Anul acesta se împlinesc 273 de ani de la moartea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), inimosul episcop român care a pus piatra de temelie a luptei pentru libertate naţională şi socială a românilor transilvăneni.
Memoriul Episcopului Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, Inochentie Micu Klein, este prin excelenţă documentul cel mai expresiv al umilinţelor, împilărilor şi terorizărilor perfide la care autorităţile străine (maghiare, habsburgice şi papale) au supus populaţia românească din Transilvania.
Perioada în care a trăit şi activat acesta a fost pentru românii din Transilvania una dintre cele mai cumplite. Constituţia Transilvaniei, vechile legi: „Unio trium nationum”, „Tripartitum”, cât şi „Approbatae şi Compilatae constitutionum” care se întemeiau pe egalitatea celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) şi pe recunoaşterea celor patru religii recepte (catolică, lutherană, unitariană şi calvină) făcea ca naţiunea română să fie lipsită de libertăţile şi drepturile accesibile numai naţiunilor recunoscute. Românii majoritari din Transilvania au fost menţinuţi în continuare în afara legii, fiind consideraţi „schismatici” şi „eretici”, ceea ce a făcut ca dorinţa lor de a fi recunoscuţi ca naţiune să devină esenţa chestiunii române, pentru a cărei înfăptuire a început marea luptă inaugurată de Ion Inocenţiu Micu-Klein. Singurul organism comun al românilor, la acea vreme, care putea face posibilă o acţiune organizată era, bineînţeles, biserica, motiv pentru care activitatea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein a început aici. Treptat aceasta se extinde, revendicările clerului ajungând a se îmbina cu cele ale naţiunii. El nu mai este doar preot sau episcop, ci şi conducătorul politic al naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia sa şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei, putea duce atunci lupta în folosul naţiunii. Ascensinea sa pe calea ierahiei bisericeşti a fost extrem de rapidă, fapt ce a avut repercursiuni favorabile pentru românii transilvăneni în ceea ce priveşte începerea luptei lor pentru obţinerea de libertăţi naţionale şi sociale.
În anul 1729, Carol al VI-lea, împăratul habsburgic, îl numeşte episcop greco-catolic de Alba Iulia şi Făgăraş şi îi acordă titlul de baron cu numele de „Klein”, ceea ce îl propulsează ca membru al Dietei Transilvaniei (principalul for legislativ al principatului). Pentru o cât mai bună şi eficientientă organizare şi conducere a episcopiei sale, el mută sediul de la Făgăraş la Blaj, care era situat în centrul episcopiei, aşa încât distanţele între centru şi extremităţile teritoriale ale acesteia erau aproximativ egale. Se poate spune că începând de acum Ioan Inocenţiu Micu-Klein pune bazele „Micii Rome”, cum urma să fie supranumit Blajul în următoarea epoca istorică şi culturală românească. A pus piatra de temelie a Catedralei greco-catolice „Sf. Treime”, iar în anul 1738 înfiinţează prima şcoală românească la Blaj care va propulsa viitoarea elită intelectuală a românilor transilvăneni multă vreme de acum înainte.
Ion Inocenţie Micu-Klein este cel care a utilizat pentru prima dată, în cadrul mişcării de revendicare a drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni, metoda „cererilor”, „memoriilor politice”, „petiţiilor”, „audienţelor la Curtea de la Viena” şi care a fost însuşită, ca armă de luptă, mai târziu de alţi reprezentanţi emblematici ai naţiunii române: Horea, autorii lui „Supplex Libellus Valachorum”, ai „Pronunciamentului de la Blaj”, ai „Memorandumului”. În toate cererile şi petiţiile sale, pe care le-a redactat în timpul celor doisprezece ani de luptă, naţiunea este întotdeauna prezentă, aşa încât sunt de înţeles argumentele pe care le aduce în sprijinul revendicărilor naţionale: naţiune română este cea mai veche (face apel la continuitate şi latinitate) şi mai numeroasă din Transilvania; naţiunea română poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice către stat şi în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în drepturi; desfiinţarea iobăgiei; reprezentarea românilor în instituţiile statului, guvern, dietă; acordarea dreptului pentru români de a învăţa meserii şi de a urma şcoli.
Dovezile invocate de episcopul român în sprijinul postulatelor naţionale s-au întemeiat inclusiv pe conţinutul Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi avut ca rezultat obţinerea drepturilor naţionale şi sociale cerute pentru naţiunea sa. Dar între căile de emancipare a naţiunii române, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. El era convins că „şcoala, cultura… sunt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă… să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”. Era deci firesc ca în concepţia sa Blajul să devină o citadelă a spiritualităţii româneşti, aşa cum de altfel a fost şi consemnat în istorie.
Un prim rezultat al luptei lui Ion Inocenţie Micu-Klein şi implicit al mişcării revendicative naţionale şi politice a românilor din Principatul Transilvaniei a fost Rescriptul imperial obţinut de la Maria Tereza, în anul 1743, prin care se acordau următoarele drepturi românilor: posibilitatea ca preoţii români greco-catolici să obţină locuri pentru case şi biserici; dreptul iobagilor români de a frecventa şcoli; se interzicea maltratarea românilor; dreptul nobilimii române de a ocupa funcţii în structurile statului. Prevederile acestui rescript, ca şi cele ale celor două Diplome leopoldine, nu s-au aplicat însă din cauza opoziţiei înverşunate a reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) din Dieta Transilvaniei. Mai mult, el a fost nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor venite din partea reprezentanţilor maghiari, secui şi saşi, cum de alfel şi afirma la 19 iunie 1744: „în contra lui sunt toţi iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”. De reţinut, legat de această confesiune, este episodul petrecut în timpul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din anul 1744, când nobilii maghiari, secui şi saşi au vrut să-l arunce pe fereastră.
Deosebit de semnificativ legat de perioada în care Inocenţiu Micu şi-a desfăşurat activitatea şi care evidenţiază şi mai pregnant importanţa acţiunii sale este faptul că lupta sa a izvorât din propriile nevoi ale naţiunii române din Transilvania, condamnată la pieire de către naţiunile privilegiate. Este de menţionat că mişcarea naţională a românilor de acum are loc fără ca ideile filosofiei iluministe, precum şi ideile revoluţionare să-şi fi făcut simţită prezenţa sau apariţia în Transilvania; orice influenţă externă este exclusă.
Întrucât activitatea sa revendicativă în plan naţional-politic, atât prin cele douăzecişipatru de memorii şi petiţii, cât şi prin aceea din cadrul dietei, ajunsese să ia o mare amploare, a fost chemat la Viena pentru a da socoteală pentru îndrăzneala lui. Pentru că împărăteasa Maria Tereza plănuia arestarea şi întemniţarea sa, el a plecat, în anul 1744, la Roma pentru a-şi salva viaţa, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Îşi păstreză demnitatea de episcop până în anul 1751. Moare la data de 23 septembrie 1768 la Roma. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în România în anul 1997 şi reînhumate în Catedrala „Sf. Treime”, de la Blaj, ctitoria sa.
Importanţa acţiunii întreprinse de Inocenţiu Micu pentru istoria românilor, în general şi a celor din Transilvania, în special, este precis explicată de cei mai importanţi istorici ai acestei promlematici: „Lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”.
Marea lucrare în folosul naţiunii sale a ilustrului episcop român a avut urmări de o importanţă inegalabilă, în primul rând aceea a trezirii conştiinţei drepturilor la naţiunea română. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”. Aşa se şi explică de ce lupta acestui episcop luminat nu a rămas izolată şi a fost continuată, la interval nu prea mare de timp, de alte acţiuni, între care şi cele ale Regimentelor grănicereşti, înfiinţate la începutul deceniului şapte şi bineînţeles, de marea răscoală românească condusă de Horea şi de mişcarea ‚Supplex Libellus Valachorum”, care a reprezentat actul fundamental al mişcării naţionale româneşti în întreg secolul al XVIII-lea.
Cuvintele exprimate de profesorul Dumitru Stăniloaie referitoare la Ion Inocenţiu Micu-Klein, la activitatea sa în slujba intereselor vitale ale naţiunii române, constituie o dovadă de mare şi frumoasă apreciere a personalităţii acestuia: „Ion Inocenţiu Micu-Klein merită recunoştiinţa şi lauda tuturor românilor, nu numai ca luptător naţional, ci şi ca luptător pentru independenţa şi unitatea noastră bisericească… în cununa de flori ale recunoştiinţei în care încadrăm toate marile figuri de luptători pentru idealul unităţii naţionale… nu poate să lipsească figura de mare luptător a lui Ion Inocenţiu Micu-Klein”. Fără îndoială că între multele dovezi de recunoştinţă pe care românii i le-au adus acestui apostol al luptei naţionale se regăseşte şi statuarea sa pentru totdeauna în Istoria Românilor drept „cel care face saltul de la privilegiile preoţimii unite la drepturile naţiunii, de la diplomele imperiale la a patra naţiune politică. E primul care transformă romanitatea în armă de luptă politică, care concepe astfel o luptă naţională. Unirea (n.n.-religioasă) menită de regimul austriac să fie calea care duce spre conştiinţă catolică şi supunere, el o schimbă în calea care duce spre conştiinţa naţională şi emancipare politică; menită de împărat să fie instrument de dominaţie a popoarelor sale, Inochentie o schimbă în instrument de ridicare politică proprie… Construcţia politică a lui Inochentie Micu, în raport cu stările timpului său, însemna un important salt înainte. Dacă ea n-a ajuns la realizare acum, a fortificat conştiinţa de sine a poporului român, conştiinţa dreptului său la viaţă politică proprie, l-a stimulat pentru lupta pentru acest drept…”
Documentul intitulat „MEMORIUL rugăminţilor şi greutăţilor clerului şi poporului româno-valah unit din Transilvania şi părţile încorporate care îngenunchează în faţa tronului Maiestăţii Regeşti Prea auguste a Ungariei şi Boemiei pentru remedii potrivite şi mângâiere”a fost redactat şi trimis de episcopul Inochentie Micu la Viena în 1743. Fragmete grăitoare din acest memoriu găsim în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“, ce poartă semnătura lui Ioan Străjan din Alba Iulia. Lucrarea este considerată de critica de specialitate un adevărat codex alcătuit din documente, memorii şi statistici, extrase din arhive, ce dau mărturii elocvente şi şocante, în acelaşi timp, despre umilirea, împilarea şi terorizarea neamului şi credinţei româneşti din Ardeal. Prezentăm, mai jos, câteva fragmente grăitoare din Memoriul Episcopului Bisericii Unite cu Roma din Transilvania, care în lucrarea citată este redat integral în 14 pagini. Intertitlurile aparţin redacţiei „Adevărul“. Umilinţe îndurate de românii din Transilvania „Observând cu amărăciune şi durere în suflet că doar privilegiile noastre sunt călcate în picioare, deşi privilegiile altor locuitori ai ţării sunt respectate cu stricteţe, ne îndreptăm rugători spre bunătatea înnăscută a Maiestăţii Sale Preasfinte şi, de nevoi, în genunchi aşternem greutăţile noastre în faţa pietăţii şi justiţiei Maiestăţii Voastre pentru remediu potrivit. …deoarece nu avem nici o altă speranţă, în afară de Dumnezeu, decât bunătatea Maiestăţii Voastre Preasfinte, către ea ne îndreptăm cu cea mai mare cinstire, iar greutăţile noastre de care suntem împovăraţi, în ciuda cuprinsului menţionatelor privilegii şi diplome, le prezentăm în genunchi dreptăţii şi îndurării Maiestăţii Voastre Preasfinte, pentru mângâiere potrivită. Ne plângem… că este interzisă ridicarea capelelor sau altarelor în locuri în care se află mai mult de 20-30 de oameni sau construirea de biserici chiar în locurile unde se găsesc mai mult de 100, 200 sau chiar 300 de suflete, că sunt distruse şi scoase crucile şi icoanele, că laicilor ritului nostru li se interzice să dea ascultare slujbaşilor noştri bisericeşti şi chemărilor lor şi de alte asemenea ticăloşii săvârşite în toate locurile împotriva legilor umane şi divine”. „In scaunele săseşti ni se smulg pământurile, păşunile, munţii, pădurile, la fel cârciumile, morile şi alte locuri şi venituri care au fost folosite de ai noştri în vechime!” . „Povara teologului“ iezuit, ghimpe în coastele ierarhului român „Poverile noastre sunt apăsătoare şi contrarii-nu numai dragostei creştineşti şi frăţeşti, ci şi legilor divine şi bisericeşti şi fără nici un temei, de vreme ce se săvârşesc în mod continuu şi nu pot tăgădui trebuinţele”. Episcopul Inochentie se plânge şi cere ridicarea „poverii.., teologului” iezuit care era ca un ghimpe în coastele ierarhului român . De o astfel de anomalie „cu greu s-a mai auzit pe pământ“, ca un episcop să fie „sclavul teologului, împotriva sfintelor canoane, a privilegiilor bisericeşti, a obiceiurilor oricărui neam care respectă persoanele consacrate lui Dumnezeu şi mai cu seamă episcopii”,“…acest lucru este ruşinos şi deloc potrivit şi chiar jignitor nu numai pentru un episcop, dar chiar pentru un abate sau un stareţ de mănăstire ca să primească în gazdă un cenzor lipit de sine şi să-l hrănească, mai ales dacă el însuşi duce lipsă…” „De ce episcopul nostru de Făgăraş, acum după unire, trebuie să fie supus unei astfel de condiţii, deşi noi, chiar înainte de unire, în timpul principilor necatolici, am avut întotdeauna episcopul plin ba chiar arhiepiscop, iarăşi nu ştim”, se mai spune în Memoriu. Plângerile Episcopului, mute în faţa Curţii de la Viena „Diplomele au fost acordate în vremea unirii, dar punerea lor în practică nu a avut loc niciodată, ci a fost mereu amânată, astfel încât episcopul nostru, care ar trebui să fie părtaş la toate drepturile episcopilor de rit latin, precum reiese din cele arătate, a trebuit să suporte cu cea mai mare durere să-i fie limitată jurisdicţia de către duşmanii săi, ca pricinile bisericeşti să fie aduse de ei la judecată, ca parohii noştri să fie instalaţi şi depuşi fără ştirea lui, să fie limitat numărul lor, să fie duşi după plăcerea lor la judecată…”. Toate aceste abuzuri, „modul acesta violent şi nepotrivit de a proceda „sunt prezentate în faţa împărătesei Măria Tereza pentru a cunoaşte „aceste excese pe care episcopul nostru le-a suportat şi le suportă, fiindcă nu poate să nu existe un remediu pentru atâţia care încalcă atât legile divine, cât şi cele omeneşti, pentru păstrarea jurisdicţiei şi a imunităţii bisericeşti din cauza lipsei ajutorului datorat prin puterea articolului XIV al diplomei leopoldine. Aceste rele sunt foarte mari şi grave şi atrag după sine consecinţe cum se vede bine fără vreo altă discuţie…”. Cere în zadar sprijin Papei Cu toate insistenţele şi rugăminţile „în genunchi” adresate „Preasfintei Maiestăţii Regeşti, stăpâna noastră mult îndurătoare şi prea binevoitoare” plângerile făcute de episcopul Inochentie Micu în numele întregului cler de rit grecesc, ca şi în numele naţiunii valahe unite din Transilvania” rămân mute în faţa Curţii de la Viena. Ba mai mult, împărăteasa „îşi pleacă urechea la bârfele Dietei şi episcopul fu chiemat la Viena , prin ordinul împărătesei din 15 iunie 1744. După ce obţinu de la sinod răspunsul că dacă nu li se recunosc drepturile vor părăsi unirea, episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein pleacă la Viena în 23 iulie… Căzut în dizgraţia împărătesei, aproape disperat de a o scoate la liman cu adversarii săi, îndemnat prin intrige ţesute înadins de neliniştiţii săi duşmani, ameninţat de a fi închis la Gratz , între cei mai mari criminali, Ioan Micu-Clain fuge la Roma , leagănul obârşiei şi credinţei noastre! să cerşească dreptate şi sprijin Papei Benedict al XIV-lea, în lupta sa sfântă.” „Marea speranţă care şi-o punea el în Roma şi în papă i s-a spulberat la scurt timp pentru că şi papa, ca toţi mai marii lumii, sunt în cârdăşie unii cu alţii pentru interesele lor şi nu a celor obidiţi, aşa că nici papa n-a putut-o supăra pe Maiestatea Sa pentru un amărât de episcop valah“, scrie profesor dr. Vasile Borca. Din disertaţia lui Gh. Biriş, intitulată „O pagină de istorie. Din viaţa şi activitatea marelui episcop mucenic Ioan Inocenţiu Micu-Clain”, şi reprodusă în cartea citată, aflăm că „sechestrându-i-se averea, la propunerea comisiei aulice transilvane din Viena, Klein ajunse la atâta sărăcie în Roma, încât pentru a-şi întreţine ultimele zile de sbucium şi lupte, fu silit să-şi pună zălog crucea, podoaba rangului său de prelat, – care fu răscumpărată apoi de episcopul Orăzii-Mari. Papa mângâia pe Inocenţiu că împărăteasa nu-i poate lua demnitatea de episcop. Văzând însă imposibilitatea unei întoarceri în patrie, îl sfătuia să demisioneze de buna voie, dându-i-se astfel mijloacele de traiu… Lipsit chiar de trebuitoarea pâine de toate zilele, văzând că rugăciunile sale, cari ar fi înduplecat chiar o inimă de piatră, rămân fără răsunet la Viena , episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein renunţă la episcopat în 1751 şi trăi la Roma cu o pensiune anuală de l.200 florini, încă 17 ani, îngrijit doar de un nepot al său…” . 24 de ani de exil la Roma Sugestivă şi emoţionantă rămâne scrisoarea pe care preoţii din Transilvania, adunaţi la Sinodul din Daia, din 23 septembrie 1747, o trimit episcopului lor din exil, Inocenţiu Micu Klein. „…vă înştiinţăm că, dacă Preaînălţimea voastră de bună voie sau prin nenorocire sau din orice alt chip ar fi constrânsă să facă acest lucru (demisia), poporul acesta valah va renunţa la unire; aceştia strigă într-un glas că, dacă Domnia Voastră Preailustră se va întoarce, orice le va arăta că trebuie făcut aşa vor face şi dacă nu vă veţi întoarce nu vrea să mai ştie nimic de unire şi de uniţi…”, se arată în scrisoarea preoţilor, prezentată, de asemenea, în lucrarea „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de l Decembrie 1918“. Despre situaţia jalnică şi constrângerile la care a fost supus aflăm tocmai din scrisoarea trimisă din Roma, în 30 septembrie 1747, din care reiese că şansele de eliberare şi întoarcere în ţară sunt aproape inexistente şi că „puterea duşmanilor este ca pe mine să mă constrângă la abdicare prin foame şi arestare…’’. Conştiinţa de luptător şi apărător pentru drepturile neamului său a fost exprimată de Inochentie prin cuvintele: „Mai bine să piară toate ale lumii acesteia, decât să-mi las poporul în veşnică servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”. Istoricul David Prodan îl consideră cea mai puternică personalitate politică a poporului nostru în secolul al XVIII-lea, cel care a început lupta pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică în Transilvania.
C. A.
