Fără cuvinte şi fără glas ne întoarcem către soarta destinată nouă de alţii. Cu paşii şoptind a mirare ne întrebăm de ce sunt cizmele lor mai mari decât ale noastre. Sugrumaţi de ghinturile încălţărilor lor sucombăm zilnic cu speranţa in suflet. Ghiftuiţi de averi nemeritate şi de şansa pe care noi le-am oferit-o, trăiesc crezând că noi avem doar şansa resemnării şi a supravieţuirii.
Îmbâcsiţi de păcate şi plini de nenoroc ne dictează pasul gândului viitor. Scheunând de plăcere şi infantilism ne supun unor jocuri cumplite.
Nu v-aşteptaţi la mila noastră căci durerea pe care ne-aţi dat-o nu are înfrângere. Lăsaţi capul plecat când durerea din noi se va transforma în lamă de cuţit. Spurcaţilor! Blestemaţilor! Nu ne forţaţi mai mult decât putem. Ne este silă de dumneavoastră şi de hidoasele voastre averi. Lăsaţi-ne! Eliberaţi-ne şi atunci poate şi noi avem să vă dăm şansa cuvântului nerostit.
Dan Minoiu