close
Istorie

Cotul Uitării

În aceste zile se împlinesc 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, loc de ultimă suflare pentru peste 100.000 de soldaţi români. Personal, de acest eveniment m-am lovit încă din copilărie. Bunicul meu a fost luat prizonier atunci, iar pentru următorii şase ani a rămas „oaspetele“ URSS-ului şi un vizitator tenace al Siberiei.

Au trecut 75 de ani, timp în care, se pare, nu există nimic acolo care să amintească măcar de soldaţii români morţi, răniţi şi dispăruţi, o troiţă sau o cruce, că de un cimitir al lor nici nu se pune problema, uitarea şi praful fiindu-le pînă acum, poate, alinare. Trist este faptul că ei, cei morţi acolo, nu s-au dus să lupte de dragul turismului tocmai pe meleagurile Rusiei, au fost transportaţi acolo de către un Stat, un stat român. Nu contează ce şi cine a semnat ca ei să treacă Prutul şi Nistrul după aceea, contează că ei au fost şi sînt ai noştri, soldaţii României. Ei nu au nici o vină că pe 23 august am luptat alături de sovietici împotriva foştilor aliaţi, ei aveau şi chiar au nevoie de o minimă recunoştinţă, de un onor militar, chiar dacă acum relaţia pe care acelaşi Stat român o are cu moştenitoarea URSS, Rusia, nu trece printr-o perioadă bună. Soldatul român, acolo unde el a fost trimis, fie în est, fie în vest, fie în sud sau în văzduh, are dreptul istoric de a fi onorat de către cei care trăiesc poate chiar datorită sacrificiului său.

Cum am spus, se împlinesc 75 de ani de cînd 150.000 de soldaţi ai armatei române şi 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară au murit într-o operaţiune care a constituit cea mai sîngeroasă bătălie din istoria românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Nu am văzut mai nimic pe nicăieri, politicienii români se cam feresc să pomenească, iar militarii activi, ăia cu stele mari pe umeri, nu prea au timp de astfel de „nimicuri”.

Din fericire, însă, o mînă de oameni, unii chiar participanţi la memorabila bătălie, au mers duminică, 29 octombrie a.c, la Mînăstirea Comana unde, după intonarea Imnului Naţional, s-au rugat pentru sufletele celor morţi atunci. Cu mici excepţii, cei prezenţi acolo însumau lejer două milenii, iar cel care a făcut ca acest eveniment să fie posibil, generalul Radu Teodoru, se apropie el însuşi de vîrsta rotundă a unui veac. Oare atît de ocupaţi şi trişti am ajuns, noi, românii, ca să nu oferim măcar un gînd bun celor care au murit acolo? Oare am ajuns să fim atît de laşi încît să-i uităm tocmai pe aceia care s-au jerfit pentru această ţară, ei neavînd absolut nici un fel de vină că politica a ajuns la concluzia că, pentru binele lor şi al ţării, e bine să întoarcă armele? Cum am putea să ne iertăm acest păcat, de a rămîne impasibili la moartea lor? Patriotismul românesc s-a defectat cumva, îi uităm pe cei care au plătit cu viaţa pentru ca acest pămînt să rămînă al românilor, dar FALSI patrioţii bat un tînăr sirian care lucra la o shaormerie. Asistăm IMPASIBILI cum politicienii români rup ţara în felii, cum istoria noastră este alungată din şcoli si sărăcia spirituala si materiala ia în stăpînire aceste meleaguri, dar ne postăm pe plaje să respingem musulmanii care, alungaţi din ţara lor, vor un trai mai bun în… Germania.

Am să revin la bunicul meu, plecat dintre noi în 1993. L-am întrebat de multe ori cum a fost acolo, în Siberia, din ’42 pînă în ’48. Niciodată nu a vrut să vorbească despre asta. Cu două excepţii, însă. Una, în care mi-a spus că a mers 6.000 de km în interiorul Rusiei şi nu a găsit absolut nimic care să se aplice la noi, ceva inovativ, ceva care să ajute la progresul tehnic al gospodăriei. Iar a doua excepţie a fost răspunsul la întrebarea mea dacă îi urăşte pe ruşi pentru că l-au ţinut în prizonierat atîţia ani, răspus care m-a făcut să îl respect mai mult şi să fiu mîndru că îi sînt nepot: „cînd am căzut prizonier, noi eram la ei în casă, noi eram invadatorii! De ce să îi urăsc? Dacă ei veneau peste noi, ca invadatori, atunci da, îi uram. Problema e că ei au venit la noi, dar după ce am fost aliaţi, şi nu au fost prietenoşi deloc, dacă e să ne amintim perioada Kominternului”.

Dar peste toate acestea, acei soldaţi morţi la Cotul Donului merită o minimă atenţie din partea Statului care i-a trimis acolo, o troiţă, o cruce, un cimitir, un monument al lor, dar, mai presus de toate, o rugăciune din partea fiecărui român.

Tano

Tags : batalia de la cotul donului

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.