Etnicii Germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (VI)
(urmare din ediția 20 februarie 2020)
Cinci ani de ”Universitate” în URSS (1)
”Am realizat odată un material pentru o revistă germană. L-am intitulat <<Cinci ani de Universitate în Rusia>>. Puteți să dați același titlu textului pe care îl veți scrie”, ne-a îndemnat Dimitriu Maria–Meta, Îi garantăm că vom ține seama de sugestia dânsei, doar că vom înlocui Rusia cu URSS, conform denumirii de atunci.
”Mitzi” pentru cei apropiați, româncă de origine etnică germană, a petrecut acești ani ”universitari” în fosta URSS, unde a fost deportată pentru a participa la munca de reconstrucție a Uniunii Sovietelor. Mitzi va fi marcată pe viață de răstimpul petrecut în lagărele de muncă. A acceptat, după insistențe, să ne vorbească despre o perioadă cumplită a vieții ei, de care nu dorește să-și mai amintească.
Fericire conjugală
Dimitriu Maria–Meta, Wolf pe numele de fată, a văzut lumina zilei la Ploiești, în 1924. Tata: Rudolf, mama: Josefina. Mama a părăsit această lume în 1935, la 41 de ani, iar tatăl în 1940, la vârsta de 52 ani. Până la decesul tatălui, Maria–Meta a avut o viață destul de liniștită. Tatăl, comerciant, avea două magazine, ”cam pe locul unde este situată Casa Albă acum” și reușea să asigure un trai îndestulător familiei. După decesul tatălui, Maria a fost luată în grijă de sora ei cea mare, Grete Negulescu, soția profesorului Toma Negulescu (”Poate-i știți”), fost director o vreme la Liceul <<I.L.Caragiale>> sau <<Petru și Pavel>>, cum se numea odinioară. Grete a murit în ´59, la 42 de ani. Maria mai are o soră, Charlotte Malz, stabilită în Germania.
În ´42, după terminarea liceului ”Despina Doamnei”, a intrat ca funcționară la Uzina Electrică de pe Mihai Bravu. Acolo avea să-l cunoască mai târziu, după capitolul pe care vi-l vom prezenta în rândurile de mai jos, pe cel care avea să-i devină soț. ”Aici am reușit cel mai bine: în căsnicie. Am avut o căsnicie extraordinar de frumoasă. În aproape 59 de ani, n-am avut nicio ceartă. Din păcate, soțul meu a decedat în 1988”.
Toate Măriile nemțești
Imediat după ce am pătruns în locuința sa (un apartament situat în Complexul Nord), Mitzi ne-a dojenit cu delicatețe: ”Domnule, mai întâi o să vă iau eu la întrebări! Ce v-a venit să ne căutați după mai bine de 60 de ani? Ce puteți să mai faceți acum și ce rost mai are? Mi-au spus domnul Schuller și Dora Dumitru (etnici germani, ca și interlocutoarea noastră – s.n.) că ați scris și despre ei. De ce vreți să răscoliți amintiri?”, ne-a întâmpinat, după salutul de politețe, doamna Maria-Meta Dimitriu. Fără să mai aștepte răspunsul nostru, s-a îndreptat spre un dulap, de unde s-a întors cu câteva albume cu fotografii. ”Noi, babele, suntem cam de aceeași vârstă. Dora, ca și mine, e în februarie. Eu sunt pe 17. Ea e nițel mai bătrână. Aproape că nu e zi în care să nu vorbesc cu Dora la telefon. Știți că și ea e foarte bolnavă?”. I-am răspuns că ne-a fost dat să constatăm trista realitate.
Am observat că doamna Nadia Niculescu, președintele Forumului German din Prahova, îi spune Mitzi (Miți). De ce Mitzi?, o întrebăm. ”La români, avem o grămadă de derivate din Maria: Mărioara, Măriuca, Marița, Mariana și câte altele. Dar la nemți avem unul singur. Toate Măriile nemțești sunt…Mitzi”.
Cum să te întorci pe cealaltă parte în bou-vagon?
Fără a mai aștepta să o întrebăm, gazda noastră începe să depene. ”Am fost duse la ceea ce s-a numit munca de reconstrucție în URSS. Pe 10 ianuarie 1945 m-au luat și pe 22 noiembrie 1949 m-am întors. E sunt singura care are adeverință de la MAI, prin care se certifică faptul că am fost deportată”.
A fost ridicată de pe Udriște Năsturel, unde locuia împreună cu sora sa, Grete, cu doi ani mai vârstnică. ”Ne-au strâns lângă fostul Tehnolemn, unde se construiește Tribunalul acum. Au spus că se va face triere, da` de unde? Ne-au urcat în camioane, apoi, la gară, ne-au îngrămădit într-un bou-vagon (așa le spuneam vagoanelor pentru vite), 35 de persoane. Dormeam pe niște scânduri suprapuse, câte șapte. Dacă se-ntorcea una pe o parte, trebuia să se întoarcă toate.
Mitzi descoperă ceva
În timpul călătoriei, Mitzi avea să descopere nu numai România pitorească și Uniunea Sovietică așișderea, ci și altceva ce nu mai văzuse. ”Atunci am <<descoperit>> ceva ce nu mai întâlnisem în viața mea: păduchii. Apoi, să-ți faci necesitățile pe pătratul din podea…”.
După relatarea acestui fapt, Mitzi se oprește ca pentru a se reculege. Apoi reia firul povestirii: ”Doamne, cum e și Rusia asta! Toate stepele alea, de nu se mai terminau! Auzeam, din când în când, câte o împușcătură. Doamne, ce s-o fi-ntâmplat? Pe cine mai împușcă?, ne întrebam. Oare nu ne vor împușca și pe noi? Am trăit tot drumul cu această spaimă”.
Cu ce s-au hrănit în timpul lungii călătorii?, întrebăm curioși. ”Drept mâncare ne-au dat o oaie înghețată, pentru care n-aveam dinți. Trăgeam de ea cum puteam. În rest, ce apucase fiecare să mai ia de-acasă. Dar nu ne ajungea, desigur, pe durata întregii călătorii”. Aici, întrerupe din nou firul relatării, mă privește câteva clipe în ochi pentru a-mi urmări reacțiile. ”Mă mai uit la televizor și mai văd și eu ba una, ba alta, că ce să fac la vârsta mea? Parcă ar fi dintr-un thriller”.
Mitzi descoperă și altceva
Dar Mitzi avea să mai descopere ceva. Ceva ce ar fi dorit să nu fie adevărat. Că răutatea este omenească, nu doar rusească. ”La Cluj, i-am dat unui cetățean sticla printre zăbrele, să mi-o umple cu apă. Când am întins mâna să iau sticla, a… scăpat-o. Înadins a făcut-o! Doamne, cât am putut să sufăr!”.
16 zile a durat călătoria către nu se știa unde. Într-un final, trenul a ajuns la Antiom, lagăr 1401, lângă Krivoirog.
”Câinele roșu” sau ”la târnăcop”
Cazărmi ”antice”, paturi lungi de lemn, cu zăpadă pe ele, calorifere sparte. ”Într-un final, ne-a adus niște saltele de paie. Am avut un comandant rusnac, înalt, slab. Îi spuneam <Câinele roșu>, că avea o figură care te înspăimânta”.
A doua zi, deportații au fost repartizați la muncă. ”Sora mea a prins un loc la infirmerie. Pe mine m-au repartizat la târnăcop, în construcții. Mă înălțam pe vârfuri, că târnăcopul ajungea până la pământ și nu puteam să-l ridic. Târnăcopul mă trăgea după el. Am lucrat la reconstrucția unor clădiri dărâmate. Sărea gheața pe noi”.
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția din 15 martie 2020)
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU