Limba română este bogată în cuvinte care exprimă nuanţele tristeţii; cuvântul monosilabic cu vocală lungă dor, care exprimă o tristeţe şi un alean greu de definit, o frământare fără cauză precisă (deşi poate fi folosit şi în sensul strict de tânjire din dragoste), surprinde exact acest lucru: „mi-e dor’, „am un dor”, „tânjesc sau mă prăpădesc după”… fără un obiect sau un motiv exact, se află adesea pe buzele ţăranilor. Un alt cuvânt care mi s-a părut dintotdeauna cel mai frumos pe care l-am auzit vreodată pentru a exprima tristeţea iremediabilă este zbucium, pronunţat zboochoum, un spondeu disperat de întristare profundă, acea amărăciune moldo-valahă. „Mi-e zbucium. ..“ (Deşi nu există nici o legătură între cele două cuvinte dincolo de sonoritatea asemănătoare, cuvântul acesta mă duce întotdeauna cu gândul la un alt cuvânt românesc – bucium -, care desemnează „un corn lung de metal”, de trei-patru metri, susţinut pe umeri rezistenţi, întors la un capăt – foarte asemănător cu cele folosite de preoţii budişti şi în lamaserii —, în care suflă păstorii şi văcarii ca să-şi cheme turmele sus, în munţii Carpaţi, lansând detunături uluitoare, prelungi, sinistre şi mâhnite, pline de zbucium, pe povârnişurile văilor Oltului şi Bistriţei.)
Patrick Leoght Fermor – Drum întrerupt. De la Porțile de Fier la Muntele Athos.
Via Constantin Marin
