Începutul lunii aprilie ne înflorește sufletele cu după-amiezi culturale binecuvântate. În ambientul primitor al Filarmonicii Paul Constantinescu, Cenaclul I. L. Caragiale își primește membrii, invitații și prietenii pentru descifrarea tainelor literare.
Președintele cenaclului, Ioan Vintilă Fintiş urează „Bun venit!” oaspeților Liliana Popa, critic de artă și coordonator al Cenaclului literar „Poeții Cetății” (București), poetului Emanoil Toma, poetului Nicolae Ioan Dragu, lui Cornel Chitic și scriitorului Teodoru Ghiondea. Ne sintetizează Revista Presei, ce include articole din „România Literară”, „Argeșul” și „Cafeneaua Literară”.
„Cronica unui film” ne este prezentată de Mihai Ioachimescu. „Revenge” este invitația pe care o primim cu căldură deoarece Anthony Quinn „respiră și transpiră talent”, iar distribuția și scenariul de excepție recomandă filmul în topul cinematicii contemporane.
La rubrica „Cel mai recent poem” iau cuvântul numeroși membri și invitați ai Cenaclului.
Liliana Popa concretizează rolul artei în orice formă de manifestare a ei: pictură, teatru, poezie etc. Actorul joacă în fiecare seară altfel, iar dacă în teatru arta nu rezidă în timp ca nemurire, „poezia rămâne”. Exemplifică elocvent poezia lui Corin Culcea, vechi membru al cenaclului. Însă structura compoziției lirice ca funcție supremă și redutabilă a textului rezidă în motivul schematic al Mariei Udrea, care a asumat titlurile poemelor lui Culcea într-un singur poem. Din liliputana, dar vasta „Antologie lirică” ne recită Emanoil Toma, un „scriitor de lux”. Doamna Maria Bem ne recită „ Cum sunt eu prin ochii tăi” , iar prietena dumneaei, doamna Bratu ne încântă cu ultima sa creație.
Scrierile Liviei Dimulescu și ale lui Nicolae Ioan Dragu completează cercul liric al rubricii „Cel mai recent poem”.
Teodoru Ghiondea aduce în prim planul atenției noastre un omagiu poetului Ioan Alexandru, ca simbol, ca sens și ca semnificație interioară a literaturii. Atunci când „cuvântul depășește forma” , când „cuvântul înseamnă lipsa tăcerii”, „modul în care se deconstruieşte o conștiință poetică, dacă aceasta nu are o rădăcină trainică” reprezintă accesul la sensibilitate și frumos. „Poezia este limba zeilor”
Se comemorează cel care a pus bazele ca fondator al Grupului de la Ploiești, cu ramificații ulterioare pentru Cenaclul I. L. Caragiale, cel care a fost și cel căruia numeroși membri ai acestui cenaclu îi datorează evoluția literară, Victor Sterom. Toma Emanoil prețuiește foarte mult gândul liturgic alături de Livia Dimulescu, iar noi ne alăturăm în ofranda literară ce îi este adusă marelui literat. „O caldă amintire vie!”
Seara de proză începe cu inegalabila „egiptologă”, Graţiela Avram. Un profesionist trebuie să fie întotdeauna pregătit. Surprinzător pentru mine că nu o văd la prezidiu. O întreb prin gesturi, în timpul ședinței de cenaclu de ce este printre spectatori și nu la prezidiu. Îmi răspunde mimic, ceva din care deduc, speculativ, că ar avea emoții. Într-un târziu, înțeleg că îmi cerea telefonul pentru a avea acces la textul trimis prin mail participanților la cenaclu. Graţiela nu avea textul imprimat. Îi dau telefonul. Graţiela ne încântă cu lectura sa și mă surprind din ce în ce „cunoscătoare” în ale misterului egiptean.
Remarc stăpânirea de sine a autoarei, calda intonație a lecturii, pe care, totuși, mi-aș dori-o puțin mai dinamică, mai agresivă în anumite circumstanțe episodice. Textul citit ne include în realitatea altor paralele și în meridianele altui timp de ficțiune. Iubirea nu ține cont de efectul de piramidă, de timp sau de simbolurile magice, pentru că:
„Sufletul meu te-a cunoscut din veșnicie și vom merge împreună în veșnicie…în El Duat, tărâmul zeilor antici…
Te-am așteptat cinci ani sperând că vei veni….În fiecare an îmi împodobeam sufletul cu nestemate de iubire în speranța venirii tale…
Dar tu nu ai venit…
(…) semnele le vei întâlni pe drum. Te iubesc, Kate tu nu înțelegi că eu sunt prezent mereu lângă tine și că iubirea e eterna? Da, nu mai sunt în trup lângă tine, dar în spirit te însoțesc mereu și te ajut mereu.”
Ca o continuare a îmbrățișării piramidelor și a zeităților egiptene, Kati Enache spiralează seara narativă venind în „Întâmpinarea Domnului”. Autoarea ne întâmpină cu vise și ne îndeamnă la fapte. Subconștientul trezește întotdeauna conștientul! Rațiunea poate amorți și inevitabil, va crea vise! Viața ca un dans…un dans al cărui tempo noi îl dirijăm, fie un vals, fie un menuet, fie un blues sau doar un dans în fața oglinzii. „Eram îmbrăcată elegant, cu o rochie neagră, fluidă. Pantofii de lac fini și înguști începeau să mă strângă. Mă rugam în gând să nu mă ia nimeni la dans.”
Cele două autoare se disting prin vertebra spiritualității individuale, dar în același timp, ca parte universală din spiritualitate. Dumnezeu a fost, poate mai este zeu, în unele credințe, în unele realități sau vise („Zeul care nu pedepsește”). Coșmar nu poate fi!
Ioan Fintiş consideră că atmosfera indusă de cele două lecturi de proză se aseamănă cu cele specifice lui Mircea Eliade, deoarece realitatea se confundă cu imaginația visului. Marian Zmaranda consideră că femeia vrea stomac și inimă pe parcurs, iar nevoia transpunerii visului din tabloul idilic în realitate presupune un efect imediat. Kati Enache conchide că cele trei aspecte ale prozei prezentate sunt: singurătatea, alienarea și inocența.
Schimburile de idei, destul de fervente au la bază dimensiunea supraindividuală, realismul consolidat, iluzia visului, „pofta de de a fi ceva sau cineva, fără a te confunda cu altcineva” etc. Livia Dimulescu sintetizează rolul pe care îl are proză concentrarea pe segmentul de esenţă, pe când diluarea subiectului poate plictisi cititorul prin justificări pe care autorul poate nu le percepe obiectiv.
Rubrica „Lectura sub microscop” prezentată de Marian Zmaranda aduce în prim plan volumul Luminiţei Dascălu, „Ţinutul fratelui mai mare”, în interpretarea originală a criticului literar. Acesta are un sentiment de frustare faţă de primul volum al autoarei prezentat la Ploieşti, deoarece „cuvântul nu are semnificaţii clare” „azi nu este mâine” , chiar dacă poemele sunt intense. Poezia este cerebrală, cu toate că tehnica aparte de scriere impune o „graţie cu cuţitul în mână, chiar dacă nu apare emoţia instinctivă”. Fără a se revolta, poezia Luminiţei Dascălu, are un tragism specific, e ca un cristal, pe care se pot delimita poliedre şi contururi.
Finalul unei seri minunate, pline de frumos atât calitativ cât şi cantitativ, aparţine, ca de obicei actorului Nicu Drăgulin. Ne recită magistral o poezie a unui slujitor al matematicii, Ion Barbu: „După melci”.
Ramona Muller
