Discuţia despre Rezistenţa Anticomunistă din munţi, din Obsedantul Deceniu (anii 50), a fost resuscitată într-un mod oribil de senatorul PSD Şerban Nicolae. Articolul de mai jos este o prelucrare a unui fragment dintr-o carte în curs de apariţie. Aceasta aparţine jurnalistului şi scriitorului Călin Hentea, colaborator al publicației stareapresei.ro. Este un fragment din volumul „Mereu neștiuta istorie a luptelor românilor”, în curs de apariție în anul Centenarului. Îi dăm cuvântul mai jos scriitorului.
Rezistenţa anticomunistă. Iluzia intervenţiei anglo-americane
Începând din toamna lui 1944 și până la sfârșitul anilor ‘50, mulți români au trăit cu păguboasa iluzie că nu peste multă vreme va începe un nou război. În acesta, anglo-americanii îi vor înfrunta victorioși pe ruși, respingându-i din Balcani. Din această perspectivă, ei trebuiau să fie pregătiți cu arme, muniții și luptători. Gata pentru a da lovituri de gherilă împotriva ocupanților sovietici și a slugilor acestora, comuniștii români.
Puternicele motivații ale acestor luptători din rezistența anticomunistă au fost generate de educația patriotică primită în familie. Nu suportau să vadă „pământul şi legea străbună pângărite de o stăpânire străină, fără Dumnezeu şi lege”. Din profunde convingeri anticomuniste, din disperare față de samavolniciile trupelor de ocupație sovietice și autorităților comuniste, din motive de persecuție religioasă (desființarea cultului greco-catolic la 1 decembrie 1948) sau din constrângere (aflându-se în fața unei iminente arestări, datorită trecutului sau originii sociale).
Rezistenţa anticomunistă. „Bandiţi în slujba imperialiştilor”
„Oricine se putea retrage să lupte în munți. Istoria însă va trebui să se mulţumească cu cei care, buni sau răi, n-au stat cu mâinile în sân, când ţara se scufunda în întuneric şi ruşine”, spunea, în 1991, liderul anti-comunist supraviețuitor al grupului din Făgăraș, Ioan Gavrilă Ogoranu.
Convingeri anticomuniste aveau aproape toți românii, dar puțini aveau tăria să le exprime și să acționeze în consecință. Desigur, a mai existat și categoria supraviețuitorilor, majoritară, a celor care – din oportunism sau instinct de conservare – s-au supus noilor reguli ale comuniștilor. Chiar au colaborat cu aceștia, de frică sau pentru a obține un regim de viață mai bun.
Decenii de-a rândul rezistența anticomunistă din munți a fost fie considerată un subiect tabu, fie a fost expediată de comuniști, din rațiuni propagandistice, sub sintagma „bandiți aflați în slujba imperialiștilor”.
Rezistenţa Anticomunistă. Negaţioniştii de după 1990
Generali de securitate, având un rol sinistru în represiunea anti-comunistă, precum Nicolae Pleșiță sau Neagu Cosma, dar nu numai, au încercat după 1990 să nege, să denatureze sau să trimită în derizoriu mișcarea de rezistență armată anti-comunistă din munți.
Primele formațiuni paramilitare de rezistență anti-sovietică au apărut în Bucovina de Nord, în martie 1944, sub coordonarea Marelui Stat Major, din perspectiva iminentei invazii a teritoriului național de către Armata Roșie.
Era vorba despre românii care se refugiaseră în munți din calea terorii și deportărilor sovietice, pregătindu-și depozite de armament și muniție, dar care au fost apoi urmăriți și lichidați de trupele NKVD.
Rezistenţa Anticomunistă. Eroii din Mişcarea Naţională de Rezistenţă
În mai 1946 a fost arestat, alături de alți generali și ofițeri ai armatei regale, fostul ministru de interne din guvernul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea. Acesta a fost învinuit a fi organizat o „Mișcare Națională de Rezistență” militară a „reacțiunii burghezo-moșierești”, de sorginte „legionaro-fascistă”, având centre în tot teritoriul național (generalul Coroamă la Iași, generalul Dragalina în Transilvania, contraamiralul Măcellariu în Dobrogea sau generalul Avramescu la comanda unei armate pe frontul de Vest).
Această organizație politico-militară, a cărei importanță a fost mult exagerată de comuniști în scop propagandistic și pentru a justifica epurările din armată, avea drept aliați politici alte grupuri de rezistență anticomuniste, precum „Sumanele negre”, „Graiul Sângelui”, „Haiducii lui Avram Iancu”. Acestea includeau fie legionari, fie național-țărăniști.
Doar discuţii de principiu
Scopul Mișcării Naționale de Rezistență era de a trece la acțiune armată în cazul unui conflict dintre aliații anglo-americani și URSS. Dar complotiștii nu au reușit să depășească stadiul unor discuții de principiu înainte de a fi arestați.
Organizația „Graiul sângelui”, care în 1945 avea peste 5.000 de membri (mulți fiind foști ofițeri sau militari combatanți pe frontul de Est, trecuți în rezervă, „deblocați” – cum se spunea) în București și în țară, avea un program politic care-i conferea un profil naționalist, cu accente șovine, drept reacție la participarea masivă a minoritarilor (evrei, unguri, ucrainieni) în comunizarea / sovietizarea României.
În septembrie 1949, Securitatea semnala existența unor „bande teroriste” (care aveau între 10 și 40 de persoane) în zona Craiovei, Brașovului, Ploieștiului, Sucevei, Galațiului, Oradei, Clujului, Timișoarei și Constanței.
Rezistenţa Anticomunistă. Grupul Carpatin de Rezistenţă Naţională Armată
Adică practic în toată țara, ceea ce punea în discuție pretenția regimului Dej că ar deține controlul deplin asupra teritoriului național. O parte dintre acei studenți, militari sau legionari din zona Făgărașului, care scăpaseră de arestările masive din 1948, au format „Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată”, condus de Ion Gavrilă Ogoranu.
Acest grup a reușit să reziste vreme de nouă ani asalturilor Securității, datorită tacticilor de gherilă folosite și mobilității celor douăzeci de tineri luptători.
Mai mult decât atât, procurându-și un șapirograf, grupul a reușit tipărirea și difuzarea a 500 de manifeste împotriva regimului. Povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu – unul din cei doi supraviețuitori ai grupului, care a fost prins abia în 1976 – a stat la baza filmului „Portretul luptătorului la tinerețe”, realizat de Constantin Popescu în 2010.
Legionarii care nu erau legionari, ci oameni recrutaţi din Occident
Nici micile grupuri de legionari recrutați în Occident, antrenați de CIA, în cooperare cu serviciile franceze (în urma înțelegerilor dintre președinții Harry Truman și Vincent Auriol), parașutate în România în perioada 1952-1953, nu au reușit să-și îndeplinească misiunea de a stabili legătura cu centrele de rezistență din țară și de a transmite informații despre situația și mișcările autorităților române și ale unităților Armatei Roșii, deoarece au fost rapid capturate de Securitate.
Istoricul Ilarion Țiu afirmă că așa numitele „bande de legionari”, formate din maximum 10-15 membri, nu s-au remarcat prin fapte deosebite de arme, evitând pe cât posibil conflictele deschise cu forțele mult superioare ale Securității, mărginindu-se să aștepte un utopic război dintre Est și Vest.
Supraviețuirea în libertate a unor asemenea grupuri nu s-a datorat forței combative a luptătorilor, ci mai ales neprofesionalismului cadrelor Securității din primii ani ai puterii populare.
Rezistenţa Anticomunistă şi „deblocaţii”. Alţi eroi. Nicolae Dabija
Mult mai eficace din punct de vedere al combativității și angajării planificate în lupta anticomunistă au fost grupurile de rezistență conduse de ofițeri ai armatei regale, „deblocați” de comuniști în perioada 1946-1947.
Chiar dacă nu au reușit să se reunească sub o comandă centrală și nici nu au beneficiat de sprijin logistic sau politic din străinătate, experiența militară a conducătorilor acestor grupuri, alături de tăria morală și prestigiul în rândul localnicilor, și-au spus cuvântul.
Astfel, chiar și cei ce au încercat minimalizarea și decredibilizarea rezistenței armate anticomunite i-au recunoscut maiorului Nicolae Dabija „rectitudinea exemplară”. Fost ofițer al Armatei Regale, ce luptase împotriva sovieticilor pe Frontul de Est (fiind rănit de două ori și decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”), maiorul Dabija (insolit este faptul că vajnicul luptător antibolșevic și anticomunist era văr cu Gheorghe Gheorghiu-Dej) a fondat în munții Apuseni, „Frontul Apărării Naționale – Corpul de Haiduci”, atacând oficialități comuniste din Teiuș, organizând rezistența armată pe bază de reguli militare.
Rezistenţa Anticomunistă. Cazul Nucşoara
A fost arestat prin trădare pe 22 martie 1949, în urma denunțului unui sătean, printr-un asalt soldat cu grele pierderi din partea trupelor de Securitate, după care a fost executat la Sibiu, împreună cu toți membrii grupului său.
Nucșoara, satul subcarpatic din vecinătatea Câmpulung-Muscelului, reprezintă un punct inconturnabil pe harta istorică a rezistenței anti-comuniste românești. În acest sat, a luat ființă și a funcționat grupul „Haiducii Muscelului”, în fruntea căruia s-a aflat locotenentul Toma Arnăuțoiu și fratele său, Petre, sub comanda colonelului Gheorghe Arsenescu.
Tot în acest sat a trăit Elisabeta Rizea, o țărancă ce s-a opus colectivizării forțate, i-a ajutat pe „Haiducii Muscelului”. Apoi, a îndurat, fără a trăda, schingiurile inumane din beciurile Securității și 12 ani lungi de pușcărie, devenind un simbol al rezistenței anti-comuniste românești.
Rezistenţa Anticomunistă. Grupul Haiducii Muscelului
Grupul „Haiducii Muscelului” s-a remarcat prin longevitatea sa (aproape 10 ani), frații Arnăuțoiu fiind capturați de Securitate doar prin trădare, pe 19 mai 1958, atunci când un așa-zis susținător al acestora le-a turnat un tranchilizant puternic în țuica pe care tot el le-o oferise.
Au fost executați, alături de alți 14 luptători, pe 18 iulie 1959, în Închisoarea Jilava. Filmul „Undeva în Est”, regizat în 1991 de Nicolae Mărgineanu, cu Călin Nemeș, Valentin Voicilă și Maria Ploae, după romanul „Fețele tăcerii” de Augustin Buzura, ilustrează convingător atmosfera și dramele umane consumate în acei ani de rezistență disperată.
Călin Hentea
