Istorie

Hărţi ale regiunilor istorice ale României şi informaţii despre cartografi celebri sunt prezentate pe aplicaţia mobilă “Muzeul Hărţilor – Lumea pe hartă”, lansată recent de Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi în parteneriat cu Asociaţia Identitate Culturală Contemporană.
Potrivit unui comunicat de presă, aplicaţia este prezentată sub egida Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie) şi în perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918.
Aplicaţia oferă ocazia utilizatorilor să descopere lumea hărţilor de la Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi din Bucureşti şi să exploreze hărţi ale regiunilor istorice locuite de români din cele mai vechi timpuri, arată sursa citată.
“Muzeul Hărţilor – Lumea pe hartă” prezintă informaţii despre cartografi celebri, hărţi valoroase şi poate acompania şi ghida vizita în muzeul bucureştean. Este disponibilă în sistem Android şi iOS în limba română şi în curând în limba engleză, anunţă iniţiatorii proiectului.
Aplicaţia a fost realizată în urma parteneriatului dintre Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi şi Asociaţia Identitate Culturală Contemporană.
Asociaţia Identitate Culturală Contemporană propune proiecte culturale menite să provoace întrebări despre rolul spaţiului cultural românesc în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor români şi a diasporei româneşti. Asociaţia consideră că identitatea culturală este fundamentală pentru o dezvoltare structurată a societăţii româneşti şi europene şi aduce în atenţia publică subiecte importante pentru afirmarea calităţii de aparţinători ai spaţiului cultural românesc.
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi este singura instituţie culturală cu acest specific din România şi printre puţinele din lume.

Muzeul deţine o colecţie de peste 750 de hărţi vechi şi gravuri ce reprezintă în principal regiunile române dar şi ţările Europei şi alte continente. Muzeul “îşi propune să devină mai mult decât un muzeu, să fie un loc de intersecţie al artelor şi un centru pentru studierea şi reconsiderarea istoriei şi a geografiilor lumii, atât de către specialişti cât şi de către publicul general”, este subliniat în comunicat.

Ignoranţa şi vârtejul lumii în care trăim ne-au făcut să ne uităm trecutul. Nu vom vorbi astăzi despre faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, ci despre momentele în care românii au fost îngenuncheați, umiliți, batjocoriți şi chinuiți fără pic de milă.

Poate că sună pompos, dar sunt multe pagini din istoria noastră, care au fost scrise cu sânge şi pe care nu trebuie să le uităm nicio clipă, pentru că ele ne vor întări şi ne vor ajuta să ne autodepăşim.

Anul 1940 a fost unul în care românii s-au simţit părăsiţi şi uitaţi de Dumnezeu. Chinurile inimaginabile prin care au trecut semeni de-ai noştri sunt desprinse parcă din poveştile terifiante ale Holocaustului evreilor.

În 1940, în numai câteva luni am pierdut o treime din ţară, dupa cedarea Bucovinei şi a Basarabiei de Nord către URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul bulgarilor.

Însă toate aceste lucruri ar fi trecut şi ar fi fost uitate de români, dacă nu s-ar fi petrecut teroarea: crimele făptuite de armata horthysta, sprijinită de o bună parte a etnicilor maghiari localnici.

În doar 11 zile, ungurii au ucis aproximativ 1.000 de români. Masacrele au început în 7 septembrie, când în localitatea bihoreană Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de români şi au continuat până pe 18 septembrie, când 58 de români au fost decapitaţi în centrul orasului Gheorgheni, judeţul Harghita.

Însă cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de romani. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri, şi Trăznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost că s-au născut romani.

Singurul supraviețuitor rămas încă în viață, Gavril Butcovan, a acordat un interviu ziarului Gardianul, povestind drama familiei sale din noaptea de 13/14 septembrie 1940. Acesta mărturisea în articolul apărut în data de 2 septembrie 2008:

„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea.

S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară.

Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <<Unde ești maică?!>>, a fost secerată de gloanțele criminalilor.

Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

Gavril Butcovan amintește și de celelalte crime comise în noaptea masacrului:

„ Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală.

Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. In acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.”

“O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.

Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.
Vă iert pe toţi, pentru toate!”

Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940, Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci.

exclusiv24.net

Gogu Puiu a fost personajul legendar al rezistenței anticomuniste din Dobrogea. Viața lui a fost spectaculoasă și misterioasă în același timp.

În 1948, Gogu Puiu, fiul preotului din Mihail Kogălniceanu, a luat contact cu celelalte grupuri anticomuniste din Dobrogea; însă cei din zona centrală ṣi sudică nu erau de acord cu ideea sa de organizare a unei răscoale care să se generalizeze în ṭinutul dintre Dunăre ṣi mare. A mers atunci în nord, la fraţii Fudulea, străbătând – împreună cu ei sau singur – peste 30 de sate, în încercarea de a unifica nucleele risipite ṣi de a radicaliza lupta anticomunistă. Alertată, în 1949, Securitatea ṣi-a sporit ṣi ea atacurile. În iulie, l-a încolṭit pe Gogu Puiu într-o casă din comuna Cobadin, judeṭul Constanṭa. Acesta a luptat o vreme, apoi, ca să nu cadă viu în mâinile duṣmanilor săi, s-a sinucis cu o grenadă. Un an mai târziu, peste 30 de luptători dobrogeni care erau arestaṭi au fost scoṣi din celule ṣi asasinaṭi.

Elena Rădulescu este nepoata lui Gogu Puiu. Elena a scris această biografie a bunicului ei, pe care vă invit s-o citiți, în premieră, aici.

Gogu Puiu a fost bunicul meu din partea mamei, un personaj marcant atât în familia mea, cât și în comunitatea de aromâni din Dobrogea. În 1926, când avea 8 ani, a plecat cu familia sa din Gramaticova, Grecia, fiindcă nu au acceptat grecizarea, și au ajuns în Caliacra, Cadrilater, unde au stat până în 1941, când Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei. Din acel an, familia bunicului meu s-a stabilit în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. Încă de tânăr, Gogu Puiu a aderat la Mișcarea Legionară, fiind un spirit luptător, adept al ideologiei naționaliste. În timpul Guvernării Legionare era militar în termen și a fost recrutat în batalionul de gardă al Mareșalului Antonescu, iar cu această ocazie și-a dat seama că Mareșalul trădează Mișcarea Legionară care pentru el nu a însemnat decât un pilon de sprijin în obținerea puterii. La puțină vreme se eliberează din armată și îl vom găsi comisar de Poliție Legionară în Constanța, așa îl prinde Rebeliunea. După abdicarea Guvernului Legionar, sfătuit de tatăl său va pleca din țară, pe la începutul lui 1942, fiindcă acesta prevedea că activitatea legionară a fiului mijlociu va pune în pericol întreaga familie. Oricât de mult ar fi vrut Gogu Puiu să rămână în țară și să lupte în numele valorilor în care credea, îndemnul tatălui nu putea fi nesocotit, așa că a plecat. În 1942, conform mărturiilor familiei Crăcea, a fost în Bulgaria, tinerii căsătoriți Crăcea adăpostindu-l în casa lor. Ulterior, bunicul meu pleacă spre Germania și se întâlnește la Buchenwald cu un grup de legionari plecați din țară, printre care Horia Sima, Iașinski, Constantin Papanace, S. Ionescu și alții. Aici se va scinda Mișcarea Legionară, pe de-o parte adepții lui Horia Sima, pe de altă parte cei ai lui Zelea Codreanu, iar cele două grupări vor fi cunoscute ca „Simiștii” și „Codreniștii”, conducătorul codreniștilor fiind Constantin Papanace, care a fost secretar de stat în Ministerul de Finanțe pe vremea Guvernării Legionare, iar mai târziu va deveni bibliotecar la Vatican. După plecarea din Buchenwald, Papanace se stabilește în Italia, urmat bineînțeles de toți ai lui, inclusiv Gogu Puiu.

La finele războiului, serviciile secrete occidentale începeau să trimită în România agenți instruiți în taberele lor, ca să lupte împreună cu grupurile de partizani ce începuseră să se formeze în Carpați. Fire energică, patriot și cu o dorință năvalnică de a lupta în numele dreptății, al Credinței și pentru neam, Gogu Puiu îi cere de nenumărate ori lui C. Papanace să îl trimită și pe el în țară. De fiecare dată primește refuzul imperturbabil al mentorului său, care spunea mereu că el nu-și poate trimite copiii la moarte. În 1945, Gogu Puiu hotărăște să plece singur. Spre țară, se oprește la Belgrad, unde este recrutat de ofițerul Blondell, agent al serviciilor secrete franceze. Se întoarce împreună cu acesta în spațiul occidental și până în 1947 nimeni din comunitatea aromână și legionară nu știe nimic despre existența lui Gogu Puiu. În 1947 se prezintă la Constantin Papanace, îi spune că este pregătit să plece în țară; nici de data aceasta nu primește aprobarea, însă va pleca. Nu se cunosc date din perioada 1945-1947 din viața lui Gogu Puiu, însă ce s-a aflat cert din arhivele CNSAS este faptul că, la intrarea în țară, avea un pașaport în care doar fotografia era autentică. În rest, pașaportul eliberat de autoritățile orașului Innsbruck conține un nume fals – Mohamed Ali Osman, de origine albaneză. Ajuns la Oradea, se predă la Biroul Organizației de Partid și cere să fie prezentat lui Vasile Luca, căruia trebuia să îi transmită un mesaj, dar este primit de Ana Pauker. După această întrevedere este încarcerat la Văcărești, condamnat la 1 an pentru trecere frauduloasă de frontieră. Nu se cunoaște exact modul în care a ieșit de la Văcărești, fiindcă există persoane care spun că Gogu Puiu ar fi evadat la sfârșitul lui 1947.

Din 1948, Gogu Puiu se stabilește în nordul Dobrogei, unde găsește deja organizate grupuri de rezistență, de către frații Nicolae și Nicea Fudulea și Gheorghe Filiu. Toți erau legionari, ba mai mult, Nicolae Fudulea a fost decorat de Căpitan cu Crucea Albă. Din mărturiile convivilor săi, se deprinde faptul că era un tip carismatic și foarte bine antrenat în ceea ce privește organizarea luptei de clandestinitate. Reușește să organizeze oamenii în grupuri foarte mici, de așa manieră încât, dacă unul ar fi fost prins de organele de securitate, să nu poată să indice camaradul lui (probabil că ei cunoșteau că la dreapta și la stânga lor se află oameni, dar nu-i puteau identifica nominal).

La începutul lui 1948, vizitează un prieten, Zahu Pană din Constanța, căruia îi spune că în noaptea de 14-15 mai 1948 va avea loc un val masiv de arestări în toată țara, semn că va începe Insurecția populară, și că vor veni în ajutor americanii. Este cunoscut faptul că în noaptea respectivă s-au facut mii de arestări, cu precădere în rândul studenților, dar americanii nu au mai venit. În vederea acestui fapt, Gogu Puiu trebuia să organizeze o armată paramilitară din câți mai mulți oameni cu armele și muniția aferente. În acea perioadă destul de tulbure, când foarte mulți nu conștientizau ce înseamnă comunismul și când frica nu se inoculase atât de adânc în firea lor, oamenii se adunau să lupte împotriva celor care le interziceau să creadă în Dumnezeu și le furau proprietățile și ființa națională. Nu mai conta culoarea politică a celor care înțelegeau să lupte împotriva unui dușman comun. A fost o perioadă în care Gogu Puiu și oamenii lui erau considerați apărătorii și răzbunătorii neamului, iar milițienii fie le dădeau de bună voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lăsându-le astfel cale liberă. Aceasta era o modalitate de a face rost de arme. O altă modalitate al cărei efect îl cunoaștem, fără a ști însă cum s-a ajuns aici, este faptul că Gogu Puiu, cu doar o mână de oameni, intra în unități militare și pleca de acolo cu camioane încărcate cu arme și muniție.

Într-o astfel de incursiune (despre care nu credem că a fost realizată numai pe baza curajului) este rănit Nicolae Mataranga. Riscul de cangrenă era imens, iar drumul la doctor era sinucidere. Nicolae Ciolacu povestește că Gogu Puiu l-a operat pe Mataranga salvându-l de cangrenă.

Un alt episod, povestit de Gheorghe Filiu de data aceasta, este acela că în toamna târzie a lui 1948 Gogu Puiu primește vestea că 9 camarazi au fost prinși și închiși la securitatea din Babadag. Plin de curaj și încredere, își ia un singur om și se duce să-și scape camarazii, neimaginându-și, însă, starea în care i-a găsit. Aplicând o tehnică de intimidare, a tras rafale de mitralieră, creând impresia că sunt mulți, astfel încât cei câțiva securiști care se aflau în sediu s-au încuiat în camere, iar ei s-au dus în beci să-și elibereze oamenii, pe care i-au găsit într-o stare fizică deplorabilă cauzată de tortură. Aceștia neputându-se deplasa singuri, a trebuit să fie cărați în spate, așa încât s-a tras în continuare în uși, pentru a-i împiedica pe securiști să iasă până la finalizarea operațiunii. Se naște întrebarea de unde știa Gogu Puiu atâtea lucruri – ajutor medical, organizarea nucleelor de luptă, eliberare de ostatici, modalități de înarmare, iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: în cei 2 ani de absență, acesta a fost instruit într-o unitate de instrucție paramilitară care se afla undeva pe teritoriul Europei de Vest.

Tot Nicolae Ciolacu, dar și alți supraviețuitori relatează că în toată perioada cât i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniformă: cizme Burger, pantalon negru bufant, camașă neagră și în funcție de anotimp, haină/pardesiu tot de culoare neagră. Interesant este că, la această ținută, a purtat întotdeauna un fel de port-hart din piele, în care se bănuiește că avea niște documente secrete, deoarece nici în somn nu se despărțea de acest port-hart. Pe lângă port-hart, păstra o grenadă ce îi era sortită. Jurase că nu se va lăsa prins de viu.

O altă întâmplare, relatată tot de Ciolacu, care accentuează personalitatea acestui om este următoarea: unul dintre camarazi cunoaște într-o împrejurare un tânăr care a reușit să-l convingă că dorește din tot sufletul să lupte alături de ei și să-l prezinte lui Gogu Puiu. S-au întâlnit pe înserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar când Gogu Puiu l-a văzut, a pus mâna pe pistol spunându-i ori să plece, ori îl împușcă. Motivația: „mi-ați adus un securist”, și într-adevăr așa era, căci tânărul era un ofițer de securitate care avea misiunea să se infiltreze chiar în proximitatea lui Puiu, conform mărturiilor sale.

Având în vedere că Gogu Puiu nu numai că nu excludea posibilitatea morții, dar era convins că aceasta va veni, nu putem să-l considerăm naiv și idealist. Postea și se împărtășea la fiecare 3 luni, de teamă ca moartea să nu survină și să-l prindă nepregătit. În momentul în care a ales acest drum, a tăiat orice legatură emoțională cu familia și cu tot ceea ce l-ar fi putut determina să renunțe la luptă. Numai că, om fiind, a făcut câteva erori, și anume s-a îndrăgostit de o femeie, Olimpia, care l-a iubit mai presus de orice pe lume și cu care a vrut să se cunune. Aceasta a acceptat și a adus pe lume un copil al lui Gogu Puiu. Acestea au fost greșelile fatale despre care vom relata mai târziu.

Din rațiuni de siguranță au hotărât să împartă mișcarea de rezistență din Dobrogea în două, Dobrogea de Nord și Dobrogea de Sud, pe ambele coordonându-le Gogu Puiu, numai că de cea din Sud răspundea Gheorghe Filiu. Se pare că acum deplasările dintr-un loc în altul erau mai dificile, securitatea, sub conducerea lui Dogaru, era mai atentă, frații Fudulea – unul (Nicea) murise în pădure la Babadag, iar celălalt era arestat, și, bineînțeles, mulți dintre conducători erau închiși.

Educația creștină primită în familie de Gogu Puiu îl obliga să nu lase să se nască un copil în afara unei căsătorii binecuvântate în Biserică și se hotărăște să se deplaseze în S, în satul Cobadin, aflat la 18 km distanță de Constanța, la prietenul său, Gheorghe Filiu. Aici îl cheamă pe preotul Mihăilescu, căruia îi cere să oficieze slujba religioasă de cununie, nu înainte însă de a ajunge în Cobadin și sora lui, Maria. Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunțe să vină, dar la Cobadin nu s-au mai întors nici oamenii trimiși, nu a ajuns nici Maria. Iritat de acest lucru, Gogu Puiu pleacă singur în comuna Mihail Kogălniceanu, dar aici, fratele soției sale, Constantin Puiu, ca mama, sora și fratele său mai mic au fost ridicați de securitate. Acesta îl ia pe Gogu și îl duce cu căruța până aproape de Cobadin. Spre dimineață, în ziua de 19 iulie 1948, Gogu intră în casa lui Filiu, intenționând să plece în toiul nopții, deoarece deja își încălcase principiile de siguranță: să nu stea mai mult de 2 zile în același loc. Securitatea află unde este și își trimite trupe în Cobadin care, din aproape în aproape, ajung să înconjoare casa lui Gheorghe Filiu și începe un adevărat război între trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealaltă parte un singur om: Gogu Puiu. Acesta trage din foarte multe locuri ale casei, cu intenția de a crea impresia că sunt mai mulți. După relatările unui martor ocular, Petre Dica, Gogu împușcă circa 14 securiști, iar la un moment dat, când a considerat că s-a creat o breșă propice ieșirii din casă, sare pe fereastră, spunându-i Olimpiei: „Dacă va fi băiat să-l botezi Hristu, iar dacă va fi fată s-o botezi Zoe.”

Odată ajuns afară, continuă să tragă, dar din nefericire este rănit într-un picior, și tot atunci constată că și-a terminat muniția. Îi rămâne doar o grenadă, pe care o păstra pentru el, și într-adevăr o detonează, producând un incendiu într-o șură de paie, în dreptul căreia se afla. Așa se pare că își găsește sfârșitul acest erou legendar al neamului nostru.

Însă!

Olimpia Puiu, însărcinată în luna a patra, este prinsă de securitate a doua zi și încarcerată. După arestare, este dusă pentru a face confruntarea cadavrului, numai că aici descoperă (după propria ei mărturie) un cadavru complet carbonizat din care nici măcar nu putea distinge vreo trăsătură. Este momentul când ea refuză să recunoască moartea lui Gogu Puiu. Olimpia este încarcerată, condamnată la 5 ani, naște în decembrie 1949 o fată, pe care o botează Zoe. Copila stă alături de mama ei timp de 1 an și 4 luni, iar mama se eliberează după ce ispășește 5 ani de temniță. Olimpia moare în 1956, la 2 ani dupa eliberare, așa că nu ne-au rămas multe mărturii de la ea.

Zoe crește și află ca într-un basm sau o legendă ca tatăl ei nu a murit atunci, în ajunul lui Sf. Ilie, 1949, că atunci a fost rănit într-un picior, șura de paie care a luat foc a mascat plecarea lui și ajunge în casa doctorului Apostol care i-a îngrijit rana, după care a plecat.

Cam în aceeași perioadă, vine de undeva din America de Sud un alt luptător din rezistența din Dobrogea, care o caută pe Zoe, și-i spune că tatăl ei nu a murit, că trăiește, și ar vrea să discute cu ea acest lucru, dar după ce se va întoarce dintr-o vizită pe care trebuia s-o facă în altă localitate. Și-au dat întâlnire peste o săptămână. Zoe se duce la locul de întâlnire, așteaptă circa 2 ore, domnul George nu apare. Sună la familia care i-l prezentase. Află că a fost găsit mort pe plaja la Mamaia de către oamenii care veniseră să aranjeze nisipul.

Zoe a trăit cu o fărâmă de speranță, inoculată în sufletul ei și de credința bunicii paterne care, la rândul ei, avea convingerea că Gogu nu a murit.

Târziu, în 1994, vorbește la telefon cu Dumitru Bacu, ce se afla în România. Îi spune că este obligat să plece urgent la Paris (prin august), dar că în octombrie se va întoarce, ocazie cu care vrea să o întâlnească pentru că trebuie să-i spună lucruri despre tatăl ei pe care nu le mai știe nimeni. Moare înainte de a apuca să revină în țară.

În arhivele CNSAS există două telegrame date de Procuratură, în 1956, către Miliția Kogălniceanu, în care se cere „să fie căutat, încătușat și adus banditul Gogu Puiu”. Răspunsul este că „banditul nu a răspuns nici măcar la afișarea pe ușă”.

Nu putem vorbi mai amănunțit despre Gogu Puiu deoarece dosarul său de securitate, alcătuit din 5 volume, precum și cel al Olimpiei Puiu, alcătuit din 2 volume, au statutul de informație clasificată.

De ce după exact 62 de ani de la „moartea” lui și după 56 de ani de la moartea Olimpiei, dosarele lor rămân clasificate?

Fiecare are dreptul să dea un răspuns pe care îl crede de cuviință. Moartea lui Gogu Puiu este sau nu o legendă?

„Câtă realitate și câtă ficțiune încap în reprezentarea literară ? Unde se termină orașul și unde începe „orașul de hârtie” într -un roman? O lectură atentă a prozei lui Camil Petrescu scoate la iveală un personaj inedit, seducător și plin de contraste: Bucureștiul imaginat de prozatorul român este un oraș melancolic și , în același timp , dinamic, suspendat nu doar între Orient și Occident, ci și între epoca trăsurilor și cea a automobilului. De la Universitate în strada Olari, de la Parlament la Hipodrom, din Dealul Arsenalului în strada Dionisie și din strada Câmpineanu pe Calea Victoriei, personajele din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se mișcă într -un spațiu trasat cu precizie, în care se amestecă nume de străzi și de personalități din epocă , denumiri ale unor instituții și ale unor cartiere (unele dispărute, altele încă valabile). Fidelitatea față de detaliile geografiei orașului , atenția acordată arhitecturii caselor , precum și redarea amănunțită a traseelor străbătute de Ela și Ștefan Gheorghidiu în lungile lor plimbări prin oraș sunt tot atîtea „ porți ” prin care cititorul pătrunde simultan în spațiul orașului și în lumea lăuntrică a personajelor. O viziune a orașului este dublată , în proza camilpetresciană, de o „viziune a sentimentelor”. Îmi propun să străbat drumul între cele două orașe , cel istoric și cel ficțional, luându-i drept călăuze atât pe Ștefan Gheorghidiu, cât și pe Ela.”

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu în 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor,

Cererile norodului rumânesc

17 ianuarie 1821

Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.

Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.

Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]

Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.

Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.

Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.

Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.

Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.

Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.

Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.

Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.

Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.

Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.

Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.

(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea), I, București,

articole preluate de pe: historia.ro; ro.wikipedia.org

Dacii nu erau câtuşi de puţin nişte primitivi. Ei, cum bine se ştie, se amestecau adesea în politica Imperiului Roman, ceea ce, în datele epocii, însemna că făceau politică la nivel mondial. Jucau în Divizia A, a Marilor Puteri.
„Augustus, după cum ne informează Suetoniu, promisese pe Iulia [fiica sa]… lui Cotiso, regele geţilor, în vremea când ceruse în schimb în căsătorie pe fiica acestui rege.” August, aşadar, socru şi ginere de get! Se înţelege că un împărat de talia lui Octavian nu plănuia legături matrimoniale decât cu cineva ce putea înclina balanţa evenimentelor în favoarea sa, şi în nici un caz cu persoane de un rang ce l-ar putea înjosi.
Ovidiu însuşi, care va sfârşi prin a se ataşa de geţi, în limba cărora va scrie poeme – noi regretând nespus că acestea nu ni s’au păstrat – şi a mărturisi că Tomisul, pe care l-a blestemat atâta, îi devenise drag („Tam mihi cara Tomis…”) îl preţuia în mod deosebit pe Cotiso, atât pentru nobleţea sufletească a acestuia, cât şi pentru faptul că regele get era el însuşi poet de mare talent. „Poetului poetul întinde-a sale braţe” spune Ovidiu atunci când i se adresează lui Cotiso:

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul său pe turci, deoarece, cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece.

Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Pierderile sunt uriase.

Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri.

Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheiere a bataliei. Aflam, asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei.

Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume!

Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste “Atletul lui Christos”. Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului.

Asa ne a fost dat si noua, românilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!

Marius Agapie

În evul mediu românesc demnitățile publice purtau numele de dregătorii. Aceste funcții au venit în principal pe filieră bizantină și într-o mai mică măsură de la slavii sud-dunăreni. Dregătoriile nu au apărut deodată, ci pe măsură ce Curtea domnească își perfecționa organizarea, paralel cu întărirea autorității domnești. Cu puține execepții, toate au apărut în arcul extra-carpatic în aproximativ același timp, de obicei în Țara Românească și apoi în Moldova. Majoritatea dregătoriilor si-au început existența în primul veac de la întemeierea statelor, adică până pe la 1450.

Dregătorilor le lipsea o specializare în domeniul în care activau. Fiecare funcționar medieval putea îndeplini, din porunca domnului, și alte însărcinări, în afara celei pe care o avea deja. Puteau primi sarcini precum – solii peste hotare, comandă de oaste, strângeri de dări, hotărnicii (fixarea limtelor propietății), judecata unor pricini între locuitori (individual sau în grupuri formate și din alți dregători). De remarcat este că fiecare dregător putea servi drept ispravnic adică executor al unei porunci domnești, indiferent de natura ei. El primea o delegație de la domn și Sfatul domnesc în care i se precizau limitele competenței. Dregătorii nu aveau leafă lunară, fiiind răsplătiți cu danii și scutiri de către domn, cu daruri sau ocazionale pungi cu galbeni. După natura funcției, dregătoriile erau de două feluri.

DREGĂTORII PUBLICE

Banul– era la sfârșitul veacului al XV-lea conducătorul administrației în Oltenia și cel mai important dregător. Pronunța pedepse capitale însă numai în Oltenia. Începutul acestei dregătorii îl găsim în vremea lui Mircea cel Bătrân când în Sfatul domnesc exista un ban de Severin. Dregătoria se mută apoi intermediar la Strehaia și ajunge la Craiova. Banul de Craiova devine pe vremea boierilor Craiovești, Mare Ban, având în subordine alți bani sau bănișori de pe teritoriul oltean. Originea dregătoriei se pare că este avară, fiind preluată de slavi, apoi de maghiari de unde au adoptat-o și românii.

Vornicul– la origine era conducătorul Curții domnești, devenind apoi șeful justiției. În Moldova, în veacul al XVI-lea existau 2 mari vornici, unul pentru Țara de Sus și altul pentru Țara de Jos. Motivul dublei existențe este probabil din vremea luptelor dinastice dintre urmașii lui Alexandru cel Bun. Acești vornici nominal erau egali, dar se constată o întâietate a vornicului din Țara de Jos.

Logofătul– era șeful cancelariei domnești. Redacta hotărârile luate de domn și Sfatul său punând pecetea domnească peste aceste acte denumite hrisoave sau porunci domnești. În Moldova îndeplinea și atribuții judecătorești și răspundea de hotărnicia moșiilor. Din veacul al XVI-lea vor fi menționați și logofeți de rangul doi și trei, cel din urmă aplicând sigiliul cel mic pe scrisorile particulare ale domnului. În subordinea logofătului se afla și un corp de pisari, dieci, grămătici sau uricari în Moldova. Între ei se aflau cei care redactau în limbi străine precum poloneză, latină, maghiară, turcă.

Vistierul– avea grijă de finanțele țării, ținând evidența veniturilor strânse din teritoriu, de la vămi, contabiliza cheltuielile dar știa și lista contribuabililor și a celor scutiți de dări.

Spătarul– era în Țara Românească conducătorul călărimii. El purta spada domnului în timpul ceremoniilor, acesta fiind simbolul puterii sale militare. Între 1475 și 1593 avem atestați în Țara Românească doi spătari. În Moldova, acest dregător capătă o importanță deosebită în timpul lui Ștefan cel Mare, mai exact în vremea luptelor cu turcii, ungurii sau polonezii.

Pârcălabul– avea în numele domnului anumite puteri administrative și judecătorești pe raza unui teritoriu. Ei aveau un rol mai important în Moldova dat fiind și numărul mai mare de cetăți. În Țara Românească unele dintre fortificațiile principale (Giurgiu, Turnu) erau ocupate de turci. Pe vremea lui Ștefan cel Mare erau numiți chiar doi părcălabi pe o singură cetate, totul pentru a crește capacitatea militară a punctelor fortificare( Hotin, Suceava, Neamț etc.)

Armașul– apare în timpul lui Vlad Țepeș și Ștefan și ducea la îndeplinire pedepsele (chiar capitale) date de domn.

Portarul– se ocupa în Țara Românească de hotărnicii și primirea solilor (funcție deținută în Moldova de ușar). Acest tip de dregătorie a apărut mai întâi în Moldova. La 1479 avem atestat un Mare portar de Suceava în persoana lui Șendrea, cumnatul lui Ștefan.

Hatmanul– era o dregătorie în Moldova și avea atibuții militare, preluând o parte din sarcinile portarului de Suceava.

DREGĂTORII DE CURTE

A doua categorie de dregători erau cei care aveau diverse atribuții la Curtea domnească. Ei îndeplineau servicii personale domnului.

Postelnicul– era cel mai important fiind cel mai apropiat de persoana voievodului. Avea grijă de camera domnitorului, putea intra nechemat chiar dacă acesta era neîmbrăcat. Cronicarul Macarie îl numește “paznicul iatacului domnesc”. Cu vremea a primit și sarcina de a-i introduce la domn pe cei veniți în audiență, mai ales pe solii statelor străine, fiind asimilat unui minstru de Externe.

Medelnicerul– turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile la masă, punea sarea în mâncare. Marele medelnicer era ajutat și de medelniceri de rangul doi și trei care păstrau vesela, puneau masa sau desfășurau alte activități legate de cina domnului. Originea cuvântului este medelniță – un lighean de apă în care se spălau mâinile.

Paharnicul– aproviziona cu vin pivnițele domnești. În Moldova avea numele de ceașnic.

Stolnicul– se ocupa de masa voievodului și de servirea acesteia la ospețele domnești, de aprovizionarea cu alimente, inclusiv pește. Subalternii marelui stolnic erau solnicii sau stolniceii, care strângeau dijma din pește de la bălțile Dunării.

Clucerul– avea grijă de cămările, depozitele și magaziile domnești. În Moldova era și un jitnicer, care era responsabil de magaziile cu grâne. Subordonatul clucerului era clucerul al doilea.

Pitarul– pregătea pâinea pentru domn, slujitori sau corpurile de oaste cu tain (rație) zilnică de pâine.

Slugerul– era însărcinat cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne.

Comisul– avea grijă de grajdurile, caii domnului ocupându-se și cu aprovizionarea cu fân. Cu timpul, Marele comis a fost dublat de un comis al doilea și apoi de un comis al treilea.

În veacul al XVI-lea vor apărea dregătorii noi.

Șertarul avea în grija sa corturile armatei în timp de război.

Aga– apare mai întâi în Țara Românească (1567) și apoi în Moldova (1592). Numele era turcesc fiind comandantul pedestrașilor și subalternul marelui spătar în Moldova și al hatmanului în Moldova.

Aceste dregătorii s-au menținut până târziu, la începutul secolului al XIX-lea, când sub influență occidentală corpul funcționăresc evoluează înspre cel pe care îl avem și astăzi.

istorie-pe-scurt.ro

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern,

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unirea statelor : Moldova și Muntenia. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Tare curios sunt câți dintre politicieni și ce personalități culturale vor evoca Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Hotin, Cernăuți, Storojineț. Teritorii românești aflate, în prezent, în componența Ucrainei.
Ipocrit unii afirma că, vezi Doamne, au ajuns așa pentru că URSS le-a lăsat moștenire vecinilor ucraineni.
Eu spun ca Ucraina se bucură ilegitim de fructele întelegerii între Hitler și Stalin fiind ultimul stat european care respectă un pact nazisto-sovietic.
Basarabia fără Bugeac, fără Bucovina de Nord și cu piatra de moară reprezentă de teritoriile ucrainene transnistrene este doar o țară artificială numită Republica Moldova.

Titi Dincă

Cei care au fost la Inter, pe 22, sunt revoluționari. Cu drepturi și patalama. Dar numai cei dinspre Piața Universității. Tinerii în uniformă, afl ați de cealaltă parte a baricadei, au rămas anonimi. Am fost unul dintre ei. Eram sub arme de nici trei luni.

Eu, soldat în rezervă, Mihnea-Petru Pârvu, am încărcat, într-o dubă, morții de la Dalles. Apoi, am întors armele. Am fost în Piața Universității în 21 decembrie ‘89. Am stat acolo fix o lună, participând cu degetul pe trăgaciul AKMului la evenimentele din jurul clădirii. Aveam 20 de ani și eram sub arme. La fel ca mine au mai fost sute de tineri. Am fost de ambele părți ale baricadei.

Kalashnikov-ul meu cu pat rabatabil a tras sute de cartușe în stafiile teroriștilor. Un motan mare și gras mi-a fost singura victimă. Regret și astăzi că i-am fost călău.

Numai că, de cealaltă parte a baricadei. Cu trei dintre camarazi cu care eram atunci în Armată am încărcat, într-o dubă, 13 oameni care au murit, la asfințit, lângă Sala Dalles. Am stat față în față cu revoluționarii de la Inter.

M-au lovit în picior cu o piuliță și am șchiopătat o lună. Eram doar un recrut încorporat în Armată pe 27 septembrie 1989. Pe 22, am fost dizlocat la Radio. Deja întorseserăm armele.

Primul contact cu Revoluția l-am avut la ieșirea din fosta cârciumă Cireșica, de vizavi de Liceul Lazăr.

Duminică, 17 decembrie ‘89, la zece seara. Eram în învoire, îmbrăcat civil, ieșisem cu iubita mea, de pe atunci, la o sticlă de vin. Îmi aduc aminte că singurul fel de mâncare era ostropelul de pui cu garnitură de cartofi natur și creveți vietnamezi. Mâncare bună, după luni de varză, fasole, macaroane cu bulion și mâncărică de soia.

Un plutonier de Miliție m-a abordat scurt: „Carnetu’ de serviciu și biletu’ de voie!“.

Eram tuns chilug și aveam moaca tipică de răcan în învoire. Milițianul mă verifică scurt și latră: „Urgent, te prezinți la unitate!”. M-a durut în cot, aveam liber până luni, la cinci dimineața.

Cu arma sub pernă

Dis-de-dimineață, m-am întors în cazarma de pe Antiaeriană, în Ghencea. „Batalionul 98 infanterie – Pază Obiective Speciale”, sau U.M. 01908. Practic un batalion de instrucție unde răcanii erau instruiți pentru serviciul de gardă pe obiective strategice ca: aeroporturi, poduri și tunele. La poartă, iureș ca la balamuc.

Ordine, zbierete, alergătură. Sus, în dormitorul companiei dau de Make, Mihai Vochin, leat cu mine, din Alexandria.

„Bă, vezi că ai arma pe pat. Umfl- o și la apel, că ne-au omorât ăștia toată noaptea!”, turuie Make. Bizar. La carte scria că arma se ridică numai personal.

Ne-au numărat gradații de cinci ori, plus un apel nominal. Apoi, o zi de instrucție obișnuită, pe tancodromul din spatele Regimentului de infanterie mecanizat U.M. 01210. La stingere, am primit ordin să dormim cu armele sub pernă. Până pe 23 ianuarie ’90 nu m-am mai despărțit, nici la budă, de pistolul meu mitralieră.

Cucuiul Revoluției mele

48 de ore, ofițerii și subofițerii au dormit la unitate și s-au sistat vizitele, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Nici scrisori sau telegrame n-am mai primit și nici n-am avut voie să dăm. De telefon nici nu putea fi vorba!

Pe 20, după apelul de seară, politrucul unității a luat la rând cele șase companii ale batalionului și ne-a turnat o poveste cu unguri, țigani, fasciști care vor să arunce țara în haos. A doua zi, bucurie mare! N-am mai ieșit la instrucție, unde ne hăituiau gradații ca pe hoții de cai. Ne-au aliniat pe băncuțele din dormitor, în fața televizorului din companie, să-l vedem pe Ceaușescu, la miting. Moțăiam, că ne ținuseră treji până spre dimineață.

Am bănuiala că am fost prima victimă a Revoluției din București… Dobre, un cioban din Vaslui, văzuse trenul prima oară când îl luase în Armată. Când transmisia s-a întrerupt a venit și alarma.

Fiecare răcan a primit 300 de cartușe, din care 20 trasoare, restul normale, „miezoțel”.

Pe la unu și jumătate, maiorul Dorel Amăriucăi, comandantul batalionului, ordonă ca două companii, întâi și a doua, să ia poziții în jurul Inter-ului unde, citez: „Forțe străine vor să destabilizeze țara!”. Eu, pistolar 5, grupa 1, plutonul trei, compania I, am ajuns acolo pe la ora trei.

„Am încărcat în dubă morții de la Dalles!

Lozincile auzite din camionul cu prelată au creat reacții ciudate printe noi. Unu’, Herța, din Suceava, se ambala rău: „Să-i împușcăm pe toți!”. Am stat încolonați de-a lungul Bulevardului N. Bălcescu, vizavi de Sala Dalles.

În jur de patru după-amiaza, am primit ordin să băgăm cartuș pe țeavă și să asigurăm armele. Un pic mai târziu, un camion militar e înconjurat de manifestanți, care-i sparg parbrizul. Șoferul, militar în termen sau subofițer, se sperie, o calcă și spulberă tot ce avea în față. Atunci s-a tras prima oară. Fără ordin!

Comandantul plutonului meu, locotenentul George Enescu, aproape că l-a luat la bătaie pe unu’ care s-a trezit trăgând la cinci centimetri de urechea sa. Un civil, cu un pistol în mână, îl abordează pe comandantul companiei, lt. major Badea. Cere patru voluntari, dar se uită fix în ochii mei.

Se mai oferă Make și încă doi, nu mai știu care. Una din puținele alegeri pe care le regret. Trecem strada și ne ordonă să încărcăm într-o dubă niște cadavre. Le număr involuntar: 13.

Am citit, ulterior, în cărțile unor istorici, că ar fi fost șapte sau opt. Eu știu ce am numărat! Printre ele, o fată. O iau de picioare, Make de subțiori. Pe spinarea unui mort văd o gaură de glonț.

Mică, de revolver, nicidecum de armă automată. Camaradul meu tremură. Eu, parcă eram teleghidat. Abia prin martie m-a apucat groaza la ce-am trăit.

„De ce tragi, mă? Ai primit ordin?”

După ce scutierii M.I.-ului s-au retras, ne-au desfășurat de-a latul bulevardului. Mă trezesc în primul rând, la nici 20 de metri de baricadă.

Era întuneric și tot felul de obiecte zburau înspre noi. O piuliță mă lovește în fluierul piciorului stâng. Mă doare, de mă usucă. În momentul ăla, am dat arma la spate și tot ce venea spre mine returnam pe loc.

Un fel de ping-pong bizar ce a durat ore în șir. După ora zece seara, au venit blindatele. Zgomotul era așa de puternic, că nu îl auzeam pe un locotenent cățărat pe un tanc care striga de la jumătate de metru. Voia un cablu metalic, să tragă cu tancul său un TAB incendiat.

Atunci l-am văzut pe un general bruscând un soldat care trăgea în aer: „De ce tragi, mă? Ai primit ordin?”.

Apoi i-a ars o scatoalcă de să-i sară casca din cap. Mi-am dat seama a doua zi că era generalul Milea. Între timp s-a sinucis.

Primul motan terorist

După miezul nopții ne-au urcat în camioane și ne-au dus la Casa Poporului, unde ne-au fixat sectoare de tragere pe clădirile din Centrul Civic, pe atunci nelocuite.

De mâncare am primit o conservă de fasole, una de pește și doi pesmeți. Când am ieșit din gardă, am adormit instantaneu pe un covor uriaș strâns sul în interiorul clădirii. Dimineața am aflat că am întors armele. Acum eram cu poporul! La prânz, ajunși în cazarmă, mai toți au căzut lați de oboseală. În mine urla adrenalina, așa că m-am uitat, împreună cu cei cinci ofițeri ai companiei, la Revoluția din Studioul 4.

Seara, alt coșmar, la Radio, unde ne duseseră să apărăm clădirea de teroriști! În plin schimb de focuri, cu nimeni nu știe cine. Bucureștean fiind, am devenit curier ad-hoc între tot plutonul, înghesuit în spatele unui TAB și un punct de comandă din Radio.

O lună am stat și, pe bune, a fost ca-n filme! Venea lumea cu mâncare la noi și nu voiau soldații să mănânce, că se zvonise că era otrăvită. Doi bani n-am dat și am mâncat un borcan plin cu ciuperci cu maioneză, până mi s-a aplecat. Pe strada General Berthelot, pe atunci Nuferilor, am făcut singura mea victimă.

Ceva suspect se mișca pe terasa unei case. Aveam poziție bună și mi s-a ordonat să trag, de către un locotenent- colonel de vânători de munte. Parcă, Șiman îl chema. Am golit un încărcător și s-a auzit o bufnitură. Dimineața, cu încă doi după mine, m-am dus să văd ce împușcasem.

Era o biată mâță grasă. Prima pisică teroristă! Un fleac, o ciuruisem!

Televiziunea, singură după 25 de ani!

Zeci de români au venit ieri la Televiziunea Română, unde, în premieră, la 25 de ani de la Revoluție, s-a deschis pentru public celebrul Studio 4, cunoscut ca „Studioul Revoluției”. Marii absenți au fost figurile cunoscute ale Revoluției, oamenii de cultură și politicienii.

„Nu am putut să trec pe la Televiziune. Este cea mai grea zi din săptămână, am două spectacole”, a explicat Ion Caramitru, directorul Teatrului Național din București.

După un sfert de veac, TVR a recreeat „Revoluția în direct”, cu imagini de arhivă, elemente de tehnică militară și un tab în curte. La troița închinată tinerilor care și-au pierdut viața apărând TVR s-au depus coroane de flori din partea mai multor asociații ale revoluționarilor, dar și din partea Președenției, Senatului, Camerei Deputaților sau Guvernului.

În urmă cu un sfert de veac, Mircea Dinescu anunța la TV:

„Dictatorul a fugit! Am învins!”. „Nu trec pe la TVR și nu mă interesează, atâta vreme cât băieții din Primăverii se dau revoluționari. Dl. Petre Roman și dl. Iliescu au venit la câteva ore după mine. 10 luni am fost arestat la domiciliu, iar pentru mine Revoluția a însemnat o minune. Nu avem cum să prevăd ce avea să urmeze. Acum trăiesc jucându-mă de-a bucătarul pe la televizor și de-a producătorul de vinuri. Am trăit 40 de ani în comunism și de 25 de ani în capitalismul estic. În definitv, scriitorul este un martor al istorie”, și-a explicat absența Mircea Dinescu. (Anca Simionescu)

Autor: Mihnea-Petru Pârvu

La 13/26 decembrie 1918, la București, a avut loc o mare manifestație a tipografilor din București, care au demonstrat pașnic pentru revendicările lor social-economice, precum și pentru ceea ce numim astăzi „libertatea presei”.

În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din Capitală au încetat lucrul, îndreptându-se spre Ministerul Industriei și Comerțului, alături de reprezentanții desemnați de ei să le revendice drepturile.

Cu aceștia s-au solidarizat și muncitori de la alte fabrici din București. Manifestația urma să aibă loc în fața Teatrului Național.

Ajunși în Piața Teatrului, manifestanții au fost întâmpinați cu focuri de armă de forțele de ordine, după ce, în prealabil, șeful garnizoanei București, Nicolae Mărgineanu, telefonase primului ministru Ion I.C. Brătianu, cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților.

Manifestația s-a soldat cu victime, morți și răniți, sute de manifestanți fiind arestați și schingiuiți.

Personalități de seamă ale vieții culturale, artistice și politice (Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction) au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului.

Eforturile celor care și-au cerut drepturile nu au rămas fără rezultat.

Breasla tipografilor a fost prima din România care a reușit să încheie un contract colectiv unitar, la nivel de ramură, pe o durată de un an și jumătate, la data de 22 decembrie 1921.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sînt mai bine de şaizeci de ani de cînd m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărîmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizînd puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sînt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea romånească.

Sînt mîhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrîni şi cei bolnavi sînt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sînt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniu al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sînt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sînt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mîine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul-plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de cînd am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobîndit, după libertate şi democraţie, sînt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cîrmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cîrmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pămînturile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămînă separaţi.

Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pămînturile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurămîntul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sînt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămîne întotdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Discurs rostit de Regele Mihai în Parlamentul României, la împlinirea vîrstei de 90 de ani. Pe 5 decembrie 2017, la vîrsta de 96 de ani, Regele Mihai a murit. „Trupul Regelui va fi depus în Holul de Onoare al Castelului Peleş, iar slujba de înmormîntare va avea loc la Curtea de Argeş, în noua Catedrală“, se spune într-un comunicat al Casei Regale. Regele Mihai I s-a născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-Mamă Elena, şi a domnit între 1927 şi 1930, prin intermediul unei Regenţe, precum şi între 1940 şi 30 decembrie 1947, cînd a fost silit să abdice şi să plece în exil.

Anul acesta se împlinesc 273 de ani de la moartea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), inimosul episcop român care a pus piatra de temelie a luptei pentru libertate naţională şi socială a românilor transilvăneni.

Memoriul Episcopului Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, Inochentie Micu Klein,  este prin excelenţă documentul cel mai expresiv al umilinţelor, împilărilor şi terorizărilor perfide la care autorităţile străine (maghiare, habsburgice şi papale) au supus populaţia românească din Transilvania.

Perioada în care a trăit şi activat acesta a fost pentru românii din Transilvania una dintre cele mai cumplite. Constituţia Transilvaniei, vechile legi: „Unio trium nationum”, „Tripartitum”, cât şi „Approbatae şi Compilatae constitutionum” care se întemeiau pe egalitatea celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) şi pe recunoaşterea celor patru religii recepte (catolică, lutherană, unitariană şi calvină) făcea ca naţiunea română să fie lipsită de libertăţile şi drepturile accesibile numai naţiunilor recunoscute. Românii majoritari din Transilvania au fost menţinuţi în continuare în afara legii, fiind consideraţi „schismatici” şi „eretici”, ceea ce a făcut ca dorinţa lor de a fi recunoscuţi ca naţiune să devină esenţa chestiunii române, pentru a cărei înfăptuire a început marea luptă inaugurată de Ion Inocenţiu Micu-Klein. Singurul organism comun al românilor, la acea vreme, care putea face posibilă o acţiune organizată era, bineînţeles, biserica, motiv pentru care activitatea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein a început aici. Treptat aceasta se extinde, revendicările clerului ajungând a se îmbina cu cele ale naţiunii. El nu mai este doar preot sau episcop, ci şi conducătorul politic al naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia sa şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei, putea duce atunci lupta în folosul naţiunii. Ascensinea sa pe calea ierahiei bisericeşti a fost extrem de rapidă, fapt ce a avut repercursiuni favorabile pentru românii transilvăneni în ceea ce priveşte începerea luptei lor pentru obţinerea de libertăţi naţionale şi sociale.

În anul 1729, Carol al VI-lea, împăratul habsburgic, îl numeşte episcop greco-catolic de Alba Iulia şi Făgăraş şi îi acordă titlul de baron cu numele de „Klein”, ceea ce îl propulsează ca membru al Dietei Transilvaniei (principalul for legislativ al principatului). Pentru o cât mai bună şi eficientientă organizare şi conducere a episcopiei sale, el mută sediul de la Făgăraş la Blaj, care era situat în centrul episcopiei, aşa încât distanţele între centru şi extremităţile teritoriale  ale acesteia erau aproximativ egale. Se poate spune că începând de acum Ioan Inocenţiu Micu-Klein pune bazele „Micii Rome”, cum urma să fie supranumit Blajul în următoarea epoca istorică şi culturală românească. A pus piatra de temelie a Catedralei greco-catolice „Sf. Treime”, iar în anul 1738 înfiinţează prima şcoală românească la Blaj care va propulsa viitoarea elită intelectuală a românilor transilvăneni multă vreme de acum înainte.

Ion Inocenţie Micu-Klein este cel care a utilizat pentru prima dată, în cadrul mişcării de revendicare a drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni, metoda „cererilor”, „memoriilor politice”, „petiţiilor”, „audienţelor la Curtea de la Viena” şi care a fost însuşită, ca armă de luptă, mai târziu de alţi reprezentanţi emblematici ai naţiunii române: Horea, autorii lui „Supplex Libellus Valachorum”, ai „Pronunciamentului de la Blaj”, ai „Memorandumului”. În toate cererile şi petiţiile sale, pe care le-a redactat în timpul celor doisprezece ani de luptă, naţiunea este întotdeauna prezentă, aşa încât sunt de înţeles argumentele pe care le aduce în sprijinul revendicărilor naţionale: naţiune română este cea mai veche (face apel la continuitate şi latinitate) şi mai numeroasă din Transilvania; naţiunea română poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice către stat şi în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în drepturi; desfiinţarea iobăgiei; reprezentarea românilor în instituţiile statului, guvern, dietă; acordarea dreptului pentru români de a învăţa meserii şi de a urma şcoli.

Dovezile invocate de episcopul român în sprijinul postulatelor naţionale s-au întemeiat inclusiv pe conţinutul Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi avut ca rezultat obţinerea drepturilor naţionale şi sociale cerute pentru naţiunea sa. Dar între căile de emancipare a naţiunii române, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. El era convins că „şcoala, cultura… sunt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă… să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”. Era deci firesc ca în concepţia sa Blajul să devină o citadelă a spiritualităţii româneşti, aşa cum de altfel a fost şi consemnat în istorie.

Un prim rezultat al luptei lui Ion Inocenţie Micu-Klein şi implicit al mişcării revendicative naţionale şi politice a românilor din Principatul Transilvaniei a fost Rescriptul imperial obţinut de la Maria Tereza, în anul 1743, prin care se acordau următoarele drepturi românilor: posibilitatea ca preoţii români greco-catolici să obţină locuri pentru case şi biserici; dreptul iobagilor români de a frecventa şcoli; se interzicea maltratarea românilor; dreptul nobilimii române de a ocupa funcţii în structurile statului. Prevederile acestui rescript, ca şi cele ale celor două Diplome leopoldine, nu s-au aplicat însă din cauza opoziţiei înverşunate a reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) din Dieta Transilvaniei. Mai mult, el a fost nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor venite din partea reprezentanţilor maghiari, secui şi saşi, cum de alfel şi afirma la 19 iunie 1744: „în contra lui sunt toţi iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”. De reţinut, legat de această confesiune, este episodul petrecut în timpul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din anul 1744, când nobilii maghiari, secui şi saşi au vrut să-l arunce pe fereastră.

Deosebit de semnificativ legat de perioada în care Inocenţiu Micu şi-a desfăşurat activitatea şi care evidenţiază şi mai pregnant importanţa acţiunii sale este faptul că lupta sa a izvorât din propriile nevoi ale naţiunii române din Transilvania, condamnată la pieire de către naţiunile privilegiate. Este de menţionat că mişcarea naţională a românilor de acum are loc fără ca ideile filosofiei iluministe, precum şi ideile revoluţionare să-şi fi făcut simţită prezenţa sau apariţia în Transilvania; orice influenţă externă este exclusă.

Întrucât activitatea sa revendicativă în plan naţional-politic, atât prin cele douăzecişipatru de memorii şi petiţii, cât şi prin aceea din cadrul dietei, ajunsese să ia o mare amploare, a fost chemat la Viena pentru a da socoteală pentru îndrăzneala lui. Pentru că împărăteasa Maria Tereza plănuia arestarea şi întemniţarea sa, el a plecat, în anul 1744, la Roma pentru a-şi salva viaţa, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Îşi păstreză demnitatea de episcop până în anul 1751. Moare la data de 23 septembrie 1768 la Roma. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în România în anul 1997 şi reînhumate în Catedrala „Sf. Treime”, de la Blaj, ctitoria sa.

Importanţa acţiunii întreprinse de Inocenţiu Micu pentru istoria românilor, în general şi a celor din Transilvania, în special, este precis explicată de cei mai importanţi istorici ai acestei promlematici: „Lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”.

Marea lucrare în folosul naţiunii sale a ilustrului episcop român a avut urmări de o importanţă inegalabilă, în primul rând aceea a trezirii conştiinţei drepturilor la naţiunea română. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”. Aşa se şi explică de ce lupta acestui episcop luminat nu a rămas izolată şi a fost continuată, la interval nu prea mare de timp, de alte acţiuni, între care şi cele ale Regimentelor grănicereşti, înfiinţate la începutul deceniului şapte şi bineînţeles, de marea răscoală românească condusă de Horea şi de mişcarea ‚Supplex Libellus Valachorum”, care a reprezentat actul fundamental al mişcării naţionale româneşti în întreg secolul al XVIII-lea.

Cuvintele exprimate de profesorul Dumitru Stăniloaie referitoare la Ion Inocenţiu Micu-Klein, la activitatea sa în slujba intereselor vitale ale naţiunii române, constituie o dovadă de mare şi frumoasă apreciere a personalităţii acestuia: „Ion Inocenţiu Micu-Klein merită recunoştiinţa şi lauda tuturor românilor, nu numai ca luptător naţional, ci şi ca luptător pentru independenţa şi unitatea noastră bisericească… în cununa de flori ale recunoştiinţei în care încadrăm toate marile figuri de luptători pentru idealul unităţii naţionale… nu poate să lipsească figura de mare luptător a lui Ion Inocenţiu Micu-Klein”. Fără îndoială că între multele dovezi de recunoştinţă pe care românii i le-au adus acestui apostol al luptei naţionale se regăseşte şi statuarea sa pentru totdeauna în Istoria Românilor drept „cel care face saltul de la privilegiile preoţimii unite la drepturile naţiunii, de la diplomele imperiale la a patra naţiune politică. E primul care transformă romanitatea în armă de luptă politică, care concepe astfel o luptă naţională. Unirea (n.n.-religioasă) menită de regimul austriac să fie calea care duce spre conştiinţă catolică şi supunere, el o schimbă în calea care duce spre conştiinţa naţională şi emancipare politică; menită de împărat să fie instrument de dominaţie a popoarelor sale, Inochentie o schimbă în instrument de ridicare politică proprie… Construcţia politică a lui Inochentie Micu, în raport cu stările timpului său, însemna un important salt înainte. Dacă ea n-a ajuns la realizare acum, a fortificat conştiinţa de sine a poporului român, conştiinţa dreptului său la viaţă politică proprie, l-a stimulat pentru lupta pentru acest drept…”

Documentul intitulat „MEMORIUL rugăminţilor şi greutăţilor clerului şi poporului româno-valah unit din Transilvania şi părţile încorporate care îngenunchează în faţa tronului Maiestăţii Regeşti Prea auguste a Ungariei şi Boemiei pentru remedii potrivite şi mângâiere”a fost redactat şi trimis de episcopul Inochentie Micu la Viena în  1743. Fragmete grăitoare din acest memoriu găsim în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“, ce poartă semnătura lui Ioan Străjan din Alba Iulia. Lucrarea este considerată de critica de specialitate un adevărat codex alcătuit din documente, memorii şi statistici, extrase din arhive, ce dau mărturii elocvente şi şocante, în acelaşi timp, despre umilirea, împilarea şi terorizarea neamului şi credinţei româneşti din Ardeal. Prezentăm, mai jos, câteva fragmente grăitoare din Memoriul Episcopului  Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, care în lucrarea citată este redat integral în 14 pagini. Intertitlurile aparţin redacţiei „Adevărul“.  Umilinţe îndurate de românii din Transilvania  „Observând cu amărăciune şi durere în suflet că doar privilegiile noastre sunt călcate în picioare, deşi privilegiile altor locuitori ai ţării sunt respectate cu stricteţe, ne îndreptăm rugători spre bunătatea înnăscută a Maiestăţii Sale Preasfinte şi, de nevoi, în genunchi aşternem greutăţile noastre în faţa pietăţii şi justiţiei Maiestăţii Voastre pentru remediu potrivit. …deoarece nu avem nici o altă speranţă, în afară de Dumnezeu, decât bunătatea Maiestăţii Voastre Preasfinte, către ea ne îndreptăm cu cea mai mare cinstire, iar greutăţile noastre de care suntem împovăraţi, în ciuda cuprinsului menţionatelor privilegii şi diplome, le prezentăm în genunchi dreptăţii şi îndurării Maiestăţii Voastre Preasfinte, pentru mângâiere potrivită. Ne plângem… că este interzisă ridicarea capelelor sau altarelor în locuri în care se află mai mult de 20-30 de oameni sau construirea de biserici chiar în locurile unde se găsesc mai mult de 100, 200 sau chiar 300 de suflete, că sunt distruse şi scoase crucile şi icoanele, că laicilor ritului nostru li se interzice să dea ascultare slujbaşilor noştri bisericeşti şi chemărilor lor şi de alte asemenea ticăloşii săvârşite în toate locurile împotriva legilor umane şi divine”.  „In scaunele săseşti ni se smulg pământurile, păşunile, munţii, pădurile, la fel cârciumile, morile şi alte locuri şi venituri care au fost folosite de ai noştri în vechime!” . „Povara teologului“ iezuit, ghimpe în coastele ierarhului român  „Poverile noastre sunt apăsătoare şi contrarii-nu numai dragostei creştineşti şi frăţeşti, ci şi legilor divine şi bisericeşti şi fără nici un temei, de vreme ce se săvârşesc în mod continuu şi nu pot tăgădui trebuinţele”. Episcopul Inochentie se plânge şi cere ridicarea „poverii.., teologului” iezuit care era ca un ghimpe în coastele ierarhului român . De o astfel de anomalie „cu greu s-a mai auzit pe pământ“, ca un episcop să fie „sclavul teologului, împotriva sfintelor canoane, a privilegiilor bisericeşti, a obiceiurilor oricărui neam care respectă persoanele consacrate lui Dumnezeu şi mai cu seamă episcopii”,“…acest lucru este ruşinos şi deloc potrivit şi chiar jignitor nu numai pentru un episcop, dar chiar pentru un abate sau un stareţ de mănăstire ca să primească în gazdă un cenzor lipit de sine şi să-l hrănească, mai ales dacă el însuşi duce lipsă…”  „De ce episcopul nostru de Făgăraş, acum după unire, trebuie să fie supus unei astfel de condiţii, deşi noi, chiar înainte de unire, în timpul principilor necatolici, am avut întotdeauna episcopul plin ba chiar arhiepiscop, iarăşi nu ştim”, se mai spune în Memoriu. Plângerile Episcopului,  mute în faţa Curţii de la Viena „Diplomele au fost acordate în vremea unirii, dar punerea lor în practică nu a avut loc niciodată, ci a fost mereu amânată, astfel încât episcopul nostru, care ar trebui să fie părtaş la toate drepturile episcopilor de rit latin, precum reiese din cele arătate, a trebuit să suporte cu cea mai mare durere să-i fie limitată jurisdicţia de către duşmanii săi, ca pricinile bisericeşti să fie aduse de ei la judecată, ca parohii noştri să fie instalaţi şi depuşi fără ştirea lui, să fie limitat numărul lor, să fie duşi după plăcerea lor la judecată…”. Toate aceste abuzuri, „modul acesta violent şi nepotrivit de a proceda „sunt prezentate în faţa împărătesei Măria Tereza pentru a cunoaşte „aceste excese pe care episcopul nostru le-a suportat şi le suportă, fiindcă nu poate să nu existe un remediu pentru atâţia care încalcă atât legile divine, cât şi cele omeneşti, pentru păstrarea jurisdicţiei şi a imunităţii bisericeşti din cauza lipsei ajutorului datorat prin puterea articolului XIV al diplomei leopoldine. Aceste rele sunt foarte mari şi grave şi atrag după sine consecinţe cum se vede bine fără vreo altă discuţie…”. Cere în zadar sprijin Papei Cu toate insistenţele şi rugăminţile „în genunchi” adresate „Preasfintei Maiestăţii Regeşti, stăpâna noastră mult îndurătoare şi prea binevoitoare”  plângerile făcute de episcopul Inochentie Micu în numele întregului cler de rit grecesc, ca şi în numele naţiunii valahe unite din Transilvania”  rămân mute în faţa Curţii de la Viena. Ba mai mult, împărăteasa „îşi pleacă urechea la bârfele Dietei şi episcopul fu chiemat la Viena , prin ordinul împărătesei din 15 iunie 1744. După ce obţinu de la sinod răspunsul că dacă nu li se recunosc drepturile vor părăsi unirea, episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein pleacă la Viena în 23 iulie… Căzut în dizgraţia împărătesei, aproape disperat de a o scoate la liman cu adversarii săi, îndemnat prin intrige ţesute înadins de neliniştiţii săi duşmani, ameninţat de a fi închis la Gratz , între cei mai mari criminali, Ioan Micu-Clain fuge la Roma , leagănul obârşiei şi credinţei noastre! să cerşească dreptate şi sprijin Papei Benedict al XIV-lea, în lupta sa sfântă.” „Marea speranţă care şi-o punea el în Roma şi în papă i s-a spulberat la scurt timp pentru că şi papa, ca toţi mai marii lumii, sunt în cârdăşie unii cu alţii pentru interesele lor şi nu a celor obidiţi, aşa că nici papa n-a putut-o supăra pe Maiestatea Sa pentru un amărât de episcop valah“, scrie profesor dr. Vasile Borca. Din disertaţia lui Gh. Biriş, intitulată „O pagină de istorie. Din viaţa şi activitatea marelui episcop mucenic Ioan Inocenţiu Micu-Clain”, şi reprodusă în cartea citată, aflăm că „sechestrându-i-se averea, la propunerea comisiei aulice transilvane din Viena, Klein ajunse la atâta sărăcie în Roma, încât pentru a-şi întreţine ultimele zile de sbucium şi lupte, fu silit să-şi pună zălog crucea, podoaba rangului său de prelat, – care fu răscumpărată apoi de episcopul Orăzii-Mari. Papa mângâia pe Inocenţiu că împărăteasa nu-i poate lua demnitatea de episcop. Văzând însă imposibilitatea unei întoarceri în patrie, îl sfătuia să demisioneze de buna voie, dându-i-se astfel mijloacele de traiu… Lipsit chiar de trebuitoarea pâine de toate zilele, văzând că rugăciunile sale, cari ar fi înduplecat chiar o inimă de piatră, rămân fără răsunet la Viena , episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein renunţă la episcopat în 1751 şi trăi la Roma cu o pensiune anuală de l.200 florini, încă 17 ani, îngrijit doar de un nepot al său…” . 24 de ani de exil la Roma Sugestivă şi emoţionantă rămâne scrisoarea pe care preoţii din Transilvania, adunaţi la Sinodul din Daia, din 23 septembrie 1747, o trimit episcopului lor din exil, Inocenţiu Micu Klein.  „…vă înştiinţăm că, dacă Preaînălţimea voastră de bună voie sau prin nenorocire sau din orice alt chip ar fi constrânsă să facă acest lucru (demisia), poporul acesta valah va renunţa la unire; aceştia strigă într-un glas că, dacă Domnia Voastră Preailustră se va întoarce, orice le va arăta că trebuie făcut aşa vor face şi dacă nu vă veţi întoarce nu vrea să mai ştie nimic de unire şi de uniţi…”, se arată în scrisoarea preoţilor, prezentată, de asemenea, în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“. Despre situaţia jalnică şi constrângerile la care a fost supus aflăm tocmai din scrisoarea trimisă din Roma, în 30 septembrie 1747, din care reiese că şansele de eliberare şi întoarcere în ţară sunt aproape inexistente şi că „puterea duşmanilor este ca pe mine să mă constrângă la abdicare prin foame şi arestare…’’. Conştiinţa de luptător şi apărător pentru drepturile neamului său a fost exprimată de Inochentie prin cuvintele: „Mai bine să piară toate ale lumii acesteia, decât să-mi las poporul în veşnică servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”. Istoricul David Prodan îl consideră cea mai puternică personalitate politică a poporului nostru în secolul al XVIII-lea, cel care a început lupta pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică în Transilvania.

C. A.

La începutul lui octombrie, profitând de vremea prielnică, am plecat într-un week-end către frumosul ţinut al Făgăraşului de sud.

Cetatea Poenari – una dintre reşedinţele domneşti ale lui Vlad Ţepeş

Prima oprire a fost în Cheile Argeşului, la Cetatea medievală Poenari. Sau, mai exact, la ruinele acestei fortificaţii. Construcţia a fost începută iniţial de Negru Vodă, pentru ca mai apoi, să fie finalizată de către Vlad Ţepeş.

Cetatea impresiona, în principal, prin amplasament. Arhicunoscutele 1480 de trepte din beton ce te conduc către monumentul istoric sunt dovada poziţiei strategice pe care a avut-o fortificaţia.

Ruinele se află la aproximativ 400 de metri deasupra Văii Argeşului şi merita să urci toate scările pentru frumoasa panoramă asupra zonei.

Cetatea Poienari

Cetatea Poienari

Vedere din Cetatea Poienari

Barajul Vidraru – construcţia megalomanică de interes strategic

Am părăsit reşedinţa domnească, secundară, a lui Vlad Ţepeş şi ne-am îndreptat către Barajul Vidraru. Peisajul care ne-a întâmpinat aici a fost magnific: sub efectul culorilor tomnatice ale pădurilor din jur am putut observa, în depărtare,Vârful Negoiu înzăpezit, la poalele căruia se întindea lacul de acumulare Vidraru.

Vârful Negoiu înzăpezit. Vedere de la Barajul Vidraru.

Barajul Vidraru a fost construit în timpul regimului comunist, între anii 1960-1966, şi a reprezentat, bineînţeles, o construcţie megalomanică. Fără a fi nostalgici după fostul regim, trebuie menţionat că barajul are o utilitate însemnată şi o importanţă deosebită în zilele noastre.

Obiectiv strategic al României, construcţia a fost ridicată cu multe sacrificii umane. Oficial cifra celor decedaţi în accidentele de muncă este foarte mică (cum, de altfel, se întâmplă la toate construcţiile comuniste megalomanice: Transfăgăraşanul, Casa Poporului şi, bineînţeles, Canalul Dunăre-Marea Neagră), neoficial se vorbeşte de moartea a cel puţin 400 de victime (sursa: adevărul.ro).

La baraj regăsim şi singura centrală subterană de acest gen din România, amplasată la nu mai puţin de 100 de metri adâncime! Doar ca idee, Casa Presei Libere (Casa Scânteii) din Bucureşti are exact 104 de metri înălţime şi până în anul 2007 a fost cea mai înaltă clădire din capitală.

Deosebit de  interesante sunt şi poveştile şi istoriile dinaintea construirii barajului.

În locul unde să află acum gigantica construcţie, a existat un mic sat al exploatatorilor forestieri, numit Cumpăna. Printre alte case, aici se afla şi o casă de vacanţă a renumitei familii Brătianu, iar accesul către colonia de muncitori se făcea cu ajutorul….mocăniţei!

Fermecătorul tren al munţilor circula regulat în zonă, din 1930 şi până la data începerii construcţiei barajului, având chiar şi trei trasee pe zi (informaţii aici).

Începerea construţiei mastodontului din beton a distrus paradisul natural, mica aşezare, dar şi linia ferată a mocăniţei.

Valea Vâlsanului – foarte aproape de cel mai rar peşte din Europa 

După ce am trecut de baraj, am mers pe primul drum (forestier, dar bun) ce se face la dreapta şi am ajuns la minunata Vale a Vâlsanului. Am mers puţin, în amonte şi trecând  pe lângă (probabil) o fostă unitate militară, am ajuns la Barajul Vâlsan (apa captată aici este distribuită printr-un canal subteran către Barajul Vidraru).

Lacul Vâlsan

Ne-am bucurat de frumuseţea sălbatică a peisajului şi ne-am întors prin Cheile Vâlsanului către satul Slămneşti, unde am fost cazaţi (de obicei nu facem astfel de recomandări, dar Pensiunea Agroturistică Ioana merită din plin mulţumirile noastre; mergeţi cu încredere!).

Cheile Vâlsanului

Îţi recomand cu drag să mergi pe acest traseu mai ales dacă esti iubitor de natură salbatică. Este imposibil să nu rămâi uimit de spectacolul culorilor, mai ales acum, toamna.

Întreaga arie naturală este protejată, fiind rezervaţie a naturii. De altfel, aici se găseşte o specie extrem de rară de peşte denumit asprete (Romanichthys valsanicola). E destul de măgulitor să ştii că pentru câteva momente te-ai aflat în vecinătatea celui mai rar peşte din Europa, o fosilă vie, cu o vechime de peste 65 de milioane de ani, care a fost contemporan cu ultimii dinozauri.

Cheile Vâlsanului

Biserica Înălţarea Domnului din Bradetu – posibilă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân

Duminică, după ce ne-am luat rămas bun de la gazdele primitoare, am plecat către localitatea Nucşoara, admirând cu drag arhitectura deosebită a caselor din acestă zonă.

Mai multe detalii despre arhitectura caselor din satele de la poalele Făgăraşului de Sud poţi găsi la adresa de Facebook de aici sau pe site-ul www.arhitext.com. Merită să arunci o privire, proiectele expuse de asociaţie sunt extrem de interesante.

Ajunşi în satul Bradetu, am vizitat biserica satului, monument istoric şi de arhitectură religioasă. Conform Ghidului Turistic „Obiective culturale și naturale în cadrul traseelor turistice din stațiunea Brădetu”, biserica este “primul monument construit în întregime de meșteri români și singurul din Ţara Românească de la începutul veacului al XV-lea păstrat integral”. Nu se poate spune sigur, dar se pare că, din sursele istorice adunate până acum, biserica ar fi fost ctitorită de către domnitorul Mircea cel Bătrân(câteva infomaţii preţioase despre biserică poţi găsi aici).

Biserica din Brădet

Biserica din Brădet

Nucşoara – pe urmele partizanilor anticomunişti

Pentru a ajunge la Nucşoara, am ales, desigur, un traseu mai puţin accesibil. De la începutul Cheilor Vâlsanului şi îndepartându-ne traseele montane ce duc către Vărful Moldoveanu, am ajuns în micuţul sat, parcă uitat de timp, Gruiu. Drumul este cam anevoios, forestier, nerecomandat maşinilor cu gardă joasă.

Casă din Gruiu

Drumul către Gruiu

Ajunşi în Nucşoara am admirat micuţul, dar frumosul Lac Învârtita. Lacul carstic, format pe ghips (un tip de lac foarte rar întâlnit în ţara noastră) este declarat monument al naturii şi este inclus în arealul rezervaţiei naturale Măgura-Nucşoara.

Coborând spre ultimul obiectiv al traseului nostru, localitatea Corbi, am ajuns la casa de la numărul 16 a comunei Nucşoara. Mai exact, ne situam pe strada Elisabeta Rizea, în dreptul casei eroinei anticomuniste Elisabeta Rizea.

Monument dedicat Elisabetei Rizea. Eroina din Nucşoara.

Inscripţie monument dedicat Elisabetei Rizea

Casa Elisabetei Rizea. Nucşoara

Istoria partizanilor anticomunişti încă este un subiect greu de digerat în societatea românească. Mai mult de atăt, deşi eroina din Nucşoara a fost vizitată de către însuşi Regele Mihai, de către preşedintele ţării  Emil Constantinescu, i-au fost dedicate numeroase cărţi şi documentare, pe site-ul primăriei din Nucşoara, nu am găsit nimic despre acestă figură emblematică a luptei anticomuniste.

Pentru că subiectul merită mult mai multă atenţie decât cele două-trei fraze scrise aici, am să mă rezum doar la două aspecte importante legate de lupta partizanilor din zona Muscelului.

Pentru că a sprjinit gruparea de rezistenţă armată anticomunistă Arsenescu-Arnăuţoiu (doi foşti militari de carieră ai armatei române), eroina din Nucşoara a fost arestată şi torturată de securitate de două ori, 1952 şi 1961, şi a executat 12 ani de închisoare!

De asemenea, pentru că îşi doreau enorm să scape de partizani, sefii securitaţii au trimis la începutul „vânătorii” luptătorilor anticomunişti efective de securişti/militari ce depăşeau uneori şi numărul locuitorilor din comună, deşi, în munţi se ascundeau doar 4-5 luptători.

Un link util despre eroinele din Nucşoara găsiţi aici.

(despre un alt punct de luptă anticomunistă, cel din comuna Răchiţele, Cluj, am scris aici):

Corbii de Piatră – cea mai veche mânăstire rupestră din România

Săpată în piatră, într-o stâncă înaltă de aproximativ 30 de metri, mânăstirea Corbii de Piatră se află în satul Jgheaburi din localitatea Corbi. Accesul este facil, drumul asfaltat şi indicatoarele sunt vizibile.

Mânăstirea Corbii de Piatră

Mânăstirea se remarcă prin cele două altare funcţionale pe acelaşi naos, element unic în România. A fost reînfiinţată în anul 1512 în timpul domniei lui Neagoe Basarab şi este asemănătoare bisericilor rupestre din Capadocia.

Mânăstirea Corbii de Piatră

Din lipsa izvoarelor istorice, nu există o atestare documentară a aşezării rupestre de dinaintea anului 1512. Cert este faptul că activitatea spirituală dăinuie în lăcaşul sfânt cu mult înaintea anului menţionat, poate chiar din perioada persecutării creştinilor.

Pictura din interiorul aşezării rupestre este, din păcate, degradată. Cu greu, se mai pot distinge reprezentaţiile biblice de pe pereţi.

Pentru o panormă deosebit de frumoasă asupra zonei, urcă pe scările din stângă stâncii de gresie, sunt doar câteva trepte.

Cum în jurul fiecărei aşezări rupestre din România există cel puţin o legendă sau un mic indiciu legat de ocultism sau credinţe străvechi şi Mânăstirea Corbii de Piatră respectă tradiţia. Aşadar, se spune că: în curtea mânăstirii a fost descoperit un monolit de piatrăcu inscripţii ciudate (de origine extraterestră, desigur); apoi, împreună cu aşezările rupestre de la Cetăţuia şi Nămăieşti, se formează un triunghi energetic cu centrul în oraşul Câmpulung sau că, înainte de marele potop biblic,  pe aceste meleaguri, a existat o civilizatie de uriaşi.

Acum, lucrurile par puţin cam romanţate, dar cine este pasionat de mistere şi civilizaţii extratereste este invitat să viziteze lăcaşul sfânt.

Totuşi, ca motiv de cercetare pentru pasionaţi, un om de-al locului, de la biserica din Brădetu, ne-a povestit puţin despre istoria construirii acesteia şi a ţinut să sublinieze faptul că oamenii care au lucrat la biserică aveau cel puţin 2 metri înalţime. Se pare că legendele cu uriaşi sunt destul de frecvente în zonă.

Călătoriicuizistoric.ro