? Dacă ei veneau peste noi, ca invadatori, atunci da, îi uram. Problema e că ei au venit la noi, dar după ce am fost aliaţi, şi nu au fost prietenoşi deloc, dacă e să ne amintim perioada Kominternului”.

Dar peste toate acestea, acei soldaţi morţi la Cotul Donului merită o minimă atenţie din partea Statului care i-a trimis acolo, o troiţă, o cruce, un cimitir, un monument al lor, dar, mai presus de toate, o rugăciune din partea fiecărui român.

Tano

Liberalii doljeni certandu-se (banda Neamţu si banda Tătărescu Nolică sunt la cutite) si neputandu-se intelege asupra numirii unui prefect, prefectura judetului e girata din octombrie de Victor Deleanu, director in Ministerul de Interne, prin delegatie. Deleanu n-a inventat praful de pusca, dar e unul din rarii nostri functionari de o cinste desavarsita si nepusa la indoiala. Aseara am luat masa cu dansul si mi-a povestit lucruri de necrezut asupra gestiunii ultimului prefect P. Garboviceanu. Gainarul s-a urcat la rangul de bandit.
Toate fondurile judetului au fost irosite si impartite intre partizanii politici si escrocii care misunau de dimineata pana seara la prefectura. Nu numai ca s-au cheltuit toate sumele incrise in buget fara sa se faca o lucrare, fara sa se asterne o piatra pe sosele (pe soseaua Calafatului, circulatia automobilelor si autobuzelor a trebuit sa fie intrerupta din cauza namoalelor si fagasurilor din preajma podului Jitianu), dar judetul a mai ramas deschis cu vreo 10 milioane. Inginerul Lăpădăianu, un pungas pe care Deleanu 1-a suspendat si 1-a pus sub ancheta, nu poate justifica 5 700 000 lei, pe care i-a ridicat, fara nici un control! Si totusi, banditul a indraznit sa spuna ca nu i se dau parale la timp, in fata unei inspectii prin care se constata cã dispensarul de la Terpezita se cladea cu caramizi nearse care se firimitau in mana, cu toate ca devizul prevazuse caramida presata!

La acelasi dispensar se intrebuinta pentru var si beton, pamant plin de gunoaie si de radacini, in loc de nisip. Pentru reparatii de biserici s-au cheltuit 9 milioane, din care 8 au mers in buzunarele popilor inscrisi in partid si s-au impartit cu prefectul. Senatorii si deputatii guvernamentali, toti banditi, s-au sculat impotriva lui Deleanu si s-au facut aparatorii pungasilor, tovarasi cu ei. Unul din ei, Al. Iliescu, a obtinut un izlaz pentru locuitorii din Macesu, apoi si-a insusit jumatate din pamântul obtinut. Altul, Valerianu, de la Maglavit, a pus stapanire pe izlazuri in intindere de 800 pogoane, le-a dat in dijma satenilor pentru porumb si beneficiaza de jumatate recolta. Locuitorii din Ghighera cladind o biserica cu fonduri adunate de ei, Iliescul mai sus pomenit a stors o suma de la prefectura din care si-a insusit 30 000 lei pe care apoi i-a donat bisericii, cerand in schimb sa fie trecut ca ctitor si zugravit impreuna cu familia sa pe peretii bisericii, ceea ce s-a si facut. Primarul din Calafat fura ca in codru; Deleanu a cerut anumite dosare de la primaria lui, dar inainte sa soseasca dosarele a fost chemat la telefon de ministrul Luca care l-a rugat s-o lase mai moale, si in tot cazul sa lase pe primarul Calafatului in pace. Dl primar e intr-adevar omul lui Stoiculescu, deputat, si cel mai mare gheseftar din regiunea portului dunarean. Ar trebui sa scriu un volum ca sa povestesc tot ce mi-a spus Deleanu despre afacerea uzinei electrice din Craiova, despre cate pun zilnic la cale Negrescu (Noaţă) primarul orasului, Nolică Tătărescu, Popescu-Dolj, Marinescu, LF. Popescu toti parlamentari liberali, si cati altii. Sunt convins ca ceea ce se petrece in Dolj, se petrece in fiecare judet din tara. Iata unde ne-a dus democratia, regimul electoral parlamentar si politica de partid. Ma intreb daca aceasta cangrenã se va mai putea curata; in nici un caz cred eu fara varsare de sange.

Tot Deleanu mi-a afirmat ca Guţă Tătărescu ar fi cumparat in dosul casei pe care a ridicat-o in str. Polona si despre care s-a vorbit atat doua terenuri din parcelarea Callimachi (o strada noua porneste din coltul casei lui Tătărescu si iese in Armas). Pe un teren a dat 1 600 000 lei, pe celalalt 1 400 000. Am pus sa se faca cercetari, caci de o fi adevarat, e „lata rau”, vorba lui Victor Antonescu.

Raul Sebastian Baz

Discuţia despre Rezistenţa Anticomunistă din munţi, din Obsedantul Deceniu (anii 50), a fost resuscitată într-un mod oribil de senatorul PSD Şerban Nicolae. Articolul de mai jos este o prelucrare a unui fragment dintr-o carte în curs de apariţie. Aceasta aparţine jurnalistului şi scriitorului Călin Hentea, colaborator al publicației stareapresei.ro. Este un fragment din volumul „Mereu neștiuta istorie a luptelor românilor”, în curs de apariție în anul Centenarului. Îi dăm cuvântul mai jos scriitorului.

Rezistenţa anticomunistă. Iluzia intervenţiei anglo-americane

Începând din toamna lui 1944 și până la sfârșitul anilor ‘50, mulți români au trăit cu păguboasa iluzie că nu peste multă vreme va începe un nou război. În acesta, anglo-americanii îi vor înfrunta victorioși pe ruși, respingându-i din Balcani. Din această perspectivă, ei trebuiau să fie pregătiți cu arme, muniții și luptători. Gata pentru a da lovituri de gherilă împotriva ocupanților sovietici și a slugilor acestora, comuniștii români.

Puternicele motivații ale acestor luptători din rezistența anticomunistă au fost generate de educația patriotică primită în familie. Nu suportau să vadă „pământul şi legea străbună pângărite de o stăpânire străină, fără Dumnezeu şi lege”. Din profunde convingeri anticomuniste, din disperare față de samavolniciile trupelor de ocupație sovietice și autorităților comuniste, din motive de persecuție religioasă (desființarea cultului greco-catolic la 1 decembrie 1948) sau din constrângere (aflându-se în fața unei iminente arestări, datorită trecutului sau originii sociale).

Rezistenţa anticomunistă. „Bandiţi în slujba imperialiştilor”

„Oricine se putea retrage să lupte în munți. Istoria însă va trebui să se mulţumească cu cei care, buni sau răi, n-au stat cu mâinile în sân, când ţara se scufunda în întuneric şi ruşine”, spunea, în 1991, liderul anti-comunist supraviețuitor al grupului din Făgăraș, Ioan Gavrilă Ogoranu.

Convingeri anticomuniste aveau aproape toți românii, dar puțini aveau tăria să le exprime și să acționeze în consecință. Desigur, a mai existat și categoria supraviețuitorilor, majoritară, a celor care – din oportunism sau instinct de conservare – s-au supus noilor reguli ale comuniștilor. Chiar au colaborat cu aceștia, de frică sau pentru a obține un regim de viață mai bun.

Decenii de-a rândul rezistența anticomunistă din munți a fost fie considerată un subiect tabu, fie a fost expediată de comuniști, din rațiuni propagandistice, sub sintagma „bandiți aflați în slujba imperialiștilor”.

Rezistenţa Anticomunistă. Negaţioniştii de după 1990

Generali de securitate, având un rol sinistru în represiunea anti-comunistă, precum Nicolae Pleșiță sau Neagu Cosma, dar nu numai, au încercat după 1990 să nege, să denatureze sau să trimită în derizoriu mișcarea de rezistență armată anti-comunistă din munți.

Primele formațiuni paramilitare de rezistență anti-sovietică au apărut în Bucovina de Nord, în martie 1944, sub coordonarea Marelui Stat Major, din perspectiva iminentei invazii a teritoriului național de către Armata Roșie.

Era vorba despre românii care se refugiaseră în munți din calea terorii și deportărilor sovietice, pregătindu-și depozite de armament și muniție, dar care au fost apoi urmăriți și lichidați de trupele NKVD.

Rezistenţa Anticomunistă. Eroii din Mişcarea Naţională de Rezistenţă

În mai 1946 a fost arestat, alături de alți generali și ofițeri ai armatei regale, fostul ministru de interne din guvernul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea. Acesta a fost învinuit a fi organizat o „Mișcare Națională de Rezistență” militară a „reacțiunii burghezo-moșierești”, de sorginte „legionaro-fascistă”, având centre în tot teritoriul național (generalul Coroamă la Iași, generalul Dragalina în Transilvania, contraamiralul Măcellariu în Dobrogea sau generalul Avramescu la comanda unei armate pe frontul de Vest).

Această organizație politico-militară, a cărei importanță a fost mult exagerată de comuniști în scop propagandistic și pentru a justifica epurările din armată, avea drept aliați politici alte grupuri de rezistență anticomuniste, precum „Sumanele negre”, „Graiul Sângelui”, „Haiducii lui Avram Iancu”. Acestea includeau fie legionari, fie național-țărăniști.

Doar discuţii de principiu

Scopul Mișcării Naționale de Rezistență era de a trece la acțiune armată în cazul unui conflict dintre aliații anglo-americani și URSS. Dar complotiștii nu au reușit să depășească stadiul unor discuții de principiu înainte de a fi arestați.

Organizația „Graiul sângelui”, care în 1945 avea peste 5.000 de membri (mulți fiind foști ofițeri sau militari combatanți pe frontul de Est, trecuți în rezervă, „deblocați” – cum se spunea) în București și în țară, avea un program politic care-i conferea un profil naționalist, cu accente șovine, drept reacție la participarea masivă a minoritarilor (evrei, unguri, ucrainieni) în comunizarea / sovietizarea României.

În septembrie 1949, Securitatea semnala existența unor „bande teroriste” (care aveau între 10 și 40 de persoane) în zona Craiovei, Brașovului, Ploieștiului, Sucevei, Galațiului, Oradei, Clujului, Timișoarei și Constanței.

Rezistenţa Anticomunistă. Grupul Carpatin de Rezistenţă Naţională Armată

Adică practic în toată țara, ceea ce punea în discuție pretenția regimului Dej că ar deține controlul deplin asupra teritoriului național. O parte dintre acei studenți, militari sau legionari din zona Făgărașului, care scăpaseră de arestările masive din 1948, au format „Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată”, condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Acest grup a reușit să reziste vreme de nouă ani asalturilor Securității, datorită tacticilor de gherilă folosite și mobilității celor douăzeci de tineri luptători.

Mai mult decât atât, procurându-și un șapirograf, grupul a reușit tipărirea și difuzarea a 500 de manifeste împotriva regimului. Povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu – unul din cei doi supraviețuitori ai grupului, care a fost prins abia în 1976 – a stat la baza filmului „Portretul luptătorului la tinerețe”, realizat de Constantin Popescu în 2010.

Legionarii care nu erau legionari, ci oameni recrutaţi din Occident

Nici micile grupuri de legionari recrutați în Occident, antrenați de CIA, în cooperare cu serviciile franceze (în urma înțelegerilor dintre președinții Harry Truman și Vincent Auriol), parașutate în România în perioada 1952-1953, nu au reușit să-și îndeplinească misiunea de a stabili legătura cu centrele de rezistență din țară și de a transmite informații despre situația și mișcările autorităților române și ale unităților Armatei Roșii, deoarece au fost rapid capturate de Securitate.

Istoricul Ilarion Țiu afirmă că așa numitele „bande de legionari”, formate din maximum 10-15 membri, nu s-au remarcat prin fapte deosebite de arme, evitând pe cât posibil conflictele deschise cu forțele mult superioare ale Securității, mărginindu-se să aștepte un utopic război dintre Est și Vest.

Supraviețuirea în libertate a unor asemenea grupuri nu s-a datorat forței combative a luptătorilor, ci mai ales neprofesionalismului cadrelor Securității din primii ani ai puterii populare.

Rezistenţa Anticomunistă şi „deblocaţii”. Alţi eroi. Nicolae Dabija

Mult mai eficace din punct de vedere al combativității și angajării planificate în lupta anticomunistă au fost grupurile de rezistență conduse de ofițeri ai armatei regale, „deblocați” de comuniști în perioada 1946-1947.

Chiar dacă nu au reușit să se reunească sub o comandă centrală și nici nu au beneficiat de sprijin logistic sau politic din străinătate, experiența militară a conducătorilor acestor grupuri, alături de tăria morală și prestigiul în rândul localnicilor, și-au spus cuvântul.

Astfel, chiar și cei ce au încercat minimalizarea și decredibilizarea rezistenței armate anticomunite i-au recunoscut maiorului Nicolae Dabija „rectitudinea exemplară”. Fost ofițer al Armatei Regale, ce luptase împotriva sovieticilor pe Frontul de Est (fiind rănit de două ori și decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”), maiorul Dabija (insolit este faptul că vajnicul luptător antibolșevic și anticomunist era văr cu Gheorghe Gheorghiu-Dej) a fondat în munții Apuseni, „Frontul Apărării Naționale – Corpul de Haiduci”, atacând oficialități comuniste din Teiuș, organizând rezistența armată pe bază de reguli militare.

Rezistenţa Anticomunistă. Cazul Nucşoara

A fost arestat prin trădare pe 22 martie 1949, în urma denunțului unui sătean, printr-un asalt soldat cu grele pierderi din partea trupelor de Securitate, după care a fost executat la Sibiu, împreună cu toți membrii grupului său.

Nucșoara, satul subcarpatic din vecinătatea Câmpulung-Muscelului, reprezintă un punct inconturnabil pe harta istorică a rezistenței anti-comuniste românești. În acest sat, a luat ființă și a funcționat grupul „Haiducii Muscelului”, în fruntea căruia s-a aflat locotenentul Toma Arnăuțoiu și fratele său, Petre, sub comanda colonelului Gheorghe Arsenescu.

Tot în acest sat a trăit Elisabeta Rizea, o țărancă ce s-a opus colectivizării forțate, i-a ajutat pe „Haiducii Muscelului”. Apoi, a îndurat, fără a trăda, schingiurile inumane din beciurile Securității și 12 ani lungi de pușcărie, devenind un simbol al rezistenței anti-comuniste românești.

Rezistenţa Anticomunistă. Grupul Haiducii Muscelului

Grupul „Haiducii Muscelului” s-a remarcat prin longevitatea sa (aproape 10 ani), frații Arnăuțoiu fiind capturați de Securitate doar prin trădare, pe 19 mai 1958, atunci când un așa-zis susținător al acestora le-a turnat un tranchilizant puternic în țuica pe care tot el le-o oferise.

Au fost executați, alături de alți 14 luptători, pe 18 iulie 1959, în Închisoarea Jilava. Filmul „Undeva în Est”, regizat în 1991 de Nicolae Mărgineanu, cu Călin Nemeș, Valentin Voicilă și Maria Ploae, după romanul „Fețele tăcerii” de Augustin Buzura, ilustrează convingător atmosfera și dramele umane consumate în acei ani de rezistență disperată.

Călin Hentea

Luând aminte că mai sunt numai două luni înainte ca România să intre în anul centenarului ce se împlinește de la Marea Unire, Universitatea ‘Andrei Șaguna’ din Constanța (UAȘ) a propus Consiliului Local Municipal și primarului Decebal Făgădău un gest simbolic prin care Dobrogea să marcheze un preludiu al manifestărilor festive ale anului 2017: acordarea denumirii TRIANON parcului de la Casa de Cultură, parc aflat în fața Colegiului Național de Arte ‘Regina Maria’. Acest demers va evidenția rolul crucial pe care Regina Maria, supranumită Regina Marii Uniri, l-a avut în semnarea la Trianon, în 4 iunie 1920, a unui tratat favorabil României, tratatul ce consfințea, după negocieri aprige, Unirea de la 1 Decembrie 1918 a Transilvaniei cu România.

Argumentul principal este reprezentat de faptele istorice: eroismul și spiritul de sacrificiu dovedite de Regina Maria în Primul Război Mondial, intuiția sa care a făcut-o să intervină decisiv în momentele importante ale conflictului, acțiunea diplomatică persuasivă și eficientă, într-o etapă de impas în negocierea ce a precedat semnarea Tratatului de la Trianon, din vara anului 1920.

Concret, în 1919, după mesajele transmise de Ionel Brătianu regelui Ferdinand, potrivit cărora România era prost tratată la negocierile de pace de la Paris, Regina Maria, sub pretextul unei vizite la colegiul Eton, unde studia Nicolae, fiul său, s-a oprit, la 5 martie 1919, la Paris, într-o vizită particulară. Regina Maria era foarte populară la Paris, a fost aplaudată în plenul Academiei Franceze și primită pretutindeni cu entuziasm de francezi, iar vizita sa a schimbat radical atmosfera negocierilor de pace.

Președintele Franței, Raymond Poincaré, a primit-o cu cele mai înalte onoruri militare și i-a acordat Legiunea de Onoare, iar discuțiile cu premierul Georges Clemenceau au fost de o deosebită împortanță pentru cauza României și au produs o puternică impresie asupra acestuia. Ulterior, Clemenceau i-a spus ministrului român în Franța: ‘O regină ca a voastră trebuie primită cu toate onorurile militare, cu mareșalul Foch (comandantul suprem al armatelor aliate) în frunte’.

Ajunsă la Londra, Regina Maria, nepoata Reginei Victoria, a fost întâmpinată de vărul său, Regele George al V-lea, chiar la Gara Victoria. Întâlnirile sale cu premierul David Lloyd George, cu Austen Chamberlain și Winston Churchill i-au dat prilejul unor elocvente și însuflețite pledoarii pentru cauza României, care au fost primite cu înțelegere deosebită. Pe drumul de întoarcere spre țară, regina s-a oprit din nou la Paris, unde a constatat că poziția țării noastre dobândise susținere și sorți de izbândă, și a părăsit în triumf capitala Franței, condusă la gară de un grandios alai, în frunte cu Președintele Poincaré și Mareșalul Foch.

Răsunătorul succes al Reginei Maria în Franța și în Marea Britanie, cele două mari puteri ale Antantei, concretizat în 4 iunie 1920, a fost întărit de alianțe politice balcanice care au dat susținere României. Acestea au fost facilitate prin diplomația de înrudire matrimonială promovată de regina supranumită ‘soacra Balcanilor’, care a dus la căsătoria fiicelor sale cu regii Spaniei și Greciei și a prințului moștenitor Carol cu principesa Elena a Greciei.

Aspectele istorice invocate și multe altele au fost expuse în lucrarea ‘Maria — Regina Marii Uniri’, editată de Universitatea ‘Andrei Șaguna’ și Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în anul 2013, la împlinirea a 75 de ani de la trecerea în lumea arhanghelilor neamului a Alteței Sale Regale Maria de România, cu acest prilej fiind emisă și medalia omagială ce poartă chipul reginei.

Denumirea TRIANON acordată parcului ar sublinia și legătura, prea puțin cunoscută sau conștientizată de contemporani, dintre cele două provincii istorice ale României Mari, Transilvania și Dobrogea, populația românească din Dobrogea fiind puternic reprezentată de urmașii mocanilor transilvăneni, a căror stabilire pe aceste meleaguri a fost favorizată de transhumanță.

Argumentul care justifică acordarea numelui TRIANON acestui parc, și nu altora aflate în Constanța, este vecinătatea Colegiului Național de Arte ‘Regina Maria’.

Este important să precizăm că acordarea numelui TRIANON unui parc va reprezenta o premieră, întrucât, din documentarea realizată de noi, a rezultat că, în mod inexplicabil, între toate denumirile de străzi, parcuri și alte obiective urbanistice din România, nu există această denumire. Există doar un hotel și un restaurant în capitală, ce poartă acest nume, precum și ruinele unui palat din Florești, județul Prahova.

Aprobarea autorităților locale pentru acest demers ar deschide calea pentru denumirea și a celorlalte parcuri cărora le lipsesc numele, fiind cunoscute după obiectivele din împrejurimi, spre exemplu parcul gării sau parcul teatrului.

Inițiativei Universității ‘Andrei Șaguna’ de a acorda parcului de la Casa de Cultură numele TRIANON i s-au alăturat Colegiul Național de Arte ‘Regina Maria’, direct interesat prin numele ilustru pe care îl poartă, și Liceul Tehnologic de Electrotehnică și Telecomunicații, situat în vecinătate, iar, împreună, cele trei instituții de învățământ ar fi onorate să preia în custodie parcul, pentru a-l îngriji cu responsabilitate. De câțiva ani, universitatea și cele două licee au organizat aici, cu diverse ocazii, acțiuni de igienizare și de plantare de copaci, pe care doresc să le continue.

Odată cu această solicitare, UAȘ a depus și o primă listă de semnături ale celor ce susțin inițiativa, cu precizarea că acțiunea de strângere de adeziuni continuă și va avea ca rezultat depunerea ulterioară a altor liste.

Petiția adresată CLM și Primarului Constanței a fost depusă astăzi, 31 octombrie 2017, la numai două zile de la împlinirea a 142 de ani de la nașterea Reginei Marii Uniri.

A.Ș

Evoluția societății a cunoscut în drumul său atât urcușuri, cât și coborâșuri. Pentru unele pagini ale istoriei resimțim o mândrie ferventă, iar pentru altele – o repulsie unanimă. Cazul prigoanei comuniste contra Bisericii și a credincioșilor se încadrează în cea din urmă categorie. De ce am decis să rememorăm aceste evenimente, demult apuse în bezna trecutului? Deoarece, în perioada 23-29 octombrie, sub egida Patriarhiei Române, are loc la București Congresul Internațional de Teologie, cu tema: Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului: persecuție, rezistență și mărturisire. Un generic mai mult decât dureros, dar deosebit de relevant în această epocă a uitării. Matricea Românească este invitată specială a manifestării și vă va oferi, periodic, impresii și relatări de la fața locului.

În deschiderea întrunirii înalților prelați, precum și a reprezentanților mediului academic și ai instituțiilor statului, am avut parte de un discurs sensibilizant al reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în mod firesc, reprezintă portavocea Ortodoxiei Estice. De la microfon, cu o sobrietate smerită, a vorbit Pr. Prof. Alexander Mazyrin de la Universitatea Ortodoxă Sfântul Tikhon din Moscova. Acesta a tranșat date statistice și a oferit o cronologie aparte, începând cu apariția bolșevismului (1917) și până la apogeul socialismului (1960-1970), enunțând efectele acestora asupra Ortodoxiei ruse.

Ceea ce impresionează și doare acut este dimensiunea tragediei, care s-a întins pe întreg teritoriul U.R.S.S, adică un spațiu imens, aruncat pe două continente. Biserica Ortodoxă Rusă și enoriașii ei au fost un focar al rezistenței contra molimei roșii, dar și cei care au suportat consecințele cele mai sângeroase ale acesteia. Începând cu 1917, adică din momentul izbucnirii Revoluției Bolșevice, și odată cu răsturnarea puterii țariste, Biserica a devenit subiect al represiunii și oprobriului din partea puterii de stat.

Prima etapă, care a pus la pământ stabilitatea Ortodoxiei ruse, a fost modificarea cadrului legislativ, care a cuprins în fază inițială, ca măsură de constrângere, exproprierea bunurilor, aparținând corpului clerical. La 23 ianuarie 1918, SOVNARKOM (Sovietul Comisarilor Poporului) al guvernului bolşevic a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Acest document, vădit ilegal, răpea Bisericii calitatea sa de persoană juridică, dar și posibilitatea de a se întreține economic. La 8 mai 1918, Sovietul în cauză a desemnat un Comitet permanent, care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba despre Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Menirea acestuia era să îndeplinească directivele Partidului în materie de eradicare a religiei și a elementelor supranumite contra-revoluționare, în persoana fețelor bisericești. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine.

Și pentru că istoria nu este doar o sumă de date și de cifre, ci și o împletire de durere și de lacrimi, Pr. Prof. Alexander Mazyrin a adus și câteva exemple, care au ilustrat realitățile acelei vremi, cum ar fi devastarea Lavrei (Schitului Mănăstiresc) de la Petrograd sau asasinarea unor înalți prelați. Printre ei se numără Mitropolitul Kievului, Vladimir Bogoyavlenski, cel care, în noaptea de 25 ianuarie 1918, a fost scos din casă de către cinci comunişti beţi, dus la o margine de drum și executat, aceștia furându-i crucea şi engolpion-ul, pe care le purta la gât mereu. Un alt caz este cel al Episcopului de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. Acesta a fost înecat în râul Tura, fiindu-i legată o piatră de gât.

Pe fundalul tuturor acestor atrocități, a luat naștere și un punct de rezistență, în primul rând, în persoana Patriarhului Tihon, cel care, fiind un diplomat convins, a încercat mai întâi aplanarea pașnică a conflictelor existente.

Patriarhul Tihon (1856-1925) – un model de credință și de smerenie. Foto: ortodoxinfo.ro

În martie 1918, Tihon afirma: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi» (apelând la un fragment din Epistola către Romani, n.r.)“. Totuși, la 19 ianuarie 1919 i-a dat anatemei pe „inamicii deschişi sau deghizaţi ai lui Hristos“, chemând pe credincioşi să apere Biserica cu armele spiritului. El nu a condamnat însă guvernul, păstrând în plan politic o poziţie de neutralitate. Ba chiar a mers și pe calea unor dialoguri cu puterea statală, dar nici acestea nu au fost de folos. Mașina CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului) continua secerișul său monstruos în rândurile arhipăstorilor Bisericii, a mai arătat Pr. Prof. Alexander Mazyrin.

Date statistice din acea perioadă provoacă stupoarea, Patriarhia Rusă oferind, în acest sens, cifre șocante. Astfel, până în anul 1941, au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, şi dintre acestea 80.000 au fost împuşcate. Conform datelor făcute publice în 1995, cifra ajunge la aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980. Doar între 1937 şi 1938 au fost arestaţi 165.000 de preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuţiilor şi peste 250 au fost executaţi sau au decedat în mașinăriile infernale ale Gulagului. În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S. Locașurile sfinte în activitate se cifrau, în 1939, la doar 500.

Icoana tuturor mucenicilor din Biserica Ortodoxă Rusă, care au fost prigoniți în comunism. Foto: pemptousia.ro

Deși moartea lui Stalin, în 1953, a marcat un dezgheț, acesta a fost doar unul de suprafață, credincioșii find în continuare marcați de pecetea ilegalității. Doar în 1989, Biserica Ortodoxă Rusă, alături de alte Biserici creștine din fostul lagăr comunist, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, a reușit să taie nodul gordian al ideologiei și să își continue firescul destin: propagarea valorilor creștine.

Foto deschidere: Detonarea Clopotniței Bisericii ”Nașterea Domnului” din orașul Murom, U.R.S.S, în 1929, de către autoritățile sovietice. Sursa: pikabu.ru

Corina Moisei (Basarabia)

La 29 August 1526 armata ungară este înfrântă catastrofal de turci la Mohacs. Regele Ludovic II Jagiello moare în mlaştinile pârâului Csele. Doi pretendenţi vor disputa tronul Ungariei. Voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, se încoronează în noiembrie la Székesfehervár (Alba Regală), iar Ferdinand I de Habsburg se încoronează la Poszony (Bratislava, Pressburg). În decembrie se deschide un lung conflict între cei doi regi ai Ungariei. În 1529, după ocuparea orasului Buda de otomani, Ioan Zápolya este confirmat de aceştia ca rege.
După moartea regelui, în 1640, Ungaria centrală este transformată în paşalâc cu centrul la Buda. Dieta de la Debrecen, în octombrie 1541, recunoaşte suzeranitatea otomană asupra Transilvaniei, care devine principat autonom vasal Imperiului Otoman şi din 1543 plăteşte tribut anual Porţii. Dieta de la Cluj legiferează dreptul acordat de sultan de a alege voievodul (din 1576 principele) Habsburgii nu renunţă. Isabella, văduva lui Zápolya, îi restituie lui Ferdinand coroana regală şi cedează câteva oraşe şi cetăţi din Ungaria şi Transilvania. Şi astfel Ungaria se află sub stăpânirea politică a unui condominium: otomanii şi habsburgii, iar Transilvania este vasala Porţii. Între cele două forţe începe o perioadă de confruntări pentru mărirea propriilor posesiuni în detrimentul celeilalte părţi.
În Transilvania, după domniile autoritare ale principilor Gabriel Bethlen şi a celor doi Gheorghe Rákóczi, otomanii şi-au impus fidelii începând cu Acaţiu Barcsai, continuând cu Mihail Apafi (1661-1690). Acesta, preocupat de bunăstarea sa, lasă conducerea principatului în mâinile soţiei sale, Ana Bornemisza, femeie energică, şi ale marii nobilimi.
Poarta otomană, impulsionată de ambiţioşii viziri din familia Kőprűlű, intenţionează să dea ovăz calului în pristolul de la Roma. În vara anului 1683, marele vizir Kara Mustafa începe marea campanie de cucerire a Vienei, după care ar fi urmat şi atacul asupra Romei, centrul cvilizaţiei apusene. În faţa pericolului comun, alianţa dintre Imperiul Habsburgic, Sfântul Scaun, Veneţia şi Polonia încearcă să stăvilească puhoiul otoman. Domnii români Şerban Cantacuzino, Gheorghe Duca şi Mihail Apafi sunt obligaţi să participe la război în tabăra asediatoare. Însă talentul şi vitejia ducelui Carol de Lotharingia (Lorena) şi ajutorul dat de regele Poloniei Ioan Sobieski înclină cumpăna victoriei în favoarea imperialilor şi la 12 septembrie 1683 trufaşa ordie otomană este înfrântă.
Victoria armatelor „Ligii Sfinte” a determinat partida germanofilă din Transilvania condusă de Mihail Teleki să înceapă tratativele cu împăratul Leopold I (1658-1705) încă din 1685. Diplomatul trimis de Curtea imperială din Viena, iezuitul Antide Dunod, a avut ca obiect participarea Principatului la coaliţia antiotomană, respectând autonomia Transilvaniei, libertatea celor patru religii, evitarea amestecului în treburile interne şi revenirea la vechile graniţe. Dunod avea sarcina de a încheia alianţa între Transilvania şi Ţara Românească sub protecţia împăratului şi aderarea celor două ţări la Liga Sfântă. Stările transilvane (dieta) nu au fost de acord cu prevederile tratativelor, nici când Dunod a afirmat răspicat „Vreţi, nu vreţi, Majestatea sa tot vă va ocroti (Nolens volens proteget vos Sua Majestas)”. Imperialii au recurs la presiuni militare: trupele generalului Veterani au pătruns în Maramureş şi Ţinutul Chioarului să ierneze, iar generalul Caraffa a intrat în Bihor sub pretextul eliberării Oradiei de sub turci. Dunod a cerut principelui Apafi să întrerupă legăturile cu otomanii şi polonezii şi să pregătească încartiruirea a 13.000 de oşteni în Bihor. Stările transilvane, prin acordul de la Dumbrăveni (noiembrie 1685), s-au oferit să plătească 100.000 taleri şi să furnizeze mari cantităţi de alimente. Imperialii l-au trimis pe generalul Scheffenberg, care a zdrobit la Sibiu trupele transilvane ce apărau teritoriul.
În urma presiunilor militare imperiale a fost semnat la 28 iunie 1686, la Viena, numitul acord „hallerian” (după numele diplomatului austriac care a impus termenii tratativelor). Tratatul cuprindea 21 de prevederi. Primul punct preciza că împăratul ia Transilvania sub protecţia sa, locuitorii obligându-se să lupte cu imperialii contra otomanilor. Al doilea punct prevedea că teritoriile luate de la otomani urmau să revină celor care le ocupau. Prin punctul 19 se impuneau garnizoane imperiale la Deva şi Cluj, drept garanţie pentru respectarea tratatului prin care vechile legături cu Poarta erau înlocuite cu suzeranitatea împăratului de la Viena. Aşadar, pe lângă faptul că ţara avea agentul său stabil la otomani, a fost trimis la Viena un consilier ca să anuleze prevederea ocupării Clujului şi Devei. Dieta din Alba Iulia, în octombrie 1686, a votat pentru oştire bani şi mari cantităţi de alimente. În februarie 1687, altă dietă, la Făgăraş, a votat şi tributul de 70.000 taleri pe an pentru sultan, şi aşa ţara a devenit tributară la două imperii. Otomanii sunt perseverenţi în proiectele lor de cucerire, însă insuficienta pregătire nu le oferă şanse de izbândă.
În 1685 sunt înfrânţi la Ersékujvár, permiţând imperialilor cucerirea unui vast teritoriu în Ungaria Superioară. În 1686 Buda este ocupată de habsburgi.
După marea bătălie de la Mohacs din 12 august 1687, unde marele vizir Suleiman fusese înfrânt categoric de ducele Carol şi lăsase pe câmp opt mii de morţi, două mii de prizonieri şi alte două mii înecaţi în mlaştină, au fost ocupate relativ uşor mai multe cetăţi şi fortăreţe (cu 161 de ani în urmă, un alt Suleiman, sultanul otoman supranumit Kánunî – Legiuitorul, tot într-o zi de august, în 29, obţinuse o mare victorie, iar în acele bălţi se înecase independenţa Ungariei şi îşi pierduse viaţa regele ungar).
Ducele Carol intenţionează să ocupe Transilvania. După victoria de la Mohacs, ajunge în septembrie la Seghedin, unde lasă pedestrimea, şi cu cavaleria trece Tisa, intrând în Transilvania. Apafi, pentru a cruţa ţara de ocupaţie, trimite deputaţi la Viena care se întorc cu răspunsul că dacă se va împotrivi, va fi vărsare de sânge. Atunci, principele trimite soli ducelui Carol, oferindu-i 100.000 taleri să nu intre cu armata în ţară. Ofertele sunt respinse, armata germană înaintează. La 16 octombrie ajunge la Cluj. Clujenii încearcă apărarea şi închid porţile. În urma bombardamentului de artilerie, orăşenii permit intrarea lui Carol şi a statului major. Oastea germană este repartizată prin ţară, în cetăţi şi oraşe. Delagaţii lui Apafi încearcă fără succes să iniţieze tratative cu arhiducele Carol de Lorena. Apafi fuge de la reşedinţa sa de la Ernot (Radnot, Iernut) la Sibiu. Carol înaintează cu trupele până la Blaj, iar el se opreşte în castelul Cetatea de Baltă, la trei ore distanţă.
Carol era iritat de aristocraţia transilvană, însă fiind un om superior şi-a înfrânt mânia. La 27 octombrie 1687, a fost încheiat Tratatul de la Blaj, numit şi Tratatul ducelui Carol. Acesta consfinţea, din ziua de 27 octombrie 1687, trecerea Transilvaniei în posesia Casei de Habsburg. Tratatul era redactat în limba latină şi cuprindea două capitole (părţi) şi 34 de articole (puncte). Primele şase se refereau la ţară şi obligaţiile către armata imperială, celelalte 28 la locuitori (principe, familia sa, dregători, nobili, populaţie).
În prolog se mulţumeşte lui Dumnezeu că ajutase armatele creştine confederate să obţină victorii strălucite asupra turcilor şi locuitorii au scăpat din jugul otoman. Tratatul se încheie cu scopul salutar de a elibera populaţiile creştine, între ducele Carol în numele Majestăţii Sale pe de o parte, cu principele Mihail Apafi şi sfaturile ţării pe de altă parte şi prevede prin convenţie condiţiuni din care amintesc câteva.
Cap. 1. Punct 1 – Principele ţine înăuntrul ţării la iernat o parte din armata imperială care se va încartirui în douăsprezece cetăţi şi oraşe: Sibiu, Cluj, Bistriţa, Alba Iulia, Sas-Sebeş, Orăştie (Szászváros), Oşorhei, Deva, Gherla, Şimleu (Somlyó), Monastur, Teiuş.
2 – Ţara va contribui cu alimente pentru armata imperială (grâu, făină, carne, vin, ovăz etc. etc.) şi nutreţuri (pentru vite), lemne de foc, sare, lumină etc.
3 – Se vor da în fiecare lună în cantităţile calculate de comisarul armatei.
4 – 700.000 florini renani în şapte rate între 15 noiembrie 1687-30 iunie 1688.
5 – Toate numai din Transilvania proprie, nu din comitatele anexate de la Ungaria.
6 – Condiţiile de mai sus vor obliga pe duce să respecte cele 28 condiţii specificate de ţară amănunţit, prin consilierii apafiani şi membrii dietei, care dovedesc o neîncredere şi temere bătătoare la ochi, să nu fie înşelaţi şi păcăliţi.
Urmau 28 de prevederi despre ţară.
– Principele, familia, consilierii şi deputaţii cu magnaţii (marii nobili) şi averile lor pleacă din Sibiu fără a fi opriţi sau atacaţi (Carol nu-i îngăduia în Sibiu).
– În locuinţele lor vor fi aşezaţi soldaţi.
– Libertatea celor patru religii.
– Comandanţii oastei nu se amestecă în administraţie, recunosc autoritatea principelui în toată ţara.
– Nu se confiscă averile nobililor, cereale, alte bunuri.
– Amnistie generală pentru cei ce au ridicat armele contra imperiului.
– În oraşe nu se pun garnizoane prea mari.
– În primăvara viitoare (1688) pleacă toate trupele şi urmează o nouă învoire.
– Nu va fi împiedicată convocarea dietei.
Tratatul a fost semnat de Carol şi trei delegaţi transilvani (Actum in Castrio Caesareis penes Balasfalvam [Blaj] positis die 27 Octobr. 1687).
Ca orice pe lumea aceasta, tratatul a avut şi părţile lui bune, şi cele rele.
E greu de făcut o balanţă între unele şi celelalte, mai ales că oamenii judecă prin prisma propriului interes, cu propriul microscop sau telescop.
Expresia: a fost înlocuit jugul de lemn otoman cu cel de fier austriac (german) conţine mult adevăr raţional (nu visceral).
Cronicarul maghiar Mihail Cserei cugeta: …Nimeni, niciodată, nici creştini şi nici păgâni nu au ocupat mai uşor o ţară ca atunci Transilvania, când fără o pocnitură de bici toţi şi-au plecat capul. Totuşi, unii contemporani considerau tratatul ca un bun câştig pentru Transilvania. Ţara era apărată de 27.000 de oşteni, al căror număr putea fi dublat în schimbul unor condiţii moderate.
Principele Apafi a fost rănit de ducele Carol, prin faptul că acesta l-a alungat din Sibiu. După două zile de la încheierea Tratatului, a trimis pe generalul Scheffenberg să-l determine pe principe să părăsească oraşul. Acesta nu a lăsat familia princiară nici să-şi termine prânzul şi în timp ce Apafi ieşea pe poarta Cisnădiei, mergând spre Făgăraş, trupele imperiale, în răpăit de tobe, intrau în Sibiu pe alte porţi. Transilvania a fost împărţită în districte militare de austrieci. Oraşele şi fortăreţele au fost ocupate fără rezistenţă. După ce-a văzut ţara supusă atât de uşor, Carol a plecat, lăsând la comandă doi generali renumiţi.
Câţiva ani mai târziu, la 4 decembrie 1691, a intrat în vigoare documentul numit Diploma leopoldină. Acesta stabilea normele legale ale noii guvernări a Transilvaniei pentru 150 de ani. În vederea elaborării actului, sosise la Viena, la 8 septembrie, delegaţia ardeleană condusă de Nicolae Bethlen. Tratativele dintre doi membri ai consiliului imperial şi generalul Caraffa, pe de o parte, şi delegaţia ardeleană, de cealaltă parte, au fost încheiate la 16 octombrie, prin semnarea acordului care a fost ratificat la 4 decembrie 1691. Cuprindea 18 puncte şi stabilea raporturile politice, economice şi juridice ale Transilvaniei cu Imperiul Habsburgic. Principatul Transilvaniei era subordonat direct împăratului şi beneficia de un statut special care confirma privilegii celor trei naţiuni politice: maghiari, saşi, secui (de Români nu se pomenea) şi drepturile celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvină, unitariană. Transilvania era obligată să verse în tezaurul imperial 50.000 taleri în timp de pace şi 400.000 florini renani în timp de război.
A fost creată noua putere executivă în Transilvania, Guberniul, înfiinţat la 9 aprilie 1692. Reprezenta organul executant al deciziilor Curţii imperiale.
În 1694, Guvernul a înfruntat Cancelaria aulică cu membri aleşi de imperiali.
Acelaşi cronicar maghiar Mihail Cserei nota: …Acesta (comandantul trupelor imperiale din Transilvania care avea puteri discreţionare) a luat bâta din mâinile domnilor şi i-a învăţat să asculte de sunetul tobelor.
După intrarea în vigoare a Diplomei leopoldine, Curtea imperială nu mai discuta, ci dădea ordine. Jugul de fier imperial se instaurase.

VIOREL GH. SPETEANU

Începând cu anii 1470, amenințarea otomană în Moldova era tot mai mare. După ce a pierdut Chilia și Cetatea Albă în 1484, Ștefan cel Mare a fost nevoit să uite divergențele cu regele Poloniei Casimir IV Jagiellon. În 1485, în schimbul unei alianțe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei și Cetății Albe, Ștefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoștea drept vasal al regelui Poloniei.

Casimir s-a stins în curând din viața, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a ales o viață clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei și Ungariei, Ioan Albert, Alexandru și Sigismund I cel Bătrân. Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron. Având loc o tranziție de la un rege foarte stimat și temut la un fiu nepregătit, poziția ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de șubredă. Ștefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înțelegerii cu tatăl acestuia. În 1494, Ioan Albert și Ștefan s-au întâlnit la conferința de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero al Brandenburgului, și au făcut planuri pentru o expediție împotriva Porții. Obiectivul era recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Totuși, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei și detronarea lui Ștefan. Aceste planuri au fost aflate de Ștefan.

Ioan Albert, regele Poloniei

În 1497 polonezii intră în Moldova. În loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit dușmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5-10.000 de nobili în armură completă, Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată. Totuși, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după 4 luni bătute pe loc, bolile din tabără și ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere.

Cetatea Suceava

Ștefan s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marș în forță. Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului. Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită. Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan. Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan. Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a diviza oastea poloneză și pentru a nu lăsa loc de avânt cailor acestora.

Crucea din Codrii Cosminului, azi în Ucraina

În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani, mulți dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești țărani între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada, loviți cu bâtele țăranilor și cu spadele soldaților. Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă odată cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau și Liov.

Așteptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ștefan a rămas și el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime. Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb, care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez. Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere. Deși au recunoscut că Bogdan “le nimerea mai mult alăturea”, ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau. Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov și Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare. Aceasta însemna că a fost practic un măcel. Ioan Albert, care a avut inspirația de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Liov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuția sau Stanislau ar fi fost foarte periculos. Deși a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca “regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți”.

Istoria pe scurt

„Puterea românilor stă în instituţiile lor” – Nicolae Bălcescu

Adunarea românilor din Transilvania, din 3-15 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a hotărât nu numai ştergerea pentru totdeauna a robiei economice în care era încătuşat poporul român, ci şi a celei spirituale, printre altele, cerând ca românii să aibă dreptul de a înfiinţa asociaţii culturale.
După potolirea mişcărilor revoluţionare, majoritatea cărturarilor români au simţit nevoia de a păşi spre o cât mai strânsă colaborare şi conlucrare pe tărâm cultural, considerând că numai prin efort comun vor putea contribui la luminarea poporului şi la îmbunătăţirea bunăstării lui materiale.
A. Iancu, S. Balint şi Axente Sever, prefecţii legiunilor care au luptat în Munţii Apuseni în cursul revoluţiei paşoptiste, în 1852, primind o sumă bănească de 2.500 fl, drept despăgubire pentru daunele suferite în anii1848 -1849, au dăruit aceşti bani pentru înfiinţarea unei “Asociaţii literare române”.
După opt ani de frământări şi dezbateri, în aprilie 1860, Ion cavaler de Puşcariu, corespondentul în Ţara Oltului al Telegrafului Român, scrie un articol în care susţine necesitatea înfiinţării unei reuniuni „pentru cunoaşterea literaturii române şi pentru cultura poporului român“ care să se adune, în tot anul, odată la Braşov, apoi la Săcele, la Zărneşti, la Făgăraş, la Sibiu, la Răşinari, la Sălişte, la Haţeg şi aşa mai încolo, unde s-ar găsi nişte cuartine modeste pentru confluenţii reuniunei, apoi om trece şi la Lugoj, Lipova, Arad şi mai pe urmă, la Cernăuţi şi Suceava“ – insisând şi pentru crearea unui „fond pentru o bibliotecă română, muzeu român ş.a.“
La 10 mai 1860, un număr de 176 cărturari români, în frunte cu mitropolitul greco-catolic al Blajului, Alexandru Sterca Şuluţi u şi episcopul ortodox, Andrei Şaguna, au adresat principelui Lichtenstein, guvernatorul Transilvaniei, o adresă prin care se cerea să se îngăduie reprezentanţilor românilor să se adune la Sibiu spre a discuta constituirea unei societăţi culturale.
La 12 iulie 1860, Şaguna primeşte un răspuns prin care i se cer statutele societăţii, măcar în proiect, deoarece el – guvernatorul – nu poate încuviinţa „constituirea unei societăţi cu tendinţe exclusiv naţionale“.
Se întocmesc proiectele de Statute în care se insistă „că membrii acestei Asociaţiuni pot fi de orice religie şi naţie“. După răspunsul favorabil de la guvernator, Şaguna convoacă la 9 martie 1861, la Sibiu, pe toţi cei 176 de români care au semnat petiţia din 10 mai 1860, în scopul întocmirii statutului. Aceata este definitivat şi trimis nou pentru aprobare. Răspunsul este primit la 29 septembrie 1861 şi este favorabil. La aceaşi dată, Andrei Şaguna adresează tuturor românilor o „Conchemare“ pentru a participa la Adunarea de Constituire a Asociaţiunii Astra, din 23 – 26 octombrie (4 – 7 noiembrie) 1861, la Sibiu. Ca prim preşedinte al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român este ales marele episcop, cel care a dus greul înfiinţării Asociaţiunii, iar în primii ei ani de existenţă s-a luptat din răsputeri pentru punerea ei pe baze trainice.
De fapt, el încă de la inaugurare o vedea, ca şi Ion cavaler de Puşcariu, ca o societate culturală a tuturor românilor: „Asociaţiunea are o problemă pe cât de nobilă, frumoasă şi unică în felul său astăzi în întreaga noastră naţiune din toate părţile … pe atât de serioasă şi grea, pentru că cere o perseverenţă de fier şi un sacrificiu din inimă.“
Andrei Şaguna, acest „începător a toate“ cum îl caracteriza Ioan Slavici, a condus destinele Astrei între anii 1861 şi 1867, creionându-i drumul spre veşnicie şi lăsându-ne drept testament, în 1864, cuvintele profetice: „Să nu ne lăsăm, domnule Bariţiu ca să apuie Asociaţiunea noastră, să o susţinem cu toate braţele încât dacă s-ar întâmpla să pierdem toate celelalte drepturi la câte năzuim, să rămânem cu acest mijloc comun de cultură a limbei şi a spiretelor, zelul nostru pentru Asociaţiune să nu scadă.“
Lui Şaguna îi urmează în scaunul de preşedinte al Asociaţiunii Vasile Ladislau Pop (1867 – 1874), profesor de matematică la liceul din Blaj (1842 – 1845) şi vicepreşedinte al Guvernului Transilvaniei. În timpul preşedenţiei sale se înfiinţează revista „Transilvania“ (1868), organul de presă al Astrei. Pentru el „Cultura poporului este întrebarea care trebuie să ne cuprindă toată atenţiunea, tot cugetul şi toată grija noastră.“
Credincios acestui program, el accentuează la fiecare manifestare a Astrei: „Domnilor, numai lumina, numai cultura ne poate mântui.“
La Adunarea Generală de la Deva (1874), el rostea frumoasele cuvinte testament: „Ideea înfiinţării Asociaţiunii nu numai că e măreaţă, dar trebuie să o considerăm ca o inspiraţie divină, purceasă din îngrijirea părintească de a nu da peirei un popor ales.“
Cel de al treilea preşedinte al Astrei a fost Iacob Bologa, care a deţinut această funcţie între două lungi perioade de vicepreşedenţie, 1870 – 1875 şi 1877 – 1888.    El este iniţiatorul înfiinţării despărţămintelor (filialelor) Asociaţiunii, la Adunarea Generală de la Şomcuta Mare, în 1869. A trudit mult şi cu folos la înfiinţarea Şcolii Civile de fete de la Sibiu (1886). Pentru el Asociaţiunea era ca o fiică. La trecerea la cele veşnice, a lăsat urmaşilor testamentul: „Rogu-vă aveţi grijă de Asociaţiune şi tinerele sale institute.“
Între anii 1877 – 1887 în fruntea Astrei a strălucit figura eruditului filolog şi istoric Timotei Cipariu.
Canonicul blăjean este unul dintre autorii proiectelor de statute care au stat la baza elaborării Statutului Asociaţiunii în 1861. Tot lui îi datorăm şi înfiinţarea bibliotecii Astrei (1862). El considera Asociaţiunea „un reazim al naţionalităţii române.“
Adunarea Generală de la Abrud (1878) „prin alocuţiuni, cu o generală însufleţire“ a ales ca preşedinte pe cel care 27 de ani a fost secretarul prim (ales în 1861) şi „sufletul Asociaţiunii“ – George Bariţiu.
În cei cinci ani (1888 – 1893) pe care i-a mai trăit, George Bariţiu a consolidat şi desăvârşit fiinţa Astrei, limpezindu-i programele şi rostul.
În 1891 el spunea: „De nu ar mai fi făcut nimic românii în 1860 spre dezvoltarea şi consolidarea vieţii lor naţionale, posteritatea tot le-ar fi datoare cu recunoştinţă pentru înfiinţarea Asociaţiunei. Existenţa şi activitatea Asociaţiunii transilvane au vibrat deşi fără multă paradă şi aşa numite reclamuri în tot corpul naţiunei din toate ţările locuite de români, ea a fost un bold spre a înfiinţa şi în alte părţi spre aceleaşi scopuri diverse societăţi sau reuniuni.“
Succesorul lui Bariţiu este profesorul şi canonicul blăjean Ioan Micu Moldovan (1893 – 1901), sub preşedenţia căruia Astra a ieşit din hotarele Transilvaniei, ţinându-şi prima adunare generală în Banat, la Lugoj, în 1896. Tot de preşedenţia lui sunt legate cele două hotărâri de importanţă naţională: editarea primei Enciclopedii Româneşti (1895) şi înfiinţarea Casei Naţionale a Asociaţiunii Astra la Sibiu (1897).
Despre Asociaţiune el a spus: „între fructele acestei însufleţiri este şi întreprinderea aceasta, pe cât de nobilă şi frumoasă pe atât de grea. Nobilă şi frumoasă, pentru că reuniunea noastră tinde a dezvolta limba şi literatura poporului nostru, şi a lăţi în sânul lui cultura.“
Alexandru Macsoni de la Foen, deşi bolnav, acceptă la vârsta de 60 de ani funcţia de preşedinte al Astrei deoarece pentru el: „Asociaţiunea este expresiunea unităţii şi solidarităţii noastre pe tătâm cultural“, iar „lupta pentru cultură (pentru cultura adevărată, care nu poate fi decât naţională), nu este altceva decât lupta pentru existenţa naţională.“
În timpul preşedenţiei lui Macsoni (1901 – 1904), activitatea Astrei a înflorit ş-a finalizat elaborarea Enciclopediei Române în trei volume (1904) şi a început construirea Casei Naţionale (1903).
De la Macsoni preşedenţia Asociaţiunii a fost preluată de Iosif Sterca Şuluţiu, prietenul şi biograful lui Avram Iancu.
Acesta are fericita ocazie, ca în timpul preşedenţiei sale, (1904 – 1911), să se inaugureze Casa Naţională a Astrei de la Sibiu şi să se înfiinţeze Muzeul Asociaţiunii, în 1905.
Crezul său naţional patriotic l-a exprimat prin cuvintele: „Noi nici că intrăm în raiu, dacă nu putem intra ca români, cu limba şi legea noastră strămoşească.“
Sufletistul profesor braşovean Andrei Bârseanu preia conducerea Astrei într-un moment plinde avânt, anul sărbătoririi la Blaj a 50 de ani de existenţă a Asociaţiunii (1911). Vâltoarea primului război mondial va fi resimţită şi de Astra. Este meritul preşedintelui ei care nu numai că i-a salvat existenţa, dar i-a imprimat şi o activitate benefică pregătirii Marii Uniri de la 1918.
El este autorul versurilor frumosului imn al Astrei, pe muzica lui Iacob Mureşianu. Lui Andrei Bârseanu îi datorăm şi una dintre cele mai veridice caracterizări făcute activităţii Astrei: „E adevărat, lucrarea cea mai veche a Asociaţiei noastre nu e o lucrare ale cărei efecte să se poată vedea şi simţi imediat că este mai mult o lucrare măruntă, de multe ori nebăgată în seamă, dar care s-ar putea asemăna cu picăturile unei ploi călduţe de vară, care cad încet, domol, dar care fac ca sămânţa aruncată în pământ să încolţească, să cresacă şi să aducă rod.“
El închide ochii în anul 1922. Ca un semn de omagiu pentru cel dispărut, astriştii hotărăsc ca un an de zile postul de preşedinte să rămână vacant.
În 1923, la Adunarea Generală de la Timişoara, este ales ca preşedinte al Astrei Vasile Goldiş.
În toate luările sale de cuvânt el va recomanda tututror să lupte pentru solidaritatea neamului. Toată activitatea sa s-a desfăşurat sub deviza lui Isus: „toată împărăţia ce se dezbină întru sine se pustieşte şi toată cetatea sau casa ce se dezbină întru sine nu va sta.“
Sub preşedenţia sa s-a înfiinţat Astra Basarabeană şi s-a organizat o amplă manifestare comemorativă naţională cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu (1924). Cu această ocazie s-a refăcut mormântul eroului de la Ţebea, Casa Naţională de la Ţebea, bustul eroului şi placa comemorativă de la Baia de Criş, Casa Naţională şi Muzeul lui Avram Iancu din Vidra şi Crucea de pe muntele Găina.
În anul 1930, sub auspiciile Astrei la Sbiu a avut loc primul Congres Cultural Naţional al Asociaţiunii, având ca scop unificarea mijloacelor de activitate culturală.
După 1930 Vasile Goldiş se îmbolnăveşte şi nu mai poate părăsi Aradul. La insistenţele lui repetate, în 1932, se acceptă demisia celui care vedea înfăptuită solidaritatea neamului românesc numai „când vor stăpâni dreptatea, cinstea, morala şi omenia.“
Cât de valabile sunt şi astăzi aceste înţelepte şi profetice cuvinte!
Adunarea Generală de la Deva (1932) a ales ca preşedinte pe profesorul clujan Iuliu Moldovan. „Neamul – după profesor Iuliu Moldovan – este o comunitate de sânge, tradiţii, spaţiu şi destin … Individul este încadrat în familie şi neam prin sânge, tradiţie şi destin. Aceste legături nu le poate rupe nimeni decât rupând legile fireşti.“
În perioada lui de preşedenţie (1932 – 1947) au fost create şcolile ţărăneşti şi organizaţia pentru tineri „Şoimii Carpaţilor“ (la iniţiativa lui Iuliu Haţieganu.)
Pentru îmbunătăţirea activităţii Astrei a iniţiat consfătuirile anuale sau bianuale cu preşedinţii de despărţăminte.
Anul 1947 aduce în fruntea Asociaţiunii pe vrednicul episcop orădean Nicoale Popoviciu. Acesta a avut puţin timp la dispoziţie, ca prin activităţile astriste să aline suferinţele morale, fizice şi spirtuale lăsate de cel de al doilea război mondial.
În 1948, comuniştii îl înlătură abuziv de la conducerea Astrei, iar pentru curajul că s-a opus desfiinţării Asociaţiunii va plăti cu viaţa.
După o perioadă de furie, de distrugere a multe din realizările Astrei (1948 – 1960) în general, a culturii naţionale, încet, încet, într-o formă mai mult sau mai puţin mascată, s-a putut discuta despre spiritul Asociaţiunii. Au început să se întocmească lucrări de grad, să se publice materiale despre activitatea Asociaţiunii şi chiar să se vorbească despre însemnătatea ei în istoria românilor. Astfel, cărturari ca Vasile Curticăpeanu, Victor Grecu, Matei Pamfil, Paul Abrudan, Mircea Avram, Dan Mârza şi mulţi alţii au început să pună în valoare bogăţia spirituală a operei astriste. În 1965 la Târgu Lăpuş se reînfiinţează Astra Lăpuşneană de către inimosul cărturar Valentin Bilţ.
Între 29 – 31 august 1986, la Sibiu şi Sălişte a avut loc sesiunea „125 de ani de la înfiinţarea Astrei“onorată cu participarea Preşedintelui Academiei Române şi a mitropolitului Ardealului – Î.P.S. Sa Antonie Plămădeală.
Un rol important în păstrarea spiritului Astrei l-a avut Biblioteca Astra, care, chiar dacă a trecut prin diferite reorganizări şi structurării, ea a rămas în Casa Centrală a Asociaţiunii, continuând să iradieze în cei care-i călcau pragul idealurile astriste.
La începutul anului 1990, vechii astrişti şi intelectualii mai tineri care cunoşteau activitatea Astrei au reactivat Asociaţiunea. Flacăra astristă s-a reaprins aproape simultan în mai multa localităţi din toată ţara. Aşa se face că în aprilie 1990 a avut loc la Sibiu prima adunare generală după 47 de ani. Cu acest prilej a fost ales ca preşedinte al Astrei preot profesor universitar doctor Dumitru Abrudan. Cu blândeţea şi înţelepciunea sa, în cei doi ani de preşedenţie, a contribuit la refacerea prestigiului Astrei în noile condiţii de lucru.
La Adunarea Generală de la Dej (1992) este ales ca preşedinte subsemnatul, onoare cu care am fost reinvestit în 1994 (Arad), 1998 (Blaj), 2002 (Braşov – Săcele).
Realizările din această perioadă – ridicarea de monumente (Turnu – Roşu, Dej, Năsăud, Ciceu Cristeşti etc.), dezvelirea a zeci de plăci comemorative, înfiinţarea de biblioteci (Criuleni, Cahul (Rep. Moldova), Sângiuorgiu de Pădure etc.), tipărirea de cărţi şi reviste, în editurile proprii (Editura „Astra“ Dej, Editura Despărţământului Astra Blaj şi Editura Asociaţiunii Astra) sau alte edituri, organizarea de festivaluri, concursuri şi simpozioane, acordarea de burse şi ajutoare şi multe altele au impus Asociaţiunea, din nou, ca o societate culturală activă, în continuă mişcare de căutare a noi mijloace de acţiune, adoptate noilor vremuri, pentru păstrarea şi întărirea solidarităţii românilor prin cultură.
De-a lungul vremurilor Asociaţiunea Astra a colaborat permanent cu cele două biserici româneşti din Ardeal – Ortodoxă şi Greco-catolică. Împreună au luptat, mai ales în Ardeal, pentru unitatea neamului românesc şi păstrarea tradiţiilor, vâzând în această provincie românească „un întreg sufletesc, un trup viu, un membru unitar al familiei româneşti“ (pr. Dumitru Stăniloaie).
Asociaţiunea Astra este şi azi săracă, ca în vremurile ei de început, dar este mare în dorinţa ei de a-şi realiza ţelurile fixate atât de clar de înaintaşi.
În anul 1991, la sărbătorirea a 130 de ani de la înfiinţarea ei, academicianul Ştefan Pascu afirma: „După cum Academia Română nu şi-a pierdut rostul, renăscând asemenea păsării Fenix, tot altfel nici Astra, renăscută şi ea, nu şi-a pierdut rosturile, deoarece idealurile solidarităţii naţionale şi duhul Albei Iulii, împreună cu idealurile lui Avram Iancu sunt tot atât de necesare astăzi şi vor fi şi mâine, totdeauna. De aceea asemenea nestemate se cuvin cultivate cu toată cinstea şi drepta cumpănire, deoarece acestea n-au soroc de încheiere.“
„Per aspera ad astram“ a fost crezul acestei Academii a veşniciei naţionale. Astriştii au datoria de a face ca numele ei să urce mereu „spre astre“, spre culmi din ce în ce mai înalte, învingând pas cu pas toate dificultăţile şi nedreptăţile.
Au datoria ca jertfa înaintaşilor plină de iubire faţă de neam şi ţară să fie completată cu jertfa celor de azi şi cu jertfa urmaşilor deoarece „Mărire înaltă, v-a urzit/ În lume Domnul Sfânt/ Datori sânteţi să vă-npliniţi/ Menirea pe pământ“

Prof.univ.dr. Dumitru Acu
Preşedintele Asociaţiunii

Cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei, este închisă pentru publicul vizitator pe tot parcursul lunii octombrie, deoarece în perimetrul sitului istoric vor fi efectuate mai multe lucrări de întreținere strict necesare acestuia, a informat Consiliul Județean (CJ) Hunedoara, în calitate de administrator al acestui monument istoric.

Lucrările ce vor avea loc în parcul arheologic vizează înlocuirea stâlpilor din lemn de la Marele Templu Circular și înlocuirea gardului de metal de la drumul dacic pavat cu un gard din lemn, potrivit pentru integrarea în peisajul zonei.

La sfârșitul lunii trecute, CJ Hunedoara a dat un comunicat de presă cu privire la restricționarea accesului în situl istoric Sarmizegetusa Regia, în perioada 02-31 octombrie 2017.

Motivația: “Măsura a fost luată din cauza faptului că în perioada amintită vor fi executate lucrări în interiorul sitului istoric, pentru implementarea proiectului: ÎNTREȚINERE, RESTAURARE, CONSERVARE LA MONUMENTUL ISTORIC SARMIZEGETUSA REGIA-GRĂDIȘTEA DE MUNTE (ÎNLOCUIRE STÂLPI DIN LEMN LA MARELE TEMPLU CIRCULAR, ÎNLOCUIRE GARD METALIC CU GARD DIN LEMN LA DRUMUL PAVAT).”
Au publicat chiar un Memoriu justificativ (documentație DALI), însă doar partea scrisă, nu și partea desenată.

La întrebarea despre publicarea planurilor ce ar fi trebuit să facă parte din – “B. PIESE DESENATE”, CJ Hunedoara n-a răspuns, iar Administrația Sarmizegetusa Regia* a răspuns printr-un refuz.
* Administrația Sarmizegetusa Regia rămîne momentan singura dintre oficialități care răspunde totuși la mesajele adresate în paginile de socializare.

refuzul Administratiei Sarmizegetusa Regia

Este ciudat refuzul oficialilor de a publica niște planuri ale proiectului, atâta timp cît au publicat deja memoriul ce conține descrierea proiectului, inclusiv costurile aferente, însă se înscrie în linia și mai ciudată a nepublicării, în ultimii 70 de ani, a niciunui plan al vreunei cetăți dacice, de către specialiștii oficiali ai civilizației dacice de la Cluj, respectiv Deva – Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva.

ISTORIC

nedumeriri

Planșă aflată la Institutul Naținal al Patrimoniului (copie realizată de Fundația Dacica)

Reconstituire oficială cu doar 32 de stâlpi de lemn, față de 84 estimați în 1980 (dar desenați pe plan doar 82) și 64 de stâlpi estimați în 1950.

PROPUNEREA OFICIALĂ

Conform proiectului și declarațiilor oficialilor,“…nu se face altceva decât înlocuirea acestor stâlpi şi a gardului metalic de pe marginea drumului pavat. Înlocuirea şi atât. Nu se aduce nicio modificare la înfăţişarea actuală a Templului.”, iar între prevederi – “stâlpii vor fi înlocuiți cu unii identici și în aceeași poziție. Aceștia vor avea dimensiunile la bază un diametru de 30 cm și o înălțime de 85 cm care va fi introdusă în pământ. La partea superioară stâlpul va avea secțiunea pătrată cu latura de 25 cm, iar înălțimea va varia de la 120 cm la 295 cm.” 

Prevederi proiect

Ținând cont de ceea ce e prevăzut în proiectul actual – stâlpi cu diametrul de 30 cm – este interesant de urmărit dacă vor micșora latura stâlpilor.

TOP VIEW al stâlpilor originali (diametru 40 cm – roșu, respectiv cei noi, diametru 30 cm – albastru)

Dacă stâlpii noi vor avea baza rotundă cu diametrul de 30 cm, atunci latura secțiunii pătrate va fi de 21 cm. Sau vor avea acea latură de 25 cm, dar va depăși baza (puțin probabil).
Rămâne de văzut ce soluție vor aplica și în realitate și dacă noii stâlpi vor fi și mai mici ca dimensiuni, cu un impact vizual destul de important, față de cât estimaseră inițial specialiștii.

model 3D

model 3D

plan si vedere

Model 3D al celor 3 variante de stâlpi posibile

Poză oficială, anul 1980

Chiar dacă Administrația Sarmizegetusa Regia consideră această înlocuire a stîlpilor doar un “șantier obișnuit”, cu siguranță, tot ceea ce se studiază și se modifică în cadrul sitului UNESCO este de importanță și poate că în viitor, mentalitatea lor se va schimba și vor evolua la nivelul în care să înțeleagă aceasta și să fie primii care să realizeze proiecte, să le publice, iar atunci când sunt întrebați, să își dea toată silința să răspundă și să pună la dispoziția publicului date și informații.
La o săptămînă după începerea lucrărilor, oficialii nu au publicat încă nici o informație despre șantier și mai mult decît atât, au refuzat accesul presei în zonă – adevarul.ro.

Încă mai circulă pe internet un astfel de mesaj (vezi poza)

Mesaj internet

PRECIZARE

Filmul “Dacii” a fost realizat în anul 1966, iar stâlpii de lemn au fost puși în anul 1980, în cadrul proiectului “Consolidarea, conservarea și valorificarea complexului arheologic Sarmizegetusa-Grădiștea Muncelului”.
Motivarea specialiștilor o puteți citi în “Revista Muzeelor și Monumentelor, 1, 1982, p. 23”

Sarmizegetusa Regia face parte din ansamblul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei aflate în patrimoniul mondial UNESCO. Fosta capitală a Regatului dac esta unul dintre cele mai populare monumente istorice ale României. Sarmizegetusa Regia a fost centrul economic, religios şi politic al Daciei, înainte de războaiele daco-romane din jurul anului 100. Oraşul antic înconjurat de zidurile ce pot fi văzute şi în prezent, se întindea pe o suprafaţă de trei hectare, susţin istoricii, iar la poalele cetăţii, pe o rază de trei kilometri, se aflau numeroase aşezări civile. Mai mult, pe vârfurile munţilor care înconjurau Sarmizegetusa Regia, dacii au ridicat cetăţi de apărare, iar în vremurile de restrişte, populaţia îşi găsea adăpost în aşezarea din munţi. Templele şi sanctuarele din Sarmizegetusa Regia au fost dispuse pe două terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care aşezarea s-a aflat în apogeul dezvoltării sale economice.

Cetatea dacică Sarmizegetusa Regia este administrată de CJ Hunedoara din anul 2013, după ce a fost preluată, printr-o hotărâre de guvern, de la Ministerul Culturii.

Numărul turiștilor care au vizitat cetatea dacică Sarmizegetusa Regia în primele patru luni ale acestui an a depășit 10.000 de persoane, ceea ce înseamnă o creștere de aproape 2,5 ori comparativ cu perioada similară a anului trecut.

Sursa: aboutdacians.blogspot.ro

Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. 

Ce-au făcut Mihai Viteazul și Avram Iancu pentru români – fiindcă dumneavoastră aveți acest nume frumos de “[Colegiul Naţional] Avram Iancu” – , pentru România și pentru Transilvania sunt lucruri cunoscute, dar nu îndeajuns ca să nu trebuiască să le repetăm. În plus, să mai aducem și noutăți în legătură cu ceea ce s-a întâmplat între timp, pentru că și istoricii și filologii, și oamenii de cultură caută mereu, lucrează, găsesc mărturii în plus – așa e viața, dinamică, și adevărurile se corectează. Chiar dacă au fost adevăruri care ni se păreau eterne la un moment dat, ele se schimbă, pentru că adevărul absolut îl deține doar Dumnezeu. Noi, oamenii, lucrăm cu adevăruri parțiale, și trebuie să ne mulțumim cu asta. Asta nu înseamnă că, dacă-s parțiale, nu trebuie să le căutăm. Și, din această perspectivă, istoricii aduc mereu lucruri în plus.

Pe de altă, parte, de când trăim într-o epocă de libertate și ne-am luptat ca să ajungem la ea, se spun în spațiul public și lucruri negândite, necugetate, inexacte. Unii din naivitate fac acest lucru, alții cu intenție, alții cu foarte rea intenție, alții sunt și cointeresați material să o facă. Și poate și dumneavoastră ați auzit în ultimii ani despre Mihai Viteazul fel de fel de caracterizări: ba că a fost un aventurier, ba că a fost un condotier… Condotier nu e un cuvânt românesc, vine din limba italiană – condottiere – înseamnă un luptător care se angajează în slujba celui care dă bani mai mulți. Ba că nu a fost patriot, ba că nu a știut ce face, ba că a mâncat numai bătaie pe câmpurile de luptă, fel de fel de povești de-astea.

Despre Avram Iancu, ce să vă mai spun? Acum câțiva ani a apărut un articol, “Avram Iancu-criminal de război”. L-am întrebat pe autor: “Cum poți să…?” “Păi”, zice, “a omorât oameni.” “Păi ați auzit dumnevoastră de vreun război în care să nu se omoare oameni?” Într-un război… de aia se face războiul – nu e bun războiul, dar într-un război mor oameni, și de o parte, și de alta. Acum, săptămâna trecută, am văzut un articol, iarăși despre Avram Iancu: “Avram Iancu, născut într-o familie bogată, mort bețiv și nebun!” Cum poți să arunci în spațiul public asemenea afirmații, fără să încadrezi lucrurile? De aceea vă spun: nu avem timp îndeajuns să lămurim lucrurile, iar istoricul știe că nu este întotdeauna o minciună numai o afirmație pe care o faci cu rea intenție, se poate minți și prin abstragere sau prin luarea în calcul a unor aspecte din viața cuiva. Dacă eu las deoparte jumătate din viața cuiva, și mă refer numai la două aspecte ale vieții lui, pot să “dovedesc” orice.

Dar pentru că vorbim de ei și de rolul acestor două personaje în Transilvania, într-o istorie cam de două sute cincizeci de ani – de la 1599, când Mihai Viteazul a intrat prin trecătoarea Buzăului și a coborât în Ţara Bârsei, la Brașov, cu oaste strânsă la Târgșor, lângă Ploiești, și până la 1849, când se termină revoluția română de la 1848-49, sunt două secole și jumătate de istorie…

Ce a însemnat Transilvania înainte de Mihai Viteazul sau în momentul intrării lui Mihai Viteazul în Transilvania? Din punct de vedere al statutului internațional, Transilvania era un principat autonom sub suzeranitate otomană – adică, toată viața ei internă era liberă, clasa stăpânitoare era formată din localnici, bisericile tradiționale ale Transilvaniei funcționau toate fără nici o restricție, și Principele țării trebuia să se îngrijească ca în fiecare an să se plătească un tribut Porții. Principele era ales de țară, dar trebuia confirmat de Poartă – vă spun asta, pentru că lumea confundă astăzi statutul Țărilor Române cu statutul Bulgariei sau al Serbiei în Evul Mediu. Altă prostie! Serbia și Bulgaria au fost ocupate efectiv, fără clasă stăpânitoare, pământurile creștinilor au fost confiscate, în locul bisericilor s-au făcut moschei. Or la noi, în Țările române – și în Țara Românească, și în Transilvania, și în Moldova – niciodată nu s-au putut construi moschei, meceturi și geamii. Niciodată nu s-a permis propagandă islamică, și niciodată stăpânii de pământ nu au putut fi turci, deoarece conform tratatelor încheiate între Țările române și Poarta Otomană, pământul nu putea rămâne decât în proprietatea creștinilor. Mă rog, asta era în Evul Mediu. Şi atunci, nu e bine să confundăm statutul țărilor de la Sud de Dunăre cu statutul țărilor de la Nord de Dunăre. E drept că, din pământurile noastre, în Evul Mediu, o parte a fost ocupată de către turci. Cele mai multe zone ocupate au fost în urma unor bătălii pierdute de ai noștri – trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem. De exemplu, Turnu, Giurgiu și Brăila erau raiale turcești, și erau la Nord de Dunăre. Apoi Tighina, sudul Basarabiei de astăzi, o zonă largă, întâi Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Mare, “plămânii Moldovei” – care au fost ocupați chiar în vremea celui mai glorios domn pe care l-am avut, Ștefan cel Mare. Deci, am avut teritoriu ocupat, dar niciodată nucleul nostru și capitalele nu au fost ocupate. Şi niciodată la Târgoviște, sau la Iași sau la Suceava, nu s-au construit alte tipuri de locuri de închinăciune decât biserici. Nu s-au construit geamii. Mă întreabă câte un străin: “Dar unde sunt geamiile din Cluj?” Că ei știu că Transilvania a plătit un tribut turcilor, cândva.

Deci acesta era statutul – și acest statut de principat autonom sub suzeranitate otomană a existat între 1541 și 1688. După aceea, vin austriecii în Transilvania stăpâni – de fapt în 1688, de drept în 1699 – când au recunoscut și marile puteri că Transilvania nu mai aparținea ca influență, ca plată a tributului, nu mai făcea parte din orbita otomană, din lumea otomană. Și apoi, din 1688 până în 1918, Transilvania a avut, cu mici variațiuni același statut, adică a fost sub oblăduirea Habsburgilor. Și abia la sfârșitul acestei oblăduiri s-a creat un imperiu care a existat în istorie 51 de ani: Imperiul Austro-Ungar. De aia, nu e bine să zicem, când vorbim de evenimente de la 1700 sau 1800 “Imperiul Austro-Ungar” – acela e Imperiul Habsburgic. Imperiul Austro-Ungar s-a creat în 1867 – dar acuma, cu planeta asta care se grăbește, și cu mulți oameni inculți care ne conving la televiziune cât de deștepți sunt, se admite orice.

Ce se întâmplă în interiorul Transilvaniei când intră Mihai Viteazul? Stăpânii de pământ erau de trei feluri: unguri, secui și sași. Românii erau “clasa muncitoare”. Erau “robii muncii tăcute”. Datoria lor era să producă, să facă armată și să își dea sângele pentru patrie, să plătească taxele la timp, să-și dea obolul, să nu meargă la școli, și să trăiască cum pot.  Deci era așa-numitul regim al celor trei națiuni și patru religii. Națiunile erau: națiunea maghiară, săsească și secuiască, iar “religiile ” (între ghilimele zic religiile, că părintele mă vede), ele sunt de fapt confesiuni, că religiile sunt cele mari: religia creștină, religia mozaică, religia islamică, religia budistă. Astea sunt religii, dar catolicismul, ortodoxia, calvinismul, astea se numesc confesiuni. Şi, în Ardeal, erau oficiale: confesiunea calvină a ungurilor, confesiunea unitariană cam tot a ungurilor (anti-trinitară – nu acceptau Sfânta Treime, adică unitatea între Tată, Fiu și Sfântul Duh, și nici sfințenia Mântuitorului, de altfel), sașii erau luterani, și romano-catolicismul maghiar era slab – câțiva maghiari, secui mai ales, rămăseseră romano-catolici. Românii erau cu toții ortodocşi, adică de rit bizantin, și nu erau recunoscuți nici ca națiune, nici ca religie. Şi erau răbdați în țară, adică acceptați să trăiască – vă spun acum în limba latină, și vă traduc: usque ad bene placitum principum et regni-colarum – până va ține bunul plac al principilor și cetățenilor, românii nefiind considerați cetățeni – sau, după unii, cetățeni de mâna a doua. Cu alte cuvinte, termenul de român, sau în documentele latine valah, că valah și român e tot una, sunt sinonime, termenul de valah era sinonim cu iobag. Iobag înseamnă țăran șerb sau țăran dependent, muncitor al gliei, legat de pământ.

Nu e rău să fii legat de pământ, căci cine poate trăi pe planeta noastră fără pământ, dar e rău să fii legat de pământ numai prin muncă și fără foloasele muncii, care se duceau către alții. În Transilvania asta, după ce au venit austriecii, că trebuie să ne apropiem și de Avram Iancu, speranța românilor a fost că se vor îndrepta lucrurile: “Vine o stăpânire din afară, care poate fi neutră, nu-i mai favorizează pe vechii stăpâni și poate ne ajută și pe noi”, au gândit unii capi ai românilor. Şi chiar au fost împărați care au făcut aceste lucruri – eu vă spun asta, pentru că Avram Iancu avea în mintea lui și mitul bunului împărat, credința că împăratul de la Viena e bun, vrednic, mare, și că ne-ar sprijni și pe noi, dar nu-l lasă domnii locali, domnii de pământ, cum ziceau românii – care erau în mare majoritate maghiari. Şi atunci, ideea asta că împăratul e bun şi vrednic l-a făcut pe Horea să meargă pe jos de 4 ori la Viena, de pomană. Dar în mintea lui credința a rămas, până aproape de moarte. Și Avram Iancu, până în 1849, a crezut (1848, finalul anului) că împăratul ne va fi favorabil, pentru că împărații de la Viena au luat niște măsuri în favoarea românilor – nu de dragul românilor, de dragul echilibrării situației, ca să le poată spune domnilor unguri, când erau obraznici, că este o amenințare valahă, că ei îs majoritari în Ardeal și că, dacă nu-s cuminți acești domni și n-ascultă de Viena, există posibilitatea ca românii să se ridice un pic la putere. Şi atunci, cu asta balansau lucrurile, nu? Divide et impera – dezbină și stăpânește.

Mihai Viteazul, când a intrat în Transilvania, a găsit această țară cu trei națiuni, patru religii oficiale, în care românii nu se regăseau. A trecut pe la Brașov și a stat în jilțul bisericii Sfântul Nicolae din Șchei – ctitorie veche, străveche, nici nu se știe anul fondării, numai când s-a făcut biserica de piatră se știe – unde erau ctitori mai toți înaintașii lui, domni ai Ţării Românești și Moldovei, și a fost primit bine. S-a îndreptat mai departe spre Sibiu, prin Făgăraș, și a ajuns la Șelimbăr. La Șelimbăr a fost așteptat de oastea oficială a Principelui Transilvaniei, un tânăr de vreo 28 de ani care era și cardinal deja, Báthory András, Andrei Báthory. Oastea a fost risipită, bătută complet la 28 octombrie, și la 1 noiembrie a intrat triumfal în Alba-Iulia, și a avut orgoliul să îi vadă îngenunchiați pe cei care altădată îi îngenunchiau pe români. S-a proclamat Principe al Transilvaniei cu ajutorul autorităților locale și a declarat că va respecta toate rânduielile țării ca să ducă țara înainte, adică cele trei națiuni, cele patru religii, Dieta țării o va convoca… Dar, în același timp, a luat și niște măsuri care demonstrează dorința lui de a fi Domnul românilor. Nu degeaba a fost făcut erou național – și nu a fost făcut de noi, a fost făcut de conștiința publică, generații la rând.

Mihai Viteazul, în Transilvania, a convocat patru diete. Dietă – ştiţi ce înseamnă dietă, nu regim alimentar… Dietă înseamnă Adunarea Ţării, azi i-am zice Parlament. Dar şi Parlamentele au nume diferite – de exemplu, în Polonia – Seim, în Rusia – Radă. Trei s-au întrunit și, cu ajutorul Dietelor, ca să vedeți ce mentalitate modernă, a adoptat hotărâri, i-a pus pe deputații de acolo să voteze, fără nici un român în Dietă, numai el. Odată, s-a adresat Dietei și a zis că vrea ca turmele din satele românești să aibă drept de pășunat liber în hotarul satelor săsești și ungurești, fiindcă numai reciproca era valabilă. Deci turmele din satele săsești și ungurești intrau peste tot în satele românești, fără nici o problemă. Dacă se întâmpla invers, păstorul putea fi spânzurat. La 1548, în Ţara Făgărașului, un păstor care nu și-a păzit bine turma, că era ploaie afară și vânt, a fost spânzurat că a scăpat turma în hotarul unui sat săsesc. Și Mihai a zis ”Nu! De acum încolo țăranul e țăran, oile sunt oi toate, indiferent de etnie”. În altă Dietă a hoărât că limba română devine limbă oficială în Transilvania – fără să desființeze latina şi maghiara. A zis: “Alături de limbile vechi, punem şi româna”. “Mărite Doamne”, i-a spus un nobil maghiar, “așa ceva nu a fost niciodată în țara noastră – limba supușilor să fie recunoscută.” “De azi, va fi!”, a spus Mihai.

Toate aceste măsuri sunt de o importanță specială, și prima dintre ele a făcut-o – ca să vedeți că avea gând în legătură cu Adealul – încă înainte de intrarea în Transilvania. Este faimosul tratat de la Alba-Iulia de la 1595, prin care a reașezat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, după tradiția veche, de la Mircea cel Bătrân! Că Biserica noastră, răsăriteană, merge mână în mână cu Statul. Dacă Statul e de o lege ne-ortodoxă, și Biserica noastră e de religie ortodoxă, nu are cum colabora cu Statul. Şi atunci, Mihai a zis: “La noi, în Țara Românească, Biserica și stăpânirea sunt una. Şi punem Biserica Transilvaniei din nou sub oblăduirea Statului românesc, căci Biserica Transilvaniei este Biserică românească„. Și a făcut, în Cetate, la Alba-Iulia, Biserică Românească  Mitropolitană, ceea ce iarăși nu se mai pomenise.

Matricea.ro