Istorie

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul său pe turci, deoarece, cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece.

Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Pierderile sunt uriase.

Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri.

Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheiere a bataliei. Aflam, asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei.

Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume!

Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste “Atletul lui Christos”. Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului.

Asa ne a fost dat si noua, românilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!

Marius Agapie

În evul mediu românesc demnitățile publice purtau numele de dregătorii. Aceste funcții au venit în principal pe filieră bizantină și într-o mai mică măsură de la slavii sud-dunăreni. Dregătoriile nu au apărut deodată, ci pe măsură ce Curtea domnească își perfecționa organizarea, paralel cu întărirea autorității domnești. Cu puține execepții, toate au apărut în arcul extra-carpatic în aproximativ același timp, de obicei în Țara Românească și apoi în Moldova. Majoritatea dregătoriilor si-au început existența în primul veac de la întemeierea statelor, adică până pe la 1450.

Dregătorilor le lipsea o specializare în domeniul în care activau. Fiecare funcționar medieval putea îndeplini, din porunca domnului, și alte însărcinări, în afara celei pe care o avea deja. Puteau primi sarcini precum – solii peste hotare, comandă de oaste, strângeri de dări, hotărnicii (fixarea limtelor propietății), judecata unor pricini între locuitori (individual sau în grupuri formate și din alți dregători). De remarcat este că fiecare dregător putea servi drept ispravnic adică executor al unei porunci domnești, indiferent de natura ei. El primea o delegație de la domn și Sfatul domnesc în care i se precizau limitele competenței. Dregătorii nu aveau leafă lunară, fiiind răsplătiți cu danii și scutiri de către domn, cu daruri sau ocazionale pungi cu galbeni. După natura funcției, dregătoriile erau de două feluri.

DREGĂTORII PUBLICE

Banul– era la sfârșitul veacului al XV-lea conducătorul administrației în Oltenia și cel mai important dregător. Pronunța pedepse capitale însă numai în Oltenia. Începutul acestei dregătorii îl găsim în vremea lui Mircea cel Bătrân când în Sfatul domnesc exista un ban de Severin. Dregătoria se mută apoi intermediar la Strehaia și ajunge la Craiova. Banul de Craiova devine pe vremea boierilor Craiovești, Mare Ban, având în subordine alți bani sau bănișori de pe teritoriul oltean. Originea dregătoriei se pare că este avară, fiind preluată de slavi, apoi de maghiari de unde au adoptat-o și românii.

Vornicul– la origine era conducătorul Curții domnești, devenind apoi șeful justiției. În Moldova, în veacul al XVI-lea existau 2 mari vornici, unul pentru Țara de Sus și altul pentru Țara de Jos. Motivul dublei existențe este probabil din vremea luptelor dinastice dintre urmașii lui Alexandru cel Bun. Acești vornici nominal erau egali, dar se constată o întâietate a vornicului din Țara de Jos.

Logofătul– era șeful cancelariei domnești. Redacta hotărârile luate de domn și Sfatul său punând pecetea domnească peste aceste acte denumite hrisoave sau porunci domnești. În Moldova îndeplinea și atribuții judecătorești și răspundea de hotărnicia moșiilor. Din veacul al XVI-lea vor fi menționați și logofeți de rangul doi și trei, cel din urmă aplicând sigiliul cel mic pe scrisorile particulare ale domnului. În subordinea logofătului se afla și un corp de pisari, dieci, grămătici sau uricari în Moldova. Între ei se aflau cei care redactau în limbi străine precum poloneză, latină, maghiară, turcă.

Vistierul– avea grijă de finanțele țării, ținând evidența veniturilor strânse din teritoriu, de la vămi, contabiliza cheltuielile dar știa și lista contribuabililor și a celor scutiți de dări.

Spătarul– era în Țara Românească conducătorul călărimii. El purta spada domnului în timpul ceremoniilor, acesta fiind simbolul puterii sale militare. Între 1475 și 1593 avem atestați în Țara Românească doi spătari. În Moldova, acest dregător capătă o importanță deosebită în timpul lui Ștefan cel Mare, mai exact în vremea luptelor cu turcii, ungurii sau polonezii.

Pârcălabul– avea în numele domnului anumite puteri administrative și judecătorești pe raza unui teritoriu. Ei aveau un rol mai important în Moldova dat fiind și numărul mai mare de cetăți. În Țara Românească unele dintre fortificațiile principale (Giurgiu, Turnu) erau ocupate de turci. Pe vremea lui Ștefan cel Mare erau numiți chiar doi părcălabi pe o singură cetate, totul pentru a crește capacitatea militară a punctelor fortificare( Hotin, Suceava, Neamț etc.)

Armașul– apare în timpul lui Vlad Țepeș și Ștefan și ducea la îndeplinire pedepsele (chiar capitale) date de domn.

Portarul– se ocupa în Țara Românească de hotărnicii și primirea solilor (funcție deținută în Moldova de ușar). Acest tip de dregătorie a apărut mai întâi în Moldova. La 1479 avem atestat un Mare portar de Suceava în persoana lui Șendrea, cumnatul lui Ștefan.

Hatmanul– era o dregătorie în Moldova și avea atibuții militare, preluând o parte din sarcinile portarului de Suceava.

DREGĂTORII DE CURTE

A doua categorie de dregători erau cei care aveau diverse atribuții la Curtea domnească. Ei îndeplineau servicii personale domnului.

Postelnicul– era cel mai important fiind cel mai apropiat de persoana voievodului. Avea grijă de camera domnitorului, putea intra nechemat chiar dacă acesta era neîmbrăcat. Cronicarul Macarie îl numește “paznicul iatacului domnesc”. Cu vremea a primit și sarcina de a-i introduce la domn pe cei veniți în audiență, mai ales pe solii statelor străine, fiind asimilat unui minstru de Externe.

Medelnicerul– turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile la masă, punea sarea în mâncare. Marele medelnicer era ajutat și de medelniceri de rangul doi și trei care păstrau vesela, puneau masa sau desfășurau alte activități legate de cina domnului. Originea cuvântului este medelniță – un lighean de apă în care se spălau mâinile.

Paharnicul– aproviziona cu vin pivnițele domnești. În Moldova avea numele de ceașnic.

Stolnicul– se ocupa de masa voievodului și de servirea acesteia la ospețele domnești, de aprovizionarea cu alimente, inclusiv pește. Subalternii marelui stolnic erau solnicii sau stolniceii, care strângeau dijma din pește de la bălțile Dunării.

Clucerul– avea grijă de cămările, depozitele și magaziile domnești. În Moldova era și un jitnicer, care era responsabil de magaziile cu grâne. Subordonatul clucerului era clucerul al doilea.

Pitarul– pregătea pâinea pentru domn, slujitori sau corpurile de oaste cu tain (rație) zilnică de pâine.

Slugerul– era însărcinat cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne.

Comisul– avea grijă de grajdurile, caii domnului ocupându-se și cu aprovizionarea cu fân. Cu timpul, Marele comis a fost dublat de un comis al doilea și apoi de un comis al treilea.

În veacul al XVI-lea vor apărea dregătorii noi.

Șertarul avea în grija sa corturile armatei în timp de război.

Aga– apare mai întâi în Țara Românească (1567) și apoi în Moldova (1592). Numele era turcesc fiind comandantul pedestrașilor și subalternul marelui spătar în Moldova și al hatmanului în Moldova.

Aceste dregătorii s-au menținut până târziu, la începutul secolului al XIX-lea, când sub influență occidentală corpul funcționăresc evoluează înspre cel pe care îl avem și astăzi.

istorie-pe-scurt.ro

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern,

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unirea statelor : Moldova și Muntenia. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Tare curios sunt câți dintre politicieni și ce personalități culturale vor evoca Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Hotin, Cernăuți, Storojineț. Teritorii românești aflate, în prezent, în componența Ucrainei.
Ipocrit unii afirma că, vezi Doamne, au ajuns așa pentru că URSS le-a lăsat moștenire vecinilor ucraineni.
Eu spun ca Ucraina se bucură ilegitim de fructele întelegerii între Hitler și Stalin fiind ultimul stat european care respectă un pact nazisto-sovietic.
Basarabia fără Bugeac, fără Bucovina de Nord și cu piatra de moară reprezentă de teritoriile ucrainene transnistrene este doar o țară artificială numită Republica Moldova.

Titi Dincă

Cei care au fost la Inter, pe 22, sunt revoluționari. Cu drepturi și patalama. Dar numai cei dinspre Piața Universității. Tinerii în uniformă, afl ați de cealaltă parte a baricadei, au rămas anonimi. Am fost unul dintre ei. Eram sub arme de nici trei luni.

Eu, soldat în rezervă, Mihnea-Petru Pârvu, am încărcat, într-o dubă, morții de la Dalles. Apoi, am întors armele. Am fost în Piața Universității în 21 decembrie ‘89. Am stat acolo fix o lună, participând cu degetul pe trăgaciul AKMului la evenimentele din jurul clădirii. Aveam 20 de ani și eram sub arme. La fel ca mine au mai fost sute de tineri. Am fost de ambele părți ale baricadei.

Kalashnikov-ul meu cu pat rabatabil a tras sute de cartușe în stafiile teroriștilor. Un motan mare și gras mi-a fost singura victimă. Regret și astăzi că i-am fost călău.

Numai că, de cealaltă parte a baricadei. Cu trei dintre camarazi cu care eram atunci în Armată am încărcat, într-o dubă, 13 oameni care au murit, la asfințit, lângă Sala Dalles. Am stat față în față cu revoluționarii de la Inter.

M-au lovit în picior cu o piuliță și am șchiopătat o lună. Eram doar un recrut încorporat în Armată pe 27 septembrie 1989. Pe 22, am fost dizlocat la Radio. Deja întorseserăm armele.

Primul contact cu Revoluția l-am avut la ieșirea din fosta cârciumă Cireșica, de vizavi de Liceul Lazăr.

Duminică, 17 decembrie ‘89, la zece seara. Eram în învoire, îmbrăcat civil, ieșisem cu iubita mea, de pe atunci, la o sticlă de vin. Îmi aduc aminte că singurul fel de mâncare era ostropelul de pui cu garnitură de cartofi natur și creveți vietnamezi. Mâncare bună, după luni de varză, fasole, macaroane cu bulion și mâncărică de soia.

Un plutonier de Miliție m-a abordat scurt: „Carnetu’ de serviciu și biletu’ de voie!“.

Eram tuns chilug și aveam moaca tipică de răcan în învoire. Milițianul mă verifică scurt și latră: „Urgent, te prezinți la unitate!”. M-a durut în cot, aveam liber până luni, la cinci dimineața.

Cu arma sub pernă

Dis-de-dimineață, m-am întors în cazarma de pe Antiaeriană, în Ghencea. „Batalionul 98 infanterie – Pază Obiective Speciale”, sau U.M. 01908. Practic un batalion de instrucție unde răcanii erau instruiți pentru serviciul de gardă pe obiective strategice ca: aeroporturi, poduri și tunele. La poartă, iureș ca la balamuc.

Ordine, zbierete, alergătură. Sus, în dormitorul companiei dau de Make, Mihai Vochin, leat cu mine, din Alexandria.

„Bă, vezi că ai arma pe pat. Umfl- o și la apel, că ne-au omorât ăștia toată noaptea!”, turuie Make. Bizar. La carte scria că arma se ridică numai personal.

Ne-au numărat gradații de cinci ori, plus un apel nominal. Apoi, o zi de instrucție obișnuită, pe tancodromul din spatele Regimentului de infanterie mecanizat U.M. 01210. La stingere, am primit ordin să dormim cu armele sub pernă. Până pe 23 ianuarie ’90 nu m-am mai despărțit, nici la budă, de pistolul meu mitralieră.

Cucuiul Revoluției mele

48 de ore, ofițerii și subofițerii au dormit la unitate și s-au sistat vizitele, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Nici scrisori sau telegrame n-am mai primit și nici n-am avut voie să dăm. De telefon nici nu putea fi vorba!

Pe 20, după apelul de seară, politrucul unității a luat la rând cele șase companii ale batalionului și ne-a turnat o poveste cu unguri, țigani, fasciști care vor să arunce țara în haos. A doua zi, bucurie mare! N-am mai ieșit la instrucție, unde ne hăituiau gradații ca pe hoții de cai. Ne-au aliniat pe băncuțele din dormitor, în fața televizorului din companie, să-l vedem pe Ceaușescu, la miting. Moțăiam, că ne ținuseră treji până spre dimineață.

Am bănuiala că am fost prima victimă a Revoluției din București… Dobre, un cioban din Vaslui, văzuse trenul prima oară când îl luase în Armată. Când transmisia s-a întrerupt a venit și alarma.

Fiecare răcan a primit 300 de cartușe, din care 20 trasoare, restul normale, „miezoțel”.

Pe la unu și jumătate, maiorul Dorel Amăriucăi, comandantul batalionului, ordonă ca două companii, întâi și a doua, să ia poziții în jurul Inter-ului unde, citez: „Forțe străine vor să destabilizeze țara!”. Eu, pistolar 5, grupa 1, plutonul trei, compania I, am ajuns acolo pe la ora trei.

„Am încărcat în dubă morții de la Dalles!

Lozincile auzite din camionul cu prelată au creat reacții ciudate printe noi. Unu’, Herța, din Suceava, se ambala rău: „Să-i împușcăm pe toți!”. Am stat încolonați de-a lungul Bulevardului N. Bălcescu, vizavi de Sala Dalles.

În jur de patru după-amiaza, am primit ordin să băgăm cartuș pe țeavă și să asigurăm armele. Un pic mai târziu, un camion militar e înconjurat de manifestanți, care-i sparg parbrizul. Șoferul, militar în termen sau subofițer, se sperie, o calcă și spulberă tot ce avea în față. Atunci s-a tras prima oară. Fără ordin!

Comandantul plutonului meu, locotenentul George Enescu, aproape că l-a luat la bătaie pe unu’ care s-a trezit trăgând la cinci centimetri de urechea sa. Un civil, cu un pistol în mână, îl abordează pe comandantul companiei, lt. major Badea. Cere patru voluntari, dar se uită fix în ochii mei.

Se mai oferă Make și încă doi, nu mai știu care. Una din puținele alegeri pe care le regret. Trecem strada și ne ordonă să încărcăm într-o dubă niște cadavre. Le număr involuntar: 13.

Am citit, ulterior, în cărțile unor istorici, că ar fi fost șapte sau opt. Eu știu ce am numărat! Printre ele, o fată. O iau de picioare, Make de subțiori. Pe spinarea unui mort văd o gaură de glonț.

Mică, de revolver, nicidecum de armă automată. Camaradul meu tremură. Eu, parcă eram teleghidat. Abia prin martie m-a apucat groaza la ce-am trăit.

„De ce tragi, mă? Ai primit ordin?”

După ce scutierii M.I.-ului s-au retras, ne-au desfășurat de-a latul bulevardului. Mă trezesc în primul rând, la nici 20 de metri de baricadă.

Era întuneric și tot felul de obiecte zburau înspre noi. O piuliță mă lovește în fluierul piciorului stâng. Mă doare, de mă usucă. În momentul ăla, am dat arma la spate și tot ce venea spre mine returnam pe loc.

Un fel de ping-pong bizar ce a durat ore în șir. După ora zece seara, au venit blindatele. Zgomotul era așa de puternic, că nu îl auzeam pe un locotenent cățărat pe un tanc care striga de la jumătate de metru. Voia un cablu metalic, să tragă cu tancul său un TAB incendiat.

Atunci l-am văzut pe un general bruscând un soldat care trăgea în aer: „De ce tragi, mă? Ai primit ordin?”.

Apoi i-a ars o scatoalcă de să-i sară casca din cap. Mi-am dat seama a doua zi că era generalul Milea. Între timp s-a sinucis.

Primul motan terorist

După miezul nopții ne-au urcat în camioane și ne-au dus la Casa Poporului, unde ne-au fixat sectoare de tragere pe clădirile din Centrul Civic, pe atunci nelocuite.

De mâncare am primit o conservă de fasole, una de pește și doi pesmeți. Când am ieșit din gardă, am adormit instantaneu pe un covor uriaș strâns sul în interiorul clădirii. Dimineața am aflat că am întors armele. Acum eram cu poporul! La prânz, ajunși în cazarmă, mai toți au căzut lați de oboseală. În mine urla adrenalina, așa că m-am uitat, împreună cu cei cinci ofițeri ai companiei, la Revoluția din Studioul 4.

Seara, alt coșmar, la Radio, unde ne duseseră să apărăm clădirea de teroriști! În plin schimb de focuri, cu nimeni nu știe cine. Bucureștean fiind, am devenit curier ad-hoc între tot plutonul, înghesuit în spatele unui TAB și un punct de comandă din Radio.

O lună am stat și, pe bune, a fost ca-n filme! Venea lumea cu mâncare la noi și nu voiau soldații să mănânce, că se zvonise că era otrăvită. Doi bani n-am dat și am mâncat un borcan plin cu ciuperci cu maioneză, până mi s-a aplecat. Pe strada General Berthelot, pe atunci Nuferilor, am făcut singura mea victimă.

Ceva suspect se mișca pe terasa unei case. Aveam poziție bună și mi s-a ordonat să trag, de către un locotenent- colonel de vânători de munte. Parcă, Șiman îl chema. Am golit un încărcător și s-a auzit o bufnitură. Dimineața, cu încă doi după mine, m-am dus să văd ce împușcasem.

Era o biată mâță grasă. Prima pisică teroristă! Un fleac, o ciuruisem!

Televiziunea, singură după 25 de ani!

Zeci de români au venit ieri la Televiziunea Română, unde, în premieră, la 25 de ani de la Revoluție, s-a deschis pentru public celebrul Studio 4, cunoscut ca „Studioul Revoluției”. Marii absenți au fost figurile cunoscute ale Revoluției, oamenii de cultură și politicienii.

„Nu am putut să trec pe la Televiziune. Este cea mai grea zi din săptămână, am două spectacole”, a explicat Ion Caramitru, directorul Teatrului Național din București.

După un sfert de veac, TVR a recreeat „Revoluția în direct”, cu imagini de arhivă, elemente de tehnică militară și un tab în curte. La troița închinată tinerilor care și-au pierdut viața apărând TVR s-au depus coroane de flori din partea mai multor asociații ale revoluționarilor, dar și din partea Președenției, Senatului, Camerei Deputaților sau Guvernului.

În urmă cu un sfert de veac, Mircea Dinescu anunța la TV:

„Dictatorul a fugit! Am învins!”. „Nu trec pe la TVR și nu mă interesează, atâta vreme cât băieții din Primăverii se dau revoluționari. Dl. Petre Roman și dl. Iliescu au venit la câteva ore după mine. 10 luni am fost arestat la domiciliu, iar pentru mine Revoluția a însemnat o minune. Nu avem cum să prevăd ce avea să urmeze. Acum trăiesc jucându-mă de-a bucătarul pe la televizor și de-a producătorul de vinuri. Am trăit 40 de ani în comunism și de 25 de ani în capitalismul estic. În definitv, scriitorul este un martor al istorie”, și-a explicat absența Mircea Dinescu. (Anca Simionescu)

Autor: Mihnea-Petru Pârvu

La 13/26 decembrie 1918, la București, a avut loc o mare manifestație a tipografilor din București, care au demonstrat pașnic pentru revendicările lor social-economice, precum și pentru ceea ce numim astăzi „libertatea presei”.

În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din Capitală au încetat lucrul, îndreptându-se spre Ministerul Industriei și Comerțului, alături de reprezentanții desemnați de ei să le revendice drepturile.

Cu aceștia s-au solidarizat și muncitori de la alte fabrici din București. Manifestația urma să aibă loc în fața Teatrului Național.

Ajunși în Piața Teatrului, manifestanții au fost întâmpinați cu focuri de armă de forțele de ordine, după ce, în prealabil, șeful garnizoanei București, Nicolae Mărgineanu, telefonase primului ministru Ion I.C. Brătianu, cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților.

Manifestația s-a soldat cu victime, morți și răniți, sute de manifestanți fiind arestați și schingiuiți.

Personalități de seamă ale vieții culturale, artistice și politice (Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction) au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului.

Eforturile celor care și-au cerut drepturile nu au rămas fără rezultat.

Breasla tipografilor a fost prima din România care a reușit să încheie un contract colectiv unitar, la nivel de ramură, pe o durată de un an și jumătate, la data de 22 decembrie 1921.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sînt mai bine de şaizeci de ani de cînd m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărîmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizînd puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sînt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea romånească.

Sînt mîhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrîni şi cei bolnavi sînt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sînt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniu al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sînt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sînt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mîine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul-plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de cînd am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobîndit, după libertate şi democraţie, sînt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cîrmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cîrmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pămînturile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămînă separaţi.

Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pămînturile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurămîntul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sînt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămîne întotdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Discurs rostit de Regele Mihai în Parlamentul României, la împlinirea vîrstei de 90 de ani. Pe 5 decembrie 2017, la vîrsta de 96 de ani, Regele Mihai a murit. „Trupul Regelui va fi depus în Holul de Onoare al Castelului Peleş, iar slujba de înmormîntare va avea loc la Curtea de Argeş, în noua Catedrală“, se spune într-un comunicat al Casei Regale. Regele Mihai I s-a născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-Mamă Elena, şi a domnit între 1927 şi 1930, prin intermediul unei Regenţe, precum şi între 1940 şi 30 decembrie 1947, cînd a fost silit să abdice şi să plece în exil.

Anul acesta se împlinesc 273 de ani de la moartea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), inimosul episcop român care a pus piatra de temelie a luptei pentru libertate naţională şi socială a românilor transilvăneni.

Memoriul Episcopului Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, Inochentie Micu Klein,  este prin excelenţă documentul cel mai expresiv al umilinţelor, împilărilor şi terorizărilor perfide la care autorităţile străine (maghiare, habsburgice şi papale) au supus populaţia românească din Transilvania.

Perioada în care a trăit şi activat acesta a fost pentru românii din Transilvania una dintre cele mai cumplite. Constituţia Transilvaniei, vechile legi: „Unio trium nationum”, „Tripartitum”, cât şi „Approbatae şi Compilatae constitutionum” care se întemeiau pe egalitatea celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) şi pe recunoaşterea celor patru religii recepte (catolică, lutherană, unitariană şi calvină) făcea ca naţiunea română să fie lipsită de libertăţile şi drepturile accesibile numai naţiunilor recunoscute. Românii majoritari din Transilvania au fost menţinuţi în continuare în afara legii, fiind consideraţi „schismatici” şi „eretici”, ceea ce a făcut ca dorinţa lor de a fi recunoscuţi ca naţiune să devină esenţa chestiunii române, pentru a cărei înfăptuire a început marea luptă inaugurată de Ion Inocenţiu Micu-Klein. Singurul organism comun al românilor, la acea vreme, care putea face posibilă o acţiune organizată era, bineînţeles, biserica, motiv pentru care activitatea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein a început aici. Treptat aceasta se extinde, revendicările clerului ajungând a se îmbina cu cele ale naţiunii. El nu mai este doar preot sau episcop, ci şi conducătorul politic al naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia sa şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei, putea duce atunci lupta în folosul naţiunii. Ascensinea sa pe calea ierahiei bisericeşti a fost extrem de rapidă, fapt ce a avut repercursiuni favorabile pentru românii transilvăneni în ceea ce priveşte începerea luptei lor pentru obţinerea de libertăţi naţionale şi sociale.

În anul 1729, Carol al VI-lea, împăratul habsburgic, îl numeşte episcop greco-catolic de Alba Iulia şi Făgăraş şi îi acordă titlul de baron cu numele de „Klein”, ceea ce îl propulsează ca membru al Dietei Transilvaniei (principalul for legislativ al principatului). Pentru o cât mai bună şi eficientientă organizare şi conducere a episcopiei sale, el mută sediul de la Făgăraş la Blaj, care era situat în centrul episcopiei, aşa încât distanţele între centru şi extremităţile teritoriale  ale acesteia erau aproximativ egale. Se poate spune că începând de acum Ioan Inocenţiu Micu-Klein pune bazele „Micii Rome”, cum urma să fie supranumit Blajul în următoarea epoca istorică şi culturală românească. A pus piatra de temelie a Catedralei greco-catolice „Sf. Treime”, iar în anul 1738 înfiinţează prima şcoală românească la Blaj care va propulsa viitoarea elită intelectuală a românilor transilvăneni multă vreme de acum înainte.

Ion Inocenţie Micu-Klein este cel care a utilizat pentru prima dată, în cadrul mişcării de revendicare a drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni, metoda „cererilor”, „memoriilor politice”, „petiţiilor”, „audienţelor la Curtea de la Viena” şi care a fost însuşită, ca armă de luptă, mai târziu de alţi reprezentanţi emblematici ai naţiunii române: Horea, autorii lui „Supplex Libellus Valachorum”, ai „Pronunciamentului de la Blaj”, ai „Memorandumului”. În toate cererile şi petiţiile sale, pe care le-a redactat în timpul celor doisprezece ani de luptă, naţiunea este întotdeauna prezentă, aşa încât sunt de înţeles argumentele pe care le aduce în sprijinul revendicărilor naţionale: naţiune română este cea mai veche (face apel la continuitate şi latinitate) şi mai numeroasă din Transilvania; naţiunea română poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice către stat şi în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în drepturi; desfiinţarea iobăgiei; reprezentarea românilor în instituţiile statului, guvern, dietă; acordarea dreptului pentru români de a învăţa meserii şi de a urma şcoli.

Dovezile invocate de episcopul român în sprijinul postulatelor naţionale s-au întemeiat inclusiv pe conţinutul Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi avut ca rezultat obţinerea drepturilor naţionale şi sociale cerute pentru naţiunea sa. Dar între căile de emancipare a naţiunii române, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. El era convins că „şcoala, cultura… sunt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă… să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”. Era deci firesc ca în concepţia sa Blajul să devină o citadelă a spiritualităţii româneşti, aşa cum de altfel a fost şi consemnat în istorie.

Un prim rezultat al luptei lui Ion Inocenţie Micu-Klein şi implicit al mişcării revendicative naţionale şi politice a românilor din Principatul Transilvaniei a fost Rescriptul imperial obţinut de la Maria Tereza, în anul 1743, prin care se acordau următoarele drepturi românilor: posibilitatea ca preoţii români greco-catolici să obţină locuri pentru case şi biserici; dreptul iobagilor români de a frecventa şcoli; se interzicea maltratarea românilor; dreptul nobilimii române de a ocupa funcţii în structurile statului. Prevederile acestui rescript, ca şi cele ale celor două Diplome leopoldine, nu s-au aplicat însă din cauza opoziţiei înverşunate a reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) din Dieta Transilvaniei. Mai mult, el a fost nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor venite din partea reprezentanţilor maghiari, secui şi saşi, cum de alfel şi afirma la 19 iunie 1744: „în contra lui sunt toţi iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”. De reţinut, legat de această confesiune, este episodul petrecut în timpul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din anul 1744, când nobilii maghiari, secui şi saşi au vrut să-l arunce pe fereastră.

Deosebit de semnificativ legat de perioada în care Inocenţiu Micu şi-a desfăşurat activitatea şi care evidenţiază şi mai pregnant importanţa acţiunii sale este faptul că lupta sa a izvorât din propriile nevoi ale naţiunii române din Transilvania, condamnată la pieire de către naţiunile privilegiate. Este de menţionat că mişcarea naţională a românilor de acum are loc fără ca ideile filosofiei iluministe, precum şi ideile revoluţionare să-şi fi făcut simţită prezenţa sau apariţia în Transilvania; orice influenţă externă este exclusă.

Întrucât activitatea sa revendicativă în plan naţional-politic, atât prin cele douăzecişipatru de memorii şi petiţii, cât şi prin aceea din cadrul dietei, ajunsese să ia o mare amploare, a fost chemat la Viena pentru a da socoteală pentru îndrăzneala lui. Pentru că împărăteasa Maria Tereza plănuia arestarea şi întemniţarea sa, el a plecat, în anul 1744, la Roma pentru a-şi salva viaţa, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Îşi păstreză demnitatea de episcop până în anul 1751. Moare la data de 23 septembrie 1768 la Roma. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în România în anul 1997 şi reînhumate în Catedrala „Sf. Treime”, de la Blaj, ctitoria sa.

Importanţa acţiunii întreprinse de Inocenţiu Micu pentru istoria românilor, în general şi a celor din Transilvania, în special, este precis explicată de cei mai importanţi istorici ai acestei promlematici: „Lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”.

Marea lucrare în folosul naţiunii sale a ilustrului episcop român a avut urmări de o importanţă inegalabilă, în primul rând aceea a trezirii conştiinţei drepturilor la naţiunea română. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”. Aşa se şi explică de ce lupta acestui episcop luminat nu a rămas izolată şi a fost continuată, la interval nu prea mare de timp, de alte acţiuni, între care şi cele ale Regimentelor grănicereşti, înfiinţate la începutul deceniului şapte şi bineînţeles, de marea răscoală românească condusă de Horea şi de mişcarea ‚Supplex Libellus Valachorum”, care a reprezentat actul fundamental al mişcării naţionale româneşti în întreg secolul al XVIII-lea.

Cuvintele exprimate de profesorul Dumitru Stăniloaie referitoare la Ion Inocenţiu Micu-Klein, la activitatea sa în slujba intereselor vitale ale naţiunii române, constituie o dovadă de mare şi frumoasă apreciere a personalităţii acestuia: „Ion Inocenţiu Micu-Klein merită recunoştiinţa şi lauda tuturor românilor, nu numai ca luptător naţional, ci şi ca luptător pentru independenţa şi unitatea noastră bisericească… în cununa de flori ale recunoştiinţei în care încadrăm toate marile figuri de luptători pentru idealul unităţii naţionale… nu poate să lipsească figura de mare luptător a lui Ion Inocenţiu Micu-Klein”. Fără îndoială că între multele dovezi de recunoştinţă pe care românii i le-au adus acestui apostol al luptei naţionale se regăseşte şi statuarea sa pentru totdeauna în Istoria Românilor drept „cel care face saltul de la privilegiile preoţimii unite la drepturile naţiunii, de la diplomele imperiale la a patra naţiune politică. E primul care transformă romanitatea în armă de luptă politică, care concepe astfel o luptă naţională. Unirea (n.n.-religioasă) menită de regimul austriac să fie calea care duce spre conştiinţă catolică şi supunere, el o schimbă în calea care duce spre conştiinţa naţională şi emancipare politică; menită de împărat să fie instrument de dominaţie a popoarelor sale, Inochentie o schimbă în instrument de ridicare politică proprie… Construcţia politică a lui Inochentie Micu, în raport cu stările timpului său, însemna un important salt înainte. Dacă ea n-a ajuns la realizare acum, a fortificat conştiinţa de sine a poporului român, conştiinţa dreptului său la viaţă politică proprie, l-a stimulat pentru lupta pentru acest drept…”

Documentul intitulat „MEMORIUL rugăminţilor şi greutăţilor clerului şi poporului româno-valah unit din Transilvania şi părţile încorporate care îngenunchează în faţa tronului Maiestăţii Regeşti Prea auguste a Ungariei şi Boemiei pentru remedii potrivite şi mângâiere”a fost redactat şi trimis de episcopul Inochentie Micu la Viena în  1743. Fragmete grăitoare din acest memoriu găsim în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“, ce poartă semnătura lui Ioan Străjan din Alba Iulia. Lucrarea este considerată de critica de specialitate un adevărat codex alcătuit din documente, memorii şi statistici, extrase din arhive, ce dau mărturii elocvente şi şocante, în acelaşi timp, despre umilirea, împilarea şi terorizarea neamului şi credinţei româneşti din Ardeal. Prezentăm, mai jos, câteva fragmente grăitoare din Memoriul Episcopului  Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, care în lucrarea citată este redat integral în 14 pagini. Intertitlurile aparţin redacţiei „Adevărul“.  Umilinţe îndurate de românii din Transilvania  „Observând cu amărăciune şi durere în suflet că doar privilegiile noastre sunt călcate în picioare, deşi privilegiile altor locuitori ai ţării sunt respectate cu stricteţe, ne îndreptăm rugători spre bunătatea înnăscută a Maiestăţii Sale Preasfinte şi, de nevoi, în genunchi aşternem greutăţile noastre în faţa pietăţii şi justiţiei Maiestăţii Voastre pentru remediu potrivit. …deoarece nu avem nici o altă speranţă, în afară de Dumnezeu, decât bunătatea Maiestăţii Voastre Preasfinte, către ea ne îndreptăm cu cea mai mare cinstire, iar greutăţile noastre de care suntem împovăraţi, în ciuda cuprinsului menţionatelor privilegii şi diplome, le prezentăm în genunchi dreptăţii şi îndurării Maiestăţii Voastre Preasfinte, pentru mângâiere potrivită. Ne plângem… că este interzisă ridicarea capelelor sau altarelor în locuri în care se află mai mult de 20-30 de oameni sau construirea de biserici chiar în locurile unde se găsesc mai mult de 100, 200 sau chiar 300 de suflete, că sunt distruse şi scoase crucile şi icoanele, că laicilor ritului nostru li se interzice să dea ascultare slujbaşilor noştri bisericeşti şi chemărilor lor şi de alte asemenea ticăloşii săvârşite în toate locurile împotriva legilor umane şi divine”.  „In scaunele săseşti ni se smulg pământurile, păşunile, munţii, pădurile, la fel cârciumile, morile şi alte locuri şi venituri care au fost folosite de ai noştri în vechime!” . „Povara teologului“ iezuit, ghimpe în coastele ierarhului român  „Poverile noastre sunt apăsătoare şi contrarii-nu numai dragostei creştineşti şi frăţeşti, ci şi legilor divine şi bisericeşti şi fără nici un temei, de vreme ce se săvârşesc în mod continuu şi nu pot tăgădui trebuinţele”. Episcopul Inochentie se plânge şi cere ridicarea „poverii.., teologului” iezuit care era ca un ghimpe în coastele ierarhului român . De o astfel de anomalie „cu greu s-a mai auzit pe pământ“, ca un episcop să fie „sclavul teologului, împotriva sfintelor canoane, a privilegiilor bisericeşti, a obiceiurilor oricărui neam care respectă persoanele consacrate lui Dumnezeu şi mai cu seamă episcopii”,“…acest lucru este ruşinos şi deloc potrivit şi chiar jignitor nu numai pentru un episcop, dar chiar pentru un abate sau un stareţ de mănăstire ca să primească în gazdă un cenzor lipit de sine şi să-l hrănească, mai ales dacă el însuşi duce lipsă…”  „De ce episcopul nostru de Făgăraş, acum după unire, trebuie să fie supus unei astfel de condiţii, deşi noi, chiar înainte de unire, în timpul principilor necatolici, am avut întotdeauna episcopul plin ba chiar arhiepiscop, iarăşi nu ştim”, se mai spune în Memoriu. Plângerile Episcopului,  mute în faţa Curţii de la Viena „Diplomele au fost acordate în vremea unirii, dar punerea lor în practică nu a avut loc niciodată, ci a fost mereu amânată, astfel încât episcopul nostru, care ar trebui să fie părtaş la toate drepturile episcopilor de rit latin, precum reiese din cele arătate, a trebuit să suporte cu cea mai mare durere să-i fie limitată jurisdicţia de către duşmanii săi, ca pricinile bisericeşti să fie aduse de ei la judecată, ca parohii noştri să fie instalaţi şi depuşi fără ştirea lui, să fie limitat numărul lor, să fie duşi după plăcerea lor la judecată…”. Toate aceste abuzuri, „modul acesta violent şi nepotrivit de a proceda „sunt prezentate în faţa împărătesei Măria Tereza pentru a cunoaşte „aceste excese pe care episcopul nostru le-a suportat şi le suportă, fiindcă nu poate să nu existe un remediu pentru atâţia care încalcă atât legile divine, cât şi cele omeneşti, pentru păstrarea jurisdicţiei şi a imunităţii bisericeşti din cauza lipsei ajutorului datorat prin puterea articolului XIV al diplomei leopoldine. Aceste rele sunt foarte mari şi grave şi atrag după sine consecinţe cum se vede bine fără vreo altă discuţie…”. Cere în zadar sprijin Papei Cu toate insistenţele şi rugăminţile „în genunchi” adresate „Preasfintei Maiestăţii Regeşti, stăpâna noastră mult îndurătoare şi prea binevoitoare”  plângerile făcute de episcopul Inochentie Micu în numele întregului cler de rit grecesc, ca şi în numele naţiunii valahe unite din Transilvania”  rămân mute în faţa Curţii de la Viena. Ba mai mult, împărăteasa „îşi pleacă urechea la bârfele Dietei şi episcopul fu chiemat la Viena , prin ordinul împărătesei din 15 iunie 1744. După ce obţinu de la sinod răspunsul că dacă nu li se recunosc drepturile vor părăsi unirea, episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein pleacă la Viena în 23 iulie… Căzut în dizgraţia împărătesei, aproape disperat de a o scoate la liman cu adversarii săi, îndemnat prin intrige ţesute înadins de neliniştiţii săi duşmani, ameninţat de a fi închis la Gratz , între cei mai mari criminali, Ioan Micu-Clain fuge la Roma , leagănul obârşiei şi credinţei noastre! să cerşească dreptate şi sprijin Papei Benedict al XIV-lea, în lupta sa sfântă.” „Marea speranţă care şi-o punea el în Roma şi în papă i s-a spulberat la scurt timp pentru că şi papa, ca toţi mai marii lumii, sunt în cârdăşie unii cu alţii pentru interesele lor şi nu a celor obidiţi, aşa că nici papa n-a putut-o supăra pe Maiestatea Sa pentru un amărât de episcop valah“, scrie profesor dr. Vasile Borca. Din disertaţia lui Gh. Biriş, intitulată „O pagină de istorie. Din viaţa şi activitatea marelui episcop mucenic Ioan Inocenţiu Micu-Clain”, şi reprodusă în cartea citată, aflăm că „sechestrându-i-se averea, la propunerea comisiei aulice transilvane din Viena, Klein ajunse la atâta sărăcie în Roma, încât pentru a-şi întreţine ultimele zile de sbucium şi lupte, fu silit să-şi pună zălog crucea, podoaba rangului său de prelat, – care fu răscumpărată apoi de episcopul Orăzii-Mari. Papa mângâia pe Inocenţiu că împărăteasa nu-i poate lua demnitatea de episcop. Văzând însă imposibilitatea unei întoarceri în patrie, îl sfătuia să demisioneze de buna voie, dându-i-se astfel mijloacele de traiu… Lipsit chiar de trebuitoarea pâine de toate zilele, văzând că rugăciunile sale, cari ar fi înduplecat chiar o inimă de piatră, rămân fără răsunet la Viena , episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein renunţă la episcopat în 1751 şi trăi la Roma cu o pensiune anuală de l.200 florini, încă 17 ani, îngrijit doar de un nepot al său…” . 24 de ani de exil la Roma Sugestivă şi emoţionantă rămâne scrisoarea pe care preoţii din Transilvania, adunaţi la Sinodul din Daia, din 23 septembrie 1747, o trimit episcopului lor din exil, Inocenţiu Micu Klein.  „…vă înştiinţăm că, dacă Preaînălţimea voastră de bună voie sau prin nenorocire sau din orice alt chip ar fi constrânsă să facă acest lucru (demisia), poporul acesta valah va renunţa la unire; aceştia strigă într-un glas că, dacă Domnia Voastră Preailustră se va întoarce, orice le va arăta că trebuie făcut aşa vor face şi dacă nu vă veţi întoarce nu vrea să mai ştie nimic de unire şi de uniţi…”, se arată în scrisoarea preoţilor, prezentată, de asemenea, în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“. Despre situaţia jalnică şi constrângerile la care a fost supus aflăm tocmai din scrisoarea trimisă din Roma, în 30 septembrie 1747, din care reiese că şansele de eliberare şi întoarcere în ţară sunt aproape inexistente şi că „puterea duşmanilor este ca pe mine să mă constrângă la abdicare prin foame şi arestare…’’. Conştiinţa de luptător şi apărător pentru drepturile neamului său a fost exprimată de Inochentie prin cuvintele: „Mai bine să piară toate ale lumii acesteia, decât să-mi las poporul în veşnică servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”. Istoricul David Prodan îl consideră cea mai puternică personalitate politică a poporului nostru în secolul al XVIII-lea, cel care a început lupta pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică în Transilvania.

C. A.

La începutul lui octombrie, profitând de vremea prielnică, am plecat într-un week-end către frumosul ţinut al Făgăraşului de sud.

Cetatea Poenari – una dintre reşedinţele domneşti ale lui Vlad Ţepeş

Prima oprire a fost în Cheile Argeşului, la Cetatea medievală Poenari. Sau, mai exact, la ruinele acestei fortificaţii. Construcţia a fost începută iniţial de Negru Vodă, pentru ca mai apoi, să fie finalizată de către Vlad Ţepeş.

Cetatea impresiona, în principal, prin amplasament. Arhicunoscutele 1480 de trepte din beton ce te conduc către monumentul istoric sunt dovada poziţiei strategice pe care a avut-o fortificaţia.

Ruinele se află la aproximativ 400 de metri deasupra Văii Argeşului şi merita să urci toate scările pentru frumoasa panoramă asupra zonei.

Cetatea Poienari

Cetatea Poienari

Vedere din Cetatea Poienari

Barajul Vidraru – construcţia megalomanică de interes strategic

Am părăsit reşedinţa domnească, secundară, a lui Vlad Ţepeş şi ne-am îndreptat către Barajul Vidraru. Peisajul care ne-a întâmpinat aici a fost magnific: sub efectul culorilor tomnatice ale pădurilor din jur am putut observa, în depărtare,Vârful Negoiu înzăpezit, la poalele căruia se întindea lacul de acumulare Vidraru.

Vârful Negoiu înzăpezit. Vedere de la Barajul Vidraru.

Barajul Vidraru a fost construit în timpul regimului comunist, între anii 1960-1966, şi a reprezentat, bineînţeles, o construcţie megalomanică. Fără a fi nostalgici după fostul regim, trebuie menţionat că barajul are o utilitate însemnată şi o importanţă deosebită în zilele noastre.

Obiectiv strategic al României, construcţia a fost ridicată cu multe sacrificii umane. Oficial cifra celor decedaţi în accidentele de muncă este foarte mică (cum, de altfel, se întâmplă la toate construcţiile comuniste megalomanice: Transfăgăraşanul, Casa Poporului şi, bineînţeles, Canalul Dunăre-Marea Neagră), neoficial se vorbeşte de moartea a cel puţin 400 de victime (sursa: adevărul.ro).

La baraj regăsim şi singura centrală subterană de acest gen din România, amplasată la nu mai puţin de 100 de metri adâncime! Doar ca idee, Casa Presei Libere (Casa Scânteii) din Bucureşti are exact 104 de metri înălţime şi până în anul 2007 a fost cea mai înaltă clădire din capitală.

Deosebit de  interesante sunt şi poveştile şi istoriile dinaintea construirii barajului.

În locul unde să află acum gigantica construcţie, a existat un mic sat al exploatatorilor forestieri, numit Cumpăna. Printre alte case, aici se afla şi o casă de vacanţă a renumitei familii Brătianu, iar accesul către colonia de muncitori se făcea cu ajutorul….mocăniţei!

Fermecătorul tren al munţilor circula regulat în zonă, din 1930 şi până la data începerii construcţiei barajului, având chiar şi trei trasee pe zi (informaţii aici).

Începerea construţiei mastodontului din beton a distrus paradisul natural, mica aşezare, dar şi linia ferată a mocăniţei.

Valea Vâlsanului – foarte aproape de cel mai rar peşte din Europa 

După ce am trecut de baraj, am mers pe primul drum (forestier, dar bun) ce se face la dreapta şi am ajuns la minunata Vale a Vâlsanului. Am mers puţin, în amonte şi trecând  pe lângă (probabil) o fostă unitate militară, am ajuns la Barajul Vâlsan (apa captată aici este distribuită printr-un canal subteran către Barajul Vidraru).

Lacul Vâlsan

Ne-am bucurat de frumuseţea sălbatică a peisajului şi ne-am întors prin Cheile Vâlsanului către satul Slămneşti, unde am fost cazaţi (de obicei nu facem astfel de recomandări, dar Pensiunea Agroturistică Ioana merită din plin mulţumirile noastre; mergeţi cu încredere!).

Cheile Vâlsanului

Îţi recomand cu drag să mergi pe acest traseu mai ales dacă esti iubitor de natură salbatică. Este imposibil să nu rămâi uimit de spectacolul culorilor, mai ales acum, toamna.

Întreaga arie naturală este protejată, fiind rezervaţie a naturii. De altfel, aici se găseşte o specie extrem de rară de peşte denumit asprete (Romanichthys valsanicola). E destul de măgulitor să ştii că pentru câteva momente te-ai aflat în vecinătatea celui mai rar peşte din Europa, o fosilă vie, cu o vechime de peste 65 de milioane de ani, care a fost contemporan cu ultimii dinozauri.

Cheile Vâlsanului

Biserica Înălţarea Domnului din Bradetu – posibilă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân

Duminică, după ce ne-am luat rămas bun de la gazdele primitoare, am plecat către localitatea Nucşoara, admirând cu drag arhitectura deosebită a caselor din acestă zonă.

Mai multe detalii despre arhitectura caselor din satele de la poalele Făgăraşului de Sud poţi găsi la adresa de Facebook de aici sau pe site-ul www.arhitext.com. Merită să arunci o privire, proiectele expuse de asociaţie sunt extrem de interesante.

Ajunşi în satul Bradetu, am vizitat biserica satului, monument istoric şi de arhitectură religioasă. Conform Ghidului Turistic „Obiective culturale și naturale în cadrul traseelor turistice din stațiunea Brădetu”, biserica este “primul monument construit în întregime de meșteri români și singurul din Ţara Românească de la începutul veacului al XV-lea păstrat integral”. Nu se poate spune sigur, dar se pare că, din sursele istorice adunate până acum, biserica ar fi fost ctitorită de către domnitorul Mircea cel Bătrân(câteva infomaţii preţioase despre biserică poţi găsi aici).

Biserica din Brădet

Biserica din Brădet

Nucşoara – pe urmele partizanilor anticomunişti

Pentru a ajunge la Nucşoara, am ales, desigur, un traseu mai puţin accesibil. De la începutul Cheilor Vâlsanului şi îndepartându-ne traseele montane ce duc către Vărful Moldoveanu, am ajuns în micuţul sat, parcă uitat de timp, Gruiu. Drumul este cam anevoios, forestier, nerecomandat maşinilor cu gardă joasă.

Casă din Gruiu

Drumul către Gruiu

Ajunşi în Nucşoara am admirat micuţul, dar frumosul Lac Învârtita. Lacul carstic, format pe ghips (un tip de lac foarte rar întâlnit în ţara noastră) este declarat monument al naturii şi este inclus în arealul rezervaţiei naturale Măgura-Nucşoara.

Coborând spre ultimul obiectiv al traseului nostru, localitatea Corbi, am ajuns la casa de la numărul 16 a comunei Nucşoara. Mai exact, ne situam pe strada Elisabeta Rizea, în dreptul casei eroinei anticomuniste Elisabeta Rizea.

Monument dedicat Elisabetei Rizea. Eroina din Nucşoara.

Inscripţie monument dedicat Elisabetei Rizea

Casa Elisabetei Rizea. Nucşoara

Istoria partizanilor anticomunişti încă este un subiect greu de digerat în societatea românească. Mai mult de atăt, deşi eroina din Nucşoara a fost vizitată de către însuşi Regele Mihai, de către preşedintele ţării  Emil Constantinescu, i-au fost dedicate numeroase cărţi şi documentare, pe site-ul primăriei din Nucşoara, nu am găsit nimic despre acestă figură emblematică a luptei anticomuniste.

Pentru că subiectul merită mult mai multă atenţie decât cele două-trei fraze scrise aici, am să mă rezum doar la două aspecte importante legate de lupta partizanilor din zona Muscelului.

Pentru că a sprjinit gruparea de rezistenţă armată anticomunistă Arsenescu-Arnăuţoiu (doi foşti militari de carieră ai armatei române), eroina din Nucşoara a fost arestată şi torturată de securitate de două ori, 1952 şi 1961, şi a executat 12 ani de închisoare!

De asemenea, pentru că îşi doreau enorm să scape de partizani, sefii securitaţii au trimis la începutul „vânătorii” luptătorilor anticomunişti efective de securişti/militari ce depăşeau uneori şi numărul locuitorilor din comună, deşi, în munţi se ascundeau doar 4-5 luptători.

Un link util despre eroinele din Nucşoara găsiţi aici.

(despre un alt punct de luptă anticomunistă, cel din comuna Răchiţele, Cluj, am scris aici):

Corbii de Piatră – cea mai veche mânăstire rupestră din România

Săpată în piatră, într-o stâncă înaltă de aproximativ 30 de metri, mânăstirea Corbii de Piatră se află în satul Jgheaburi din localitatea Corbi. Accesul este facil, drumul asfaltat şi indicatoarele sunt vizibile.

Mânăstirea Corbii de Piatră

Mânăstirea se remarcă prin cele două altare funcţionale pe acelaşi naos, element unic în România. A fost reînfiinţată în anul 1512 în timpul domniei lui Neagoe Basarab şi este asemănătoare bisericilor rupestre din Capadocia.

Mânăstirea Corbii de Piatră

Din lipsa izvoarelor istorice, nu există o atestare documentară a aşezării rupestre de dinaintea anului 1512. Cert este faptul că activitatea spirituală dăinuie în lăcaşul sfânt cu mult înaintea anului menţionat, poate chiar din perioada persecutării creştinilor.

Pictura din interiorul aşezării rupestre este, din păcate, degradată. Cu greu, se mai pot distinge reprezentaţiile biblice de pe pereţi.

Pentru o panormă deosebit de frumoasă asupra zonei, urcă pe scările din stângă stâncii de gresie, sunt doar câteva trepte.

Cum în jurul fiecărei aşezări rupestre din România există cel puţin o legendă sau un mic indiciu legat de ocultism sau credinţe străvechi şi Mânăstirea Corbii de Piatră respectă tradiţia. Aşadar, se spune că: în curtea mânăstirii a fost descoperit un monolit de piatrăcu inscripţii ciudate (de origine extraterestră, desigur); apoi, împreună cu aşezările rupestre de la Cetăţuia şi Nămăieşti, se formează un triunghi energetic cu centrul în oraşul Câmpulung sau că, înainte de marele potop biblic,  pe aceste meleaguri, a existat o civilizatie de uriaşi.

Acum, lucrurile par puţin cam romanţate, dar cine este pasionat de mistere şi civilizaţii extratereste este invitat să viziteze lăcaşul sfânt.

Totuşi, ca motiv de cercetare pentru pasionaţi, un om de-al locului, de la biserica din Brădetu, ne-a povestit puţin despre istoria construirii acesteia şi a ţinut să sublinieze faptul că oamenii care au lucrat la biserică aveau cel puţin 2 metri înalţime. Se pare că legendele cu uriaşi sunt destul de frecvente în zonă.

Călătoriicuizistoric.ro

După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea urmașilor lui Ginghis Han. Deseori mongolii (tătarii) treceau peste munți, în Transilvania și Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe războaie cu ei. Unul a fost în 1343 (1345) și s-a soldat cu o mare victorie împotriva călăreților din Asia.

După o nouă înfrângere în fața creștinilor (1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat, Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse mongolilor. Regele Ludovic de Anjou ia decizia, în 1352-1353, să întemeieze la est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță. Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz incursiunilor tătare a ajuns Dragoș din Bedeu, devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit numele de Moldova, după numele râului Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut pentru minele de argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile Rodnei și Bistriței. Teritoriul era departe de a acoperi Moldova în sensul actual al termenului, ci doar o parte din jumătatea nordică a viitorului stat medieval.

Bogdan Voievod, mozaic pe Ateneul Român, Bucureşti	Mormântul Domnitorului Moldovei Bogdan I la mănăstirea Bogdana

Aşa cum oamenilor trecuţi prin viaţă le cade bine la o aniversare să li se aducă aminte vârsta fericită a tinereţii, să-i evocăm şi Patriei noastre vremurile juneţii ei.

Raiul hiperboreean nu-l putem găsi decât în Dacia („acest rai, unic prin fertilitate, al Daciei”, spune Sadoveanu).
O identificare a ţinuturilor hiperboreice cu Dacia, identificare însă nu a unei zone geografice oarecare ci a punctului primordial al lumii, o avem exprimată foarte exact dacă citim în paralel două texte antice.
Vorbind despre ţara hiperboreilor („gens felix, si credimus, quos Hyperboreos appellavere” neam fericit, dacă e să credem, care se cheamă hiperboreu), Pliniu cel Bătrân spune: „Ibi credentur esse cardines mundi” (Acolo se crede că sunt ţâţânele lumii), dar Ovidiu precizase încă mai înainte că acele cardinale „ţâţâni ale lumii” se află chiar în locul exilului său, în ţara geţilor hiperborei: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi” (Dar eu care sunt la marginea şi sub ţâţâna lumii).
Repetăm, pentru că e important: aici nu e vorba numai de o poziţionare geografică, circumscrisă şi ea, ci se face raportarea la tradiţia primordială, polară, hiperboreică.
„Dacia Felix”, înţelegem din toate acestea, nu a fost o denumire convenţională ci certificarea faptului că Dacia e patria acelui „gens felix” al hiperboreilor, cei prin care fericita „Vârstă de Aur”, cea a lui Saturn căruia dacii, scriu documentele, îi spun Zamolxe, supravieţuia. În acelaşi timp, în Dacia se află „ţâţâna lumii”, încheietura, articulaţia de la care porneşte tot ce se petrece în lume, punctul esenţial (în latină cardoinis însemna ţâţână, dar şi punct esenţial, punct cardinal) care nu poate fi altul decât cel în care raiul originar a fost.

Sursa: Miron Scorobete, cartea Dacia Edenică.

Cunoaşterea istoriei reprezintă o coordonată fundamentală a existenţei oricărui neam, popor sau naţiuni, în noile condiţii ale globalizării europene şi mondiale. Identitatea Europei se exprimă prin naţiunile şi popoarele ce o compun, în situaţia în care fiecare îşi exprimă şi pune în valoare propria cultură şi civilizaţiei. Oricât am evita sau ocoli dezbaterile şi problematica lumii de azi, istoria ne demonstrează că se află la temelia tuturor lucrurilor prin sintagma trecut, prezent şi viitor. Bineînţeles că în primul rând prezentul şi viitorul trebuie să ne intereseze, dar nici trecutul nu-l putem neglija şi nici uita. Trecutul ne spune cine am fost şi cine suntem, şi mai ales de unde venim prin istorie ca neam, popor şi naţiune.
Se împlinesc în acest an 2531 de ani de la primele lupte atestate documentar în anul 514 a. Chr., pe care strămoşii noştri geto-dacii le-au purtat împotriva armatei perşilor conduşi de regele Darius I a lui Hystapes, care a pătruns pe pământul Dobrogei de azi. Numeroasa armată persană a pătruns în Dobrogea urmare a unei mari expediţii împotriva triburilor scitice în nordul Mării Negre.
Informaţia privind confruntarea militară din anul 514 a. Chr. nu este una oarecare, ci una de primă importanţă pentru istoria românilor, căci aceasta este menţionată de Herodot din Halicarnas, părintele istoriei care-i descria pe geto-daci „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, singurii care „luaseră hotărârea îndrăzneaţă” de a-l înfrunta pe temutul rege persan Darius I. Astăzi se cunoaşte că geto-dacii sunt unul şi acelaşi popor, geţii, locuind la sud şi est de lanţul carpatic, de aici şi denumirea geografică de Podişul Getic, iar dacii la nord şi nord-vest, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş până la Dunărea mijlocie, în sudul şi estul Slovaciei de azi, sudul Poloniei. În răsărit geţii locuiau până la râul Tyras (Nistru), şi mult dincolo, iar la sud până în Munţii Haemus (Balcanii de azi). Geograful antic Strabo afirmă limpede că dacii şi geţii vorbesc aceiaşi limbă.
Pasajul despre geţii dobrogeni care l-au înfruntat pe regele persan Darius I este înscris în Cartea a IV-a a istoriilor lui Herodot. El cuprinde patru paragrafe (IV, 93-96) al căror conţinut este bine să ni-l reamintim, fără a-l reproduce în întregime, astfel: După ce a trecut Bosforul, Darius a străbătut pământul Traciei prin ţara odrişilor (IV, 89-92), şi „înainte de a ajunge la Istru îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori” şi care „fiindcă s-au purtat nechibzuit [înfruntându-l] au fost îndată supuşi [deşi sunt] dintre traci cei mai viteji şi cei mai drepţi”.
Herodot relatase că triburile tracice ale skyrmiazilor şi nipseilor, care locuiau mai sus de oraşele Appolonia şi Mesembria (lângă Burgas), s-au predat fără luptă lui Darius. Următoarele trei paragrafe (IV, 94-96) tratează despre credinţele geţilor, fiind o completare a afirmaţiei făcute mai sus că geţii care „se cred nemuritori”. Este prima descriere a religiei urmaşilor noştri, dar şi cea care conţine cele mai semificative elemente ce stau la baza tuturor studiilor şi lucrărilor moderne despre această temă.
Se deduce de aici, că cei care s-au încumetat să înfrunte uriaşa oştire persană – Herodot – (IV, 87) vorbeşte de 700.000 de soldaţi şi 600 de corăbii, număr evident mult exagerat, dar chiar şi „a zecea parte a acestui efectiv – apreciere a reputatului istoric Alexandru Vulpe, – tot imens apare pentru posibilităţile de sprijin logistic ale antichităţii – constituiau ei înşişi o forţă respectabilă”, aptă să se opună unei asemenea expediţii militare. În fruntea geto-dacilor, organizaţi în secolele II a.Chr. – I. d.Chr., într-un puternic stat s-au aflat o serie de şefi de căpetenie de primă mărime: Zalmodegikos, Oroles, Rubobostes, Dromichaites, Deceneu, Comosicus şi alţii.
Întinderea maximă şi consolidarea statului dac, care a cunoscut o puternică înflorire şi viaţă economică şi socială s-au manifestat în timpul regilor Burebista (80-44 a. Chr.) şi Decebal (87-106 p. Chr.), ambii fiind temuţi de Imperiul Roman. În anul 28 a. Chr. romanii cuceresc Dobrogea. Presiunea la sudul şi gurile Dunării a durat din partea Imperiului Roman peste 130 de ani (28 a. Chr. – 106 d. Chr.) până la cucerirea unei mari părţi din Dacia, în urma a două mari războaie (101-102; 105-106) şi transformarea ei de către împăratul Traian (98-117 d. Chr.) în provincie romană cu denumirea de DACIA TRAIANĂ.
Acest eveniment aniversar trebuie bine ştiut şi luat în calcul, căci anul 514 a. Chr. este unul de referinţă pentru noi, românii, prima menţionare scrisă ca unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, alături de greci, germani, francezi, spanioli ş.a., iar prin descoperirile arheologice cu o vechime de peste 5000 de ani pe aceste meleaguri. DACIA, DACOROMÂNIA şi ROMÂNIA n-au fost şi nu sunt o ficţiune istorică, cum doresc unii istorici străini, rău voitori şi falsificatori ai adevărului istoric. DACIA, DACOROMÂNIA şi ROMÂNIA au fost şi sunt o realitate istorică ce s-a plămădit aici, la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră. Naţiunea română de azi este o realitate vie, incontestabilă cu o bogată cultură şi civilizaţie materială şi spirituală, cu o identitate palpabilă, ancorată puternic în Europa după cucerirea romană din 105-106, dar şi în Evul Mediu, epocile modernă şi contemporană, o poartă a apărării creştinătăţii, a Europei Centrale şi Occidentale împotriva invaziilor străine în secolele XIII-XVIII.
Geneza poporului român şi continuitatea sa în spaţiul Carpaţilor, Dunării şi Mării Negre i-au dat tărie şi putere să reziste tuturor vicisitudinilor istoriei, inclusiv marilor migraţii din secolele IV-XI. Formarea limbii române şi latinitatea sunt elementele de bază al structurii sale culturale, făcându-ne să fim buni fraţi şi prieteni în Ginta Latină, cu spaniolii, francezii, italienii, portughezii ş.a. precum frumos şi temeinic arăta marele poet Vasile Alecsandri în poezia sa cu acelaşi titlu.
Împlinirea în acest an a 2531 de ani de la prima atestare documentară scrisă despre strămoşii noştri trebuie să ne întărească convingerile în tăria, puterea şi existenţa noastră ca stat naţional, unitar, independent şi indivizibil cu toate obligaţiile şi drepturile ce ne revin în cadrul structurilor politico-militare ale NATO şi Uniunii Europene, în condiţiile în care fiecare avem ca cetăţean şi român datoria morală şi de suflet de a ţine la coeziunea şi unitatea naţională.
Dr. Vasile Tutula

Cărți poștale ilustrate, vechi de 100 de ani, purtând mesaje trimise de soldații de pe fronturile Primului Război Mondial către Transilvania, au fost studiate de cercetători de la Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai și cuprinse într-o expoziție.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

Dacă ne gândim că decembrie este sinonim, în Europa și în foarte multe alte țări ale lumii, cu “luna cadourilor”, a bucuriei și a întoarcerii către familie, o perioadă în care, potrivit clișeelor sociale, mesajele către cei dragi se întețesc, cărțile poștale pot fi privite ca un fel de “messenger” al acelor vremuri.

Pentru români, această perioadă are și o altă semnificație, având în vedere sărbătorirea, în 1 decembrie, a Zilei Naționale a României. Sărbătoarea noastră națională este, însă, în mod esențial legată de o perioadă profund nefericită din istoria lumii — prima mare conflagrație mondială, 1918 — ultimul an de război, marcând momentul în care are loc Marea Unire de la Alba Iulia.

Cum trăiau oamenii în provinciile care astăzi formează teritoriul statului român, ce simțeau și ce gândeau în acei ani de război au fost, în ultimii ani mai ales, subiectul multor cercetări istorice. O ușă către acest trecut se întredeschide în corespondența, veche de un secol, a soldaților cu familiile lor.

Nu mai lungi decât un SMS transmis azi pe telefon, multe dintre mesaje erau purtate pe mici bucăți dreptunghiulare de carton, cam de mărimea unui smartphone de astăzi. Iar unele dintre ele aveau și imagini.

O cercetare a vechilor cărți poștale ilustrate, care conțin idei și sentimente expuse extrem de concentrat pe micul carton pe care expeditorul îl avea la dispoziție, ne arată astăzi că, în acei ani, ai Primului mare Război Mondial, gândurile oamenilor se îndreptau în primul rând către familie.

În Arhivele Naționale de la Cluj se găsește o impresionantă colecție de scrisori și cărți poștale din timpul războiului, cele mai multe aflate aici pentru că nu au ajuns niciodată la destinație.

Foto:Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

Un grup de cercetători de la Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai a realizat o expoziție cu cărți poștale ilustrate provenind din corespondența purtată în Transilvania în anii războiului.

“Majoritatea cărților poștale sunt foarte, foarte simple, doar o bucată de carton colorat pe care soldații scriau mesaje. În ajunul unor evenimente militare, să spun așa, a unor bătălii, comandamentele militare, știind că vor da curând ordine de luptă, împărțeau soldaților astfel de cartonașe pe care apoi, pe cheltuia armatei, le trimiteau acasă. Foarte, foarte multe dintre ele erau ultimele mesaje pe care soldații apucau să le trimită acasă”, explică istoricul Lukacs Jozsef.

Printre aceste ilustrate foarte simple, care au fost adunate în diferite colecții, se găsesc și câteva cu imagini. În urmă cu 100 de ani, cartea poștală era deja un obișnuit mijloc de corespondență, iar în unele cazuri, destul de puține, unele erau ilustrate.

Acest mijloc de comunicare dădea autorităților acelor vremi ocazia de a folosi una din fețele cărții poștale pentru a transmite ele însele mesaje, de data aceasta propagandistice. Multe dintre imaginile imprimate pe bucățile de carton arătau glorioase momente de bătălie sau aspecte idealizate ale vieții soldaților, care erau înfățișați zâmbind, împărțind alimente cu frații de arme sau distrându-se în timp ce vânează un iepure cu baioneta. Unele dintre aceste ilustrate au fost create special pentru sărbătorile de iarnă și îi arată de soldați în imagini romanțate — într-o atmosferă caldă, scriind familiei sau primind cu veselie cadouri de acasă.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

Altă categorie de ilustrate reprezintă imagini ale conducătorilor de la acel moment, respectiv împăratul german Wilhelm, împăratul austro-ungar Franz Joseph sau regele român Ferdinand I.

Desenele și caricaturile militare nu lipsesc nici acestea din colecția de cărți poștale ilustrate.

“Erau realizate pe cartoane de carte poștală, pe care o transformau în ilustrată pentru familie. Dintre cele pe care le-am găsit, avem una cu un militar foarte plouat, care stă până la genunchi în noroi, sub inscripția ‘Sărbători fericite’. Alta înfățișează doi tipi grotești, care mănâncă și beau. Pe o sticlă de lângă ei e scris ‘vudka’, care, alături de inscripția ‘Inamicii noștri’, arată că autorul se referă la ruși”, explică Lukacs Jozsef.

Pe verso, însă, soldații — pentru că ilustratele păstrate provin, în marea lor majoritate, de pe front — se foloseau de micul spațiu liber pentru a pune laolaltă gânduri către cei dragi.

“Pe cărțile poștale, având o suprafață mică, nu puteai să scrii mesaje foarte lungi. Care era ideea — să scrie câteva cuvinte către cei dragi, membri ai familiilor sau prieteni. Aceste cărți poștale circulau de la militari către cei de acasă sau între militarii aflați în diferite sectoare ale frontului”, mai spune Lukacs Jozsef.

Expoziția, al cărei titlu — ‘Prin puține cuvinte’ — este inspirat chiar de o astfel de ilustrată, oferă câteva exemple extrem de emoționante de mesaje trimise de pe front.

“Prin puține cuvinte veți ști despre mine, sunt viu și sănătos”, spunea un soldat în urmă cu un secol, cel mai probabil celor de acasă.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

“Mă aflu viu și sunt în spital, am fost împușcat în picioru drept și acuma m-am vindecat și trăiesc forte bine (…) Așteptînd dorita pace, să ne vedem sînătoși și voie bună”, spunea un altul.

Alte mesaje conțin și o informație despre destinatar. “Iubite vere! În ajunul plecării pe câmpul de război îți trimit — semn că mă cuget la tine, fotografia mea. (…) Proxima hârtie, cred că, dacă voi fi sănătos, o vei primi-o de la mine, de pe câmpul de luptă, de pe frontul italian”.

Un alt soldat, probabil om simplu, scrie extrem de concis soției: “Și lele, fă bine și grijăște de ce e acasă și îți poftesc voie bună și sănătate”.

Alteori, din puținele rânduri scrijelite pe bucata de carton răzbat strigăte de disperare. “Se va termina sau nu această nebunie?”, scrie un soldat unui alt prieten, aflat și el tot pe front.

Foto:(c) Muzeul de Istorie al Universitatii Babes-Bolyai

În anii războiului, cărțile poștale și scrisorile au fost principalul mod de comunicare între familiile rupte de linia frontului și au rămas, până astăzi, depozitarele gândurilor de îngrijorare, sentimentelor de iubire sau strigătelor de disperare. Majoritatea covârșitoare a scrisorilor și a cărților poștale din care cercetătorii recompun astăzi o altă latură a istoriei, care se concentrează pe omul simplu, pe relațiile sale personale, s-au păstrat și le putem citi, dar ele nu au ajuns niciodată sub ochii adevăraților lor destinatari.

Expoziția cuprinde atât scrisori scrise în limba română, cât și în maghiară sau germană. Cărțile poștale folosite pentru expoziția ‘Prin puține cuvinte’ provine din colecțiile Arhivei Naționale — Serviciul Județean Cluj și Serviciul Județean Bistrița-Năsăud, precum și de la Muzeul Grăniceresc Năsăud și din colecția privată Soó-Zöld Balász.

E.S.

Destinele polonezilor de pe teritoriul Romaniei reflecta cu fidelitate istoria popoarelor roman si polonez, ca si raporturile stabilite intre ele de-a lungul timpului. Cu mai bine de 600 de ani in urma, regele Cazimir cel Mare impinsese granitele Poloniei pina la fruntariile Moldovei, inaugurind o lunga perioada de concurenta cu Ungaria, pentru a-si asigura suveranitatea asupra teritoriilor romanesti si a celor de la Marea Neagra. Miza o constituia controlul asupra principalei cai comerciale ce traversa Europa de la nord la sud si lega Marea Baltica cu Marea Neagra si, mai departe, de Marea Mediterana. In felul acesta, cerealele si postavurile poloneze ajungeau la Brusa, Constantinopol sau Pera. In acelasi timp, aceasta cale comerciala se intretaia la Lvov cu un alt drum comercial important, care lega estul de vestul Europei.

Primele contacte între polonezi si moldoveni 
Desele incursiuni militare, precum si expansiunea politica, economica si culturala ale celor doua state au lasat impresia unor permanente stari conflictuale, in realitate putine au fost confruntarile cu adevarat semnificative, intre care se detaseaza razboiul purtat de regele Albert al Poloniei impotriva lui Stefan cel Mare, incheiat cu batalia de la Codrul Cosminului (1497). A fost, mai degraba, o perioada de intensa constructie economica, militara si spirituala, in care multi polonezi au avut un rol deosebit.
Primele stiri despre prezenta polonezilor in spatiul romanesc vin inca din secolul al XIII-lea, din Transilvania, ocupata de Ungaria si supusa presiunilor catolicismului. Se stia ca la ridicarea multor lacase de cult din Bistrita, Sic, Unguras etc au participat si mesteri pietrari polonezi. Circulatia mesterilor vestiti era un lucru obisnuit in acele vremuri. Asa se face ca un transilvanean nascut la Harau, linga Hunedoara, Veit Stass, a ajuns la Cracovia unde, sub numele de Wit Stwosz, s-a facut cunoscut ca autor al celebrului altar din biserica Sf. Maria. Expansiunea catolicismului spre Moldova s-a soldat, la 9 martie 1371, cu infiintarea episcopiei catolice de la Siret. Primul episcop numit aici a fost calugarul franciscan Andrzej Jastrzebiec, din Cracovia. Desi la Siret franciscanii aveau o manastire si o biserica, propaganda catolica se desfasura anevoios asa ca episcopatul s-a mutat (ca si capitala tarii) la Suceava, apoi la Bacau, unde a durat pina in secolul al XVIII-lea. Fara indoiala ca in tot acest timp, alaturi de misionarii catolici, au fost adusi din Polonia si mesteri care au inaltat lacase bisericesti. Un “mistr”, Jan a executat, in 1480, lespezile funerare de pe mormintele domnitorilor moldoveni de la Biserica Sf. Nicolae din Radauti, iar altii au participat, in timpul domniei lui Petru Musat, la ridicarea cetatilor din Moldova . O adevarata si masiva emigratie poloneza se inregistreaza in Transilvania, dupa ce Seimul a hotarit in 1658 expulzarea arienilor (fratilor polonezi) de pe teritoriul Poloniei.

Primele migratii 
Dupa prima impartire a Poloniei, in 1772, multi polonezi au venit in Moldova , dar migratia lor a fost curind stopata de autoritatile austriece. Descoperirea zacamintelor de sare a dus la deschiderea salinelor de la Solca (1784), Cacica (1785) apoi si de la Slatina Mare, Slatioara, Trestioara, Plesa etc. In 1792, dupa ce s-a inaugurat exploatarea de adincime de la Cacica, autoritatile austriece au adus aici 20 de familii de polonezi, mineri experimentati, cunoscatori ai tehnicii caracteristice unor astfel de exploatari. Asezarea s-a dezvoltat repede. In 1810 a ajuns la 305 suflete, iar opt ani mai tirziu a devenit o comuna aproape in intregime poloneza, cu scoala in care se invata totusi in patru limbi: polona, romana, germana si ucraineana. Pe linga scoala, un rol important in viata locuitorilor din Cacica l-a jucat biserica, ridicata intre anii 1807-1810 prin stradaniile parintelui Jakub Bogdanowicz, preot salariat al minei.
Asezari compacte au infiintat in Bucovina muntenii polonezi, originari din Beskizii silezieni, emigrati intii in regiunea Cadca din Slovacia, de unde, din cauza conditiiilor grele, s-au stramutat, incepind din anul 1803, la Cernauti (cartierul Caliceanca), Cacica, Siret si Stara Huta.
Cresterea rapida a populatiei stramutate a determinat diminuarea gospodariilor si, in consecinta, un nou exod al colonistilor polonezi. In 1834, 30 de familii de munteni asezati initial la Hliboca au pus bazele localitatii Solonetul Nou. Doi ani mai tirziu, muntenii din Caliceanca au migrat spre sud infiintind satul Plesa. Lor li s-au mai adaugat cei din Tereblesti si Stara Huta. In 1842, alti polonezi din Tereblesti si Stara Huta au fondat, impreuna cu vreo 30 de familii de nemti din Sudeti, asezarea Poiana Micului.

Epoca marilor migratii 
Emigratia politica poloneza a stat sub semnul dramatismului unor momente din istoria Poloniei. Ea nu s-a constituit in comunitati compacte pe teritoriul Romaniei, dar prin dinamismul si personalitatile ei, a amplificat ecourile prezentei polonezilor intr-un spatiu care le-a fost ospitalier. Dupa infringerea insurectiei lui Tadeusz Kosciusko (1794), urmata de cea de-a treia impartire a Poloniei (1795), multi polonezi au trecut in Moldova si in Tara Romaneasca, urmind chemarea “Cine-si iubeste patria sa mearga in Valahia”.
Dupa unele izvoare, in Principate s-au refugiat atunci 1840 de soldati si 50 de ofiteri si subofiteri. Pentru organizarea lor a fost trimis, in 1796, de la Paris, generalul Ksawery Dabrowski, care a infiintat la Bucuresti prima organizatie a polonezilor din Principatele Romane, denumita “Confederatia Generala a Republicii”, menita sa relanseze lupta de eliberare nationala. Parasiti de marile puteri, polonezii au fost insa infrinti la 11 iulie 1797 linga Cernauti.
Un nou val de imigranti s-a produs dupa inabusirea insurectiei nationale poloneze din noiembrie 1830. Atunci, 2-3000 de soldati din trupele de cavalerie ale generalului Jozef Dwernicki au ajuns in Transilvania si in Moldova. Cu toate interventiile si persecutiile austriece, multi boieri moldoveni i-au adapostit pe polonezi, organizindu-si cu ei straji inarmate. In urma arestarilor facute de autoritatile austriece in rindul revolutionarilor galitieni, unul dintre functionarii acestora, Adolf Dawid, a fost transferat in Transilvania ca inspector de mine, unde a infiintat o societate romano-polona, insusindu-si dezideratele romanilor transilvaneni.
Cea mai puternica emigratie politica poloneza era insa concentrata in Moldova, unde venisera si multi fruntasi ai miscarii galitiene, printre care Teofil Wisniowski, colaborator al lui Adolf Dawid si Faustyn Filanowicz. Ultimul a organizat chiar un detasament militar, “Legiunea Polona de sud”, pe care l-a pus sub comanda lui Ioan Loga (Radziszewki), stabilit la Buda Mica. In 1846, sub comanda lui Teofil Wisniowski, “Legiunea Polona de sud” a participat la luptele din Galitia.

Revolutia de la 1848 
Revolutia din 1848, care a dus la formarea Guvernului provizoriu de la Bucuresti, a mutat centrul de greutate al activitatii emigrantilor polonezi in Tara Romaneasca. La Bucuresti au sosit numerosi polonezi pentru a sprijini revolutia. Din Moldova , “Legiunea Polona de Sud”, cu un efectiv de 386 de luptatori, a pornit pentru a se pune in slujba Guvernului Provizoriu. Din pacate, detasamentul polonez a fost interceptat de armata tarista si decimat linga Buzau .
Dupa inabusirea revolutiei in Tara Romaneasca, revolutionarii romani si emigrantii polonezi au trecut in Transilvania unde, desi situatia era complicata si contradictorie, flacara revolutiei continua sa arda. O armata alcatuita din unguri, romani, polonezi, cehi etc, condusa de generalul polonez Jozef Bem, inregistra succese impotriva trupelor austriece; in acelasi timp insa romanii transilvaneni se ridicasera, sub comanda lui Avram Iancu, impotriva autoritatilor maghiare. Eforturile conjugate ale romanilor si polonezilor au determinat, in cele din urma, un acord intre romani si unguri, iar Jozef Bem a devenit un erou al Transilvaniei. Dupa inabusirea revolutiei de la 1848, polonezii s-au regrupat in Moldova si cei aproximativ 6000 de imigranti au sprijinit activ miscarea de unire a Principatelor Romane.
In toamna anului 1851, revine in Moldova Zygmunt Milkowski cunoscut in literatura sub pseudonimul T.T. Jez, cu misiunea de a restabili legaturile cu teritoriile ocupate de Austria in vederea sustinerii unei noi insurectii nationale. Cind aceasta izbucneste (ianuarie 1863), multi polonezi pun iar mina pe arme, Zygmunt Milkowski organizind chiar un detasament cu care incearca sa forteze trecerea prin Moldova (iulie 1863), pentru a provoca un conflict intre marile puteri europene, cu eventuale beneficii in folosul insurgentilor.
Ca in atitea rinduri, si aceasta ultima ridicare a poporului polonez a fost infrinta si un nou val de emigranti a pornit spre Romania , socotita “teritoriul cel mai prietenos si favorabil”. Printre sustinatorii polonezilor se numara principele Al. I. Cuza, care semna cu placere ordinele de numire a lor in functii importante. Medicul lui curant era doctorul cracovian, Feliks Gluck, iar aghiotant un polonez naturalizat, Nicolai Pisotki. La rindul lor, polonezii si-au exprimat in numeroase ocazii simpatia pentru domnitor si loialitatea fata de poporul care le-a oferit ospitalitate.
In Moldova, Julian Lukiasiewski, excelent organizator si medic apreciat, fost comisar al Guvernului national al insurgentilor, a infiintat la Mihaileni Societatea bibliotecii polone (1866-1892), adunind in jurul ei numerosi polonezi. Chiar daca intre 1869-1870 o parte dintre imigranti, beneficiind de amnistia acordata, se intorc in tara, multi au ramas, iar intre ei se remarca dr. Gustav Otremba, stralucit medic, care a profesat intii la Hirlau, apoi la Iasi. Autor al numeroase studii stiintifice, Otremba a fost si presedinte al Societatii de medici si naturalisti din Iasi (1887-1891), colonel si medic sef de corp de armata in razboiul din 1877-78. G. Otremba s-a impus si in lumea muzicala compunind, impreuna cu Eduard Caudella, muzica pentru mai multe operete.
Emigratia poloneza din Bucuresti, desi numeroasa (in jur de 3000 de persoane), era si cea mai instabila. Multi emigranti “pasageri”, dupa un timp petrecut in capitala, plecau in Apus sau in oraselele de provincie, unde gaseau mai usor o ocupatie. De aceea si primele organizatii (comunele) infiintate in 1867, sau sala de lectura a Bibliotecii polone s-au dizolvat foarte repede.
Dupa Teofil Gluck, numit in 1864 efor al spitalelor civile in locul lui Carol Davila, Izydor Kopernicki a fost un alt polonez care s-a impus in lumea medicala romaneasca. In calitate de preparator al Muzeului scolii de medicina din Bucuresti (1864-1872), el s-a afirmat ca un stralucit antropolog, executind circa 800 de preparate care s-au facut repede cunoscute si in Europa.
Un loc aparte in arta romaneasca revine lui Witold Rola Piekarski, eminent pedagog, inzestrat ilustrator de carte si neintrecut caricaturist.
Cultura romaneasca a mai beneficiat si de talentul pictorului Tadeusz Ajduckiewicz, al caricaturistului H. Debicki sau de condeiul ziaristului si editorului unor reviste ca “Romania literara”, “Generatia viitoare”, Edward Adamski. De altfel, polnezii trebuie sa fi detinut un loc important in viata capitalei de vreme ce au dat si numele unor strazi, iar la aniversarile marilor evenimente din istoria lor participau, cu regularitate, si oficialitatile romane. In 1894, cind se implineau 100 de ani de la insurectia lui Tadeusz Kosciuszki, la Bucuresti aparea bi-saptaminalul in limba polona “Wiarus” (Veteranul). Aceasta publicatie se alatura altora aparute in Bucovina ocupata de Austria (“Ogniwo”, “Przedswit”, “Gazeta Polska”), menite sa realizeze unitatea emigratiei poloneze din Romania .

Primul razboi mondial

Al doilea Razboi mondial
Al doilea razboi mondial a debutat cu ocuparea Poloniei si cu cel mai mare val al emigratiei poloneze in Romania . Dupa unele surse, cifra refugiatilor se ridica la 60-80.000 de persoane, dupa altele la 100.000. Cert este ca au trecut pe aici oficialitatile poloneze in frunte cu presedintele tarii Ignacy Moscicki, 2 500 de militari (dupa altii 60 000) si foarte multi civili. Populatia, ca si autoritatile au avut o atitudine mai mult decit prietenoasa fata de refugiatii polonezi. S-a infiintat astfel Comitetul central polonez pentru ajutorarea refugiatilor, cu sediul in Bucuresti, care in citeva luni organizeaza 54 de comitete locale.
Iau fiinta si numeroase asociatii profesionale, reunite in Uniunea Asociatiilor Polonezilor din Romania, ce la 19 decembrie 1939 se transforma in Uniunea polonezilor din Romania, avindu-l ca presedinte pe senatorul Tytus Czerkawski. La inceputul anului 1940 se organizeaza Cercul polonez pentru conciliere in Romania cu scopul de a realiza apropierea dintre polonezii stabiliti de mai demult in Romania si cei proaspat refugiati. In Romania polonezii au infiintat 32 de scoli de diferite grade, cu 3.126 de elevi (coordonate de Uniunea poloneza a scolilor), au editat numeroase publicatii, au inceput sa-si tipareasca, in limba polona, operele clasicilor, atit de necesare scolilor poloneze, dar si opere care surprindeau tragedia proaspat dezlantuita. Asa a aparut, in 1940, la Tirgu Jiu, volumul de versuri “Vint prin Romania ” de Boguslaw Leskiewicz, dar si versiunea romaneasca a romanului “Panica vine din vazduh” (Pobojowisko) de Boguslaw Kuczinski.
Polonezilor imigrati in Romania in septembrie 1939 li se adauga altii, din Bucovina si Basarabia, refugiati in urma ultimatumului sovietic din iunie 1940 si reocuparii acestor teritorii in anul 1944. Dupa 1947 nu s-au mai produs modificari semnificative in structura minoritatii poloneze din Romania . “Societatea de lectura”, infiintata la Suceava in 1903 si care reprezenta comunitatea poloneza va fi desfiintat in 1950.

Comunitatea poloneza dupa 1990 
Astazi, conform datelor Comisiei Nationale pentru Statistica (1992), in Romania traiesc 4.247 de polonezi (reprezentind 0,02% din populatie), raspinditi pe tot teritoriul tarii. Cei mai multi locuiesc in judetul Suceava (2.778), in localitati ca Solonetul Nou, Cacica, Poiana Micului, Plesa, Bulai dar si in Bucuresti (355), judetul Hunedoara (248) sau Timis (107). Conducerea Uniunii Polonezilor din Romania “Dom Polski” declara ca numarul etnicilor polonezi este mai mare, circa 10.000 de persoane, dar din diferite motive, unii dintre ei se declara de nationalitate romana.

Numarul estimat al polonezilor din Romania este de 4.247, ceea ce reprezinta 0,02% din populatia tarii. Dintre acestia 2.778 traiesc in judetul Suceava, 355 in Bucuresti, 248 in Hunedoara, 107 in Timis.

Elaborat de prof.dr. Ion Petrică

Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al patrulea extras, în care Ioan-Aurel Pop îi critică pe „înjurătorii de serviciu ai neamului românesc”, apăruţi după 1990, promotorii unui veritabil «genocid cultural», ca şi pe dacomani, reafirmând cu tărie latinitatea cu care trebuie să ne mândrim noi, românii.

Citeşte aici primul extras

Citeşte aici al doilea extras

Citeşte aici al treilea extras

Duceţi-vă la Londra, şi veţi vedea că Napoleon e numit criminal de război. Duceţi-vă la Paris, şi o să vedeţi că Napoleon Bonaparte, devenit Împăratul Napoleon, e erou naţional. Napoleon a făcut Blocada contra Britaniei, i-a ameninţat, a vrut să îi invadeze, i-a cam căsăpit pe câmpurile de luptă în Europa pe englezi, şi englezii nu îl iubesc. E adevărat.

Un principiu spune că fiecare popor are dreptatea lui, dar poporul este un subiect colectiv, nu este un individ, și popoarele merg cu dreptatea lor înainte. Ar fi bine să se potrivească dreptatea universală cu dreptatea tuturor popoarelor, dar nu se întâmplă așa. Un erou al Poloniei nu este erou al Rusiei, pentru că acel erou al Poloniei a fost contra rușilor. Deci, să nu credem că noi suntem, cum să zic, deosebiți de alții – și suntem excepționali în rău.

După 1989, când a început o epocă de libertate pe care ne-am dorit-o cu toții, au apărut în spațiul public și negări ale valorilor românești, în totalitate. Tinerii elevi nu știu, că n-au de unde să știe, dar părinții mai știu că, înainte de 1989, se spunea că noi suntem cel mai glorios popor din lume și că am avut cei mai mari voievozi, o istorie albă și imaculată, și că în fruntea tuturor a ajuns Nicolae Ceaușescu. Sigur că toate astea erau niște minciuni sfruntate, și nu trebuia să fii foarte deștept ca să îți dai seama că nu e adevărat, că nu suntem nici cei mai glorioși, nici cei mai valoroși, nici n-am făcut minuni pe lumea asta. După ‘90, când era voie să înjuri, au apărut înjurătorii de serviciu, care în loc să echilibreze situația, n-au zis că am fost niște oameni normali, într-o lume care se voia mai mult sau mai puțin normală, că am câștigat și bătălii pe câmpul de luptă, dar le-am și pierdut, că am avut și ființe extraordinare în fruntea acestei țări, dar am avut și lași, ca toate popoarele. Nu, aceștia au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic – nu-i bună de comunicare în nici un caz, e bună eventual, pentru înjurături – că avem o istorie formată din mituri, inexactă, că istoricii nu au făcut nimic, și că ne putem pregăti de moarte!

Deci, să semeni asemenea lucruri în spațiul public echivalează cu genocid cultural, după părerea mea. Repet, am exagerat în timpul regimului comunist, dar era vremea să ne echilibrăm și să le spunem tinerilor, după cum mărturisesc izvoarele, că am fost și buni, și răi.

Am fost şi buni, şi răi: mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop pentru tinerii liceeni din Câmpeni, la Întâlnirile Matricei IV

Mihai Viteazul și cu Avram Iancu au avut și fapte mici și fapte mari, cum au avut toți oamenii, dar au rămas în istorie prin faptele lor cele mari. „De la 1600, nimeni n-a mai putut gândi Unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloșul și securea lui ridicate spre cerul dreptății, fără chipul lui luminat de o desăvârșită poezie tragică”, așa zicea Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul. Iar despre Iancu, ce să vă spun eu? Să vă spun că a rămas în sate ca un Apostol, ca un Arhanghel, că oamenii l-au prețuit așa de tare încât l-au pus în poezii populare? N-a trebuit să decidă Parlamentul chestia asta, n-au trebuit să decidă analiștii politici, nici eseiștii care apar la televizor, asta s-a petrecut în conștiința publică, în mod natural, pentru că nu Parlamentele decid eroii naționali. De aceea, am venit să vă îndemn să-i cunoașteți, să-i criticați, dar să-i și prețuiți pe cei care ne-au făcut istoria.

Întrebare din public: La Muncelu Băii, jos în vale, există un fag vechi, care se spunea că este al Împăratului. Vă rog să ne spuneți câtă legendă este, și cât adevăr istoric este, în ceea ce se spune despre el, și anume că Împăratul Austro-Ungariei a vizitat zona, și acolo avea loc de întâlnire cu Avram Iancu. L-a așteptat, și Avram Iancu i-a trimis un mesaj: „Cu un ungur mincinos nu am ce discuta!” Vă rog să ne spuneți câtă legendă și cât adevăr este.

Ioan-Aurel Pop: Da. Atunci nu existau aparate de înregistrat ca acuma – care te înregistrează și când vrei, și când nu vrei – dar poporul a înregistrat o asemenea replică, și se pare că Avram Iancu a avut această demnitate… Nu se pare, sigur a avut-o, încât să se opună unui Împărat care l-a dezamăgit. Era vorba despre tânărul împărat Francisc Iosif. Franz Ioșca îi ziceau țăranii noștri – în ungurește Iosif e Joska, și Ferenc e tot în ungurește, dar ai noștri îi ziceau Franz. În germană Francisc e Franz. Și a fost teribil de dezamăgit, și i-a răspuns în forma asta. Ştiți că în cântecul ăsta al Iancului, în Doina Iancului, sunt expresii și mai dure: „pentru un hoț de împărat”, de exemplu. Adică, unul care una promite și alta face! Şi nu e de mirare, deci, că în mintea lui s-a produs o luptă teribilă între loialitate – că trebuia să fii loial față de șeful statului – și dorința de revoltă.

Dacă Iancu a avut această atitudine, gândiți-vă prin comparație, la atitudinea unui om mai așezat: Simion Bărnuțiu, profesor de drept, cu studii în Occident, pe care Cuza l-a chemat la fondarea Universității din Iași, să pună bazele Facultății de Drept. Că i s-a spus lui Cuza că: „Nu sunt români care să poată preda românește și care să aibă școli înalte”. Și Cuza a zis: „Ba sunt, în Ardeal, că ăia sunt mai aproape de Occident și se duc la școli înalte”. Și l-a chemat pe Simion Bărnuțiu, după Revoluție – pentru că Universitatea din Iași s-a întemeiat la 1860 -, și Bărnuțiu a zis, în timpul Revoluției, uitându-se la sacrificiile moților și la Iancu – cred că înainte de Adunarea a treia de la Blaj, din septembrie 1848 -, a zis: „Împăratul ne-a înșelat. Patria ne-a ferecat. Și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Bărnuţiu! Adică, a plecat de la Iancu, că Iancu le spunea mereu: „Împăratul ne-a înșelat”.

Adunarea de la Blaj a românilor, din 1848

Dar poporul a legat – și fagul acesta de care zice domnul profesor e un obiect -, a legat obiectele, construcțiile, crucile, răspântiile de drumuri, de întâmplări istorice. Un Împărat vrednic, care a fost un pic mai legat totuşi de acest popor, decât a fost Francisc Iosif, căsătorit cu faimoasa Sisi, care avea legături sentimentale cu o parte din nobilimea maghiară, ca să nu zic mai mult, Împăratul de dinainte se chema Iosif al II-lea.

Împăratul Iosif al II-lea a fost de patru ori în călătorii în Banat și Ardeal. Într-una dintre călătorii, a ajuns în părțile Bistriței și ale Năsăudului, și îl tot îndemna un aghiotant general să plece, să se grăbească, că o trecut vremea, și el se uita la o ceremonie în sat, cu flăcăi îmbrăcați de sărbătoare, fete, care jucau că era o nuntă, și el îi vedea cum joacă. Acum, în părțile alea, ca și în părțile unde erau părinții mei, în nordul Transilvaniei istorice, pe lângă Gherla și Dej, se joacă foarte tărăgănat, nu-s așa aspri oamenii, și împăratul zice: „Uite, ceremonia asta e extraordinară, parcă-i de pe vremea Romei!” Și ăla iar îi spune: „Hai să plecăm, Majestate, că…” „Mă”, zice Împăratul, „lasă-mă să mai stau, pentru că dacă numele meu oficial e de Împărat al Romanilor” – știți că așa se chema, de aicea vine numele faimosului hotel din Sibiu Römischer Kaiser (Împăratul Romanilor) – zice, „dacă eu mă chem Împărat al Romanilor, și stau într-o țară în care-s atâția nemți și alții, ca să merit acest nume, trebuie să mă uit la ei, că ei sunt adevărații romani!” Adică țăranii din zona Năsăudului și a Bistriței. Și tot despre el se spune că ar fi întins mâna așa, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”).

Nu e chiar corectă expresia latină, după părerea mea, dar… Şi, de atuncea, satele Salva, Parva, Nepos și Romuli există, că aveau alte nume. Că astea sunt nume latinești. Deci, „Să fii sănătos, sărman nepot al lui Romulus!”. Romulus și Remus sunt eroii eponimi, adică fondatori, care au dat numele Romei. Doi frați, și ei s-au bătut între ei în rivalitate, și Romulus l-a omorât pe Remus. Și, pe sacrificiul fratelui, s-a întemeiat Cetatea Eternă.

Și ai noștri aici, în Ardeal, în secolul XVIII, la școală, când învățau istoria românilor în școlile private și ale Bisericii – că la școlile de stat nu o învățau – începeau cu fondarea Romei, ca și cum istoria poporului roman era tot una cu istoria poporului român. N-a fost rău că erau învățați așa, căci chestia asta i-a făcut să gândească mai european. Deci, împărații ăștia au fost importanți pentru noi, și era o vreme, să știți, nu foarte lungă, dar importantă, când puteam călători de aici, de la Câmpeni, până la Milano și la Torino, fără pașaport, că era aceeași lume. Nu eram noi în grad să conducem societatea, că nu ne lăsau, dar era același Imperiu, și împărații ăștia au lăsat o urmă în conștiința publică, mai ales în ideea că ei ar putea echilibra un pic lucrurile, că ei sunt la Viena.

Să știți că în Imperiul Austro-Ungar pe bani, pe bancnote scria și româneşte. Acuma, mai pe la urmă. Da, dar vorba lui Titu Maiorescu: erau forme fără fond! E ușor să scrii la intrare și România, și ceva să pui pe o hârtie, dar fondul care era? Să le dai bani să învețe, să le plăteşti profesori să-i învețe în limba lor, să consideri limba română o limbă frumoasă, armonioasă, bună de comunicat, nu să-i înveți mereu că s-au născut să fie slugi și trebuie să moară slugi. Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”

Crăişorul Munţilor, eternul Avram Iancu

Eu eram student, și am terminat un curs de paleografie latină, în timpul studenției la Cluj, și profesorul meu, un admirabil profesor, poate că cel mai bun specialist în paleografie latină din țară, m-a întrebat la un moment dat, în final, după ce m-a felicitat pentru felul cum am răspuns: „Dumneata ești român?” „Domn’ profesor”, zic, „eu așa știu, dar aicea în Ardeal suntem cam amestecați” – dacă ne căutăm în urmă a doua, a treia, a patra generație, găsim câte-o bunică… Plus că în familiile nobile, mai demult, se mai subția sângele și nu mai era vigoarea necesară, și-atuncea venea chiar voie ca feciorul să se căsătorească cu o fată de țăran – poate că neamul va reveni, se va putea împrospăta. Câte un argat avea copil cu stăpâna casei… Deci, astea nu sunt lucruri care s-au petrecut doar la noi.

„Da’”, zic, „de ce mă întrebați dacă-s român?” Zice, „prea bine știți latinește”. Zic, „Domn’ profesor, dar limba română e limbă latină, adică nu îți trebuie un efort prea mare să înveți gramatică latină și să…”

Zice, „Voi ați avut în Evul mediu limba de cultură slavonă, slujba bisericească era în slava bisericească. Noi am avut latinitatea, noi am avut limba cultului latina…”

Sigur că ei erau romano-catolici, dar dumneavoastră știți ce deosebiri sunt între limba latină și cea maghiară, ca de la cer la pământ! Or, în limba română este „a veni, venire”, în latină e „venio, venire”. „Duco, ducere” din latină e „a duce, ducere”.

Și toate celelalte – „laudo, laudare” în latineşte, a dat în românește „a lăuda, lăudare”. Adică, trebuie să fii complet afon și fără judecată ca să nu îți dai seama că limba pe care o vorbim noi e latina, așa cum s-a dezvoltat ea în 2000 de ani de la Traian încoace, pe acest pământ. E absurd! Sigur, asta vă spun și în contextul în care există teorii care spun că suntem daci și că limba noastră este dacică. Nu există mai mari prostii pe lumea asta! În primul rând, că nu avem nimic din limba dacică. Nu ne-a rămas absolut nimic, niște litere disparate, cuvinte avem: tarabostes e în dacică, dava e în dacică, dar în rest nu avem nimic.

Ovidiu zice că a stat pe litoralul Mării Negre, exilat, și că i-au trebuit trei ani până să învețe limba, încă un an să înceapă să scrie, și în al șaselea an a scris o cărticică în limba geților, dar n-a înțeles nimic la început. Zice, „Sunt aici între oameni pe care nu-i înțeleg” – și Ovidiu vorbea limba latină. Deci, avem o mărturie de acum 2000 de ani despre cât de deosebite era dacica față de limba latină. Dar sunt unii care cred că, dacă suntem daci, am fi mai vrednici pe lumea asta, decât dacă suntem urmașii romanilor, și prin asta dau o palmă tuturor cronicarilor: Grigore Ureche, Miron Costin, Cantacuzino Stolnicul, alor noștri de aici din Ardeal: Samuel Micu, Gheorghe Șincai, până la Nicolae Iorga.

Dacă spui că suntem daci, înseamnă că toți aceștia au fost proști și nu au știut ce spun. În loc să spui, ca Vasile Pârvan: „Slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Ce poate fi mai frumos? Eu nu zic că e un miracol că ne-am născut – că ne-am născut cam la fel ca și celelalte popoare – e-un miracol că ne-am păstrat aici, după atâtea tulburări și vânzoleli.

Matricea.ro