Am cunoscut-o la un salon auto. Ea poza pentru Maserati iar eu fotografiam pentru o agenție.
Frumoasă tare, STAS, tocmai terminase liceul. După aceea am tot vorbit la telefon, o mulțime, insita să ieșim la un drink, ceva, un suc, iar eu o refuzam de fiecare dată. Tinerețea ei mă intimida și mă țineam la distanță, așa că mi-am interzis să mă îndrăgostesc, orice-ar fi. Spuneam «nu». Nu, nu, nu!
Pînă la urmă, nu mai știu exact cum, ne-am întîlnit. Ne plimbam fără țintă, fumam, bîntuiam periferiile, o așteptam înfrigurat și prezența ei mă paraliza. Mă mulțumeam s-o privesc și înghițeam în sec.
Apoi au urmat acele discuții interminabile în care ne mărturiseam absolut orice. Confidențele noastre erau din cale-afară de crude, cumva perverse, dar pe măsură ce ne atașam unul de celălalt, creștea și pericolul de-a ne certa aiurea, din nimicuri, și asta se-ntîmpla frecvent, apoi îmi lipsea, apoi ne țineam calea, apoi ne împăcam și o luam de la capăt. Și discutam cu orele, zile și nopți în șir.
Eram dependent de glasul ei tărăgănat și începusem s-o visez, uneori explicit, dincolo de orice imaginație, și, fără să recunosc deschis, o doream. Să ne împletim sevele, să te cunosc deplin, gîndeam eu în secret. Dar nu era nimic de făcut, nici nu se punea problema, nu aveam cum, nu era loc de-ntors, eram prieteni, să fim cuminți, cîtuși, și am dus-o așa niște ani, pînă am obosit amîndoi.
Păcat.
(Gabi Stamate)
