Aşa cum oamenilor trecuţi prin viaţă le cade bine la o aniversare să li se aducă aminte vârsta fericită a tinereţii, să-i evocăm şi Patriei noastre vremurile juneţii ei.
Raiul hiperboreean nu-l putem găsi decât în Dacia („acest rai, unic prin fertilitate, al Daciei”, spune Sadoveanu).
O identificare a ţinuturilor hiperboreice cu Dacia, identificare însă nu a unei zone geografice oarecare ci a punctului primordial al lumii, o avem exprimată foarte exact dacă citim în paralel două texte antice.
Vorbind despre ţara hiperboreilor („gens felix, si credimus, quos Hyperboreos appellavere” neam fericit, dacă e să credem, care se cheamă hiperboreu), Pliniu cel Bătrân spune: „Ibi credentur esse cardines mundi” (Acolo se crede că sunt ţâţânele lumii), dar Ovidiu precizase încă mai înainte că acele cardinale „ţâţâni ale lumii” se află chiar în locul exilului său, în ţara geţilor hiperborei: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi” (Dar eu care sunt la marginea şi sub ţâţâna lumii).
Repetăm, pentru că e important: aici nu e vorba numai de o poziţionare geografică, circumscrisă şi ea, ci se face raportarea la tradiţia primordială, polară, hiperboreică.
„Dacia Felix”, înţelegem din toate acestea, nu a fost o denumire convenţională ci certificarea faptului că Dacia e patria acelui „gens felix” al hiperboreilor, cei prin care fericita „Vârstă de Aur”, cea a lui Saturn căruia dacii, scriu documentele, îi spun Zamolxe, supravieţuia. În acelaşi timp, în Dacia se află „ţâţâna lumii”, încheietura, articulaţia de la care porneşte tot ce se petrece în lume, punctul esenţial (în latină cardoinis însemna ţâţână, dar şi punct esenţial, punct cardinal) care nu poate fi altul decât cel în care raiul originar a fost.
Sursa: Miron Scorobete, cartea Dacia Edenică.
