Are melodia aia așa o tristețe,
o sfâșiere
o disperare de capăt de lume, de dureri in tot corpul și in tot sufletul, te îngheață,
bate-un vânt rece din baltă,
La Chilia-n port.
Am ascultat-o adesea la șpriț, ca pe-o mărturisire ori ca pe-o asumare a lucrurilor care n-au mers așa cum ți-ai fi dorit,
a pierderilor și regretelor, a durerilor, a lacrimilor. Am plâns, am râs.
Am ascultat-o cu prietenii când ne despărțeam sau ne întâlneam.
Am jelit-o cu Nicoleta, după nu știu câte beri.
M-a sunat uneori Petrica, de prin câte o altă țară și m-a pus s-o ascult la telefon, că ii era dor de casă.
Am împărțit-o
ori am ascultat-o singură.
Am revăzut de nu știu câte ori scena memorabilă din “cel mai iubit dintre pământeni” când Petrini, Ștefan Iordache, trântește paharul pe masă și-i cere lăutarului, ca pe-o tortură, ca pe-o izbăvire,
la Chilia-n port.
Am vrut demult să merg, (în martie mai aveam doar 40 de kilometri, dar n-am reușit, ne-am întors atunci), dar azi am ajuns, in sfârșit
la Chilia-n port.
Of, of, of, of
când văd păsări călătoare
ce n-aș da să zbor, măi
drumul pe uscat e lung și greu,
e prost, ori că o iei pe pietruit, ori pe zonele cu pământ de la marginea câmpului sau “pe canal”,
toată zona e agricolă și întretăiată de canale năpădite de stuf, umbrite de sălcii,
dacă părăsești drumul principal, și la un moment dat trebuie s-o faci dacă vrei ca rinichii și alte organe interne să-ți rămână in organism, intri intr-un labirint, ori cu nisipuri care se mișcă, ori cu arătură adâncă, ori cu drum pe dig prea înclinat, ori care se termină brusc, direct in apă.
N-ai ajutor de la waze sau maps, ca nu-i semnal
sau când e, te mai trezesti pe relee de Ucraina, care e non UE. Te rupe.
Dar drumul e și spectacol, cel mai frumos, autentic, sălbatic,
suprem,
lebede cu boboci gri pufoși, egrete și berze, prigoriile cu aripile lor verde-turcoaz, cuci recalcitranți, fazani care fug repede-repede și se-ascund in grâul înăltuț, rândunele și pițigoi albaștri, ciori foarte mari și grase și coțofene,
cumătra vulpe și iepuri, șacali și alte modele, dar care se mișcă mult prea repede ca să-i poți recunoaste, dar păi fotografia cu telefonul.
Saivane cu garduri de nuiele și cirezi, turme mari de vaci și oi leneșe, miei și viței care se tin strâns de mame și cai, cai frumoși, cu părul scurt, lucios și coama bătută de vânt.
Pe stânga, la dus, e mereu Dunărea, e ba verde închis , ba verde deschis, după cum merg norii, se colorează in gri aspru-metalic ori, dacă iese soarele, capătă nuante albastre de mare.
Când nu mai aștepți și nu mai speri nimic, dar aproape că nici nu-ți mai pasă, Chilia Veche se ivește deodată, după o curbă largă.
Chiar la intrare, un bac mic transporta de pe o parte a apei pe cealaltă căruțe cu cai care nechează și tropăie de frică la îmbarcare. Bărcile-s aliniate la mal, e sambata și azi dorm, legănate de valuri.
Cotcodăcesc găini de prin ogrăzi, de undeva se-aude muzică rusească, aerul miroase a iarbă crudă și a liliac, strada principală e largă, asfaltată și-n centru e biserica, înaltă și sobră, impunătoare, veche, cumva înălțătoare și înspăimântătoare.
Pe locul unui mic schit de lemn, s-a pus temelia actualei biserici, cu dispensă de la otomani, in 1897.
Structura e metalică, s-au folosit șine de tren.
Turnurile din față au 42 de metri și fac ca biserica din Chilia Veche să fie al doilea cel mai înalt lăcaș de cult – monument din România, după Biserica Neagră din Brașov.
Acum e in renovare, am citit ca necesită lucrări complexe de consolidare. Slujbele și evenimentele comunității se tin in casa parohială, in spate.
Prind exact momentul când un grup de localnici se pregătește de un botez. Cer voie să le fac o poză, oamenii se bucură și acceptă cu drag.
Peste drum de biserică e un “magazin mixt” care l-a înlocuit pe cel vechi, abandonat, năpădit de iederă și e și Bar Select, cârciuma satului.
Iar la capăt, la celalalt capăt, acolo unde drumul face o bucla și se-ntoarce, acolo unde se termina uscatul, unde bate vânt rece din baltă, ajung, in sfârșit,
(am emoții)
la Chilia-n port.
(Text/foto Oana Costea)
