În timp ce noi ne sfâșiem între noi, să ne fie nouă bine, fără să vedem ce lacrimi și ce suferințe lăsăm în urmă, ea, Cea cu Coasa, lovește și nici nu o interesează cine a fost bun și cine rău. O fi luat, de-a valma, și buni și răi, dar mie, în ultimele luni, mi-a răpit două suflete bune și calde. Prima a fost prietena mea cea mai veche, de care mi-e dor clipă de clipă.
Eu nu am avut frați sau surori. La 19 ani, am cunoscut-o pe Mara, era mama copilului celui care urma să devină și tatăl copilului meu. Mă putea privi și trata ca pe cea mai mare rivală a ei: eram mai tânără și mai frumoasă decât ea, eram aleasa. Mă putea urî, dar ea m-a iubit și m-a privit ca pe sora ei mai mică. M-a primit în casa ei, m-a pus la masă și m-a omenit. Dacă avea un leu, întâi îmi lua mie ceva, că eu eram însărcinată. De-a lungul anilor, chiar dacă eram departe, mereu mă căuta, mereu găsea o vorbă bună, mereu mă călăuzea. Fără insistență și fără iscodeală. S-a bucurat de toate bucuriile mele și a încercat să-mi alunge supărările. Pentru că Mara era un om tare bun. Acum nici o lună m-a sunat. Era bolnavă. I-am propus să mergem la un alt medic. Mi-a spus: Vom merge mai încolo. Aseară, Mara s-a dus. Singură.
Atât de mult mă rog să fie pe drumul către o lume mai bună și poate că acolo, când ne vom întâlni, voi putea să-i mulțumesc cum se cuvine. Pentru că, pe acest pământ atât de mult drămuim recunoștința de parcă ne-ar costa.
(Cora Muntean)
